Maximilian Vasiliu

Amintiri despre poetul Bacovia (V)

-Inedit -

Mama mea îmi spunea cã, pe cînd era în liceu, Iorgu obiºnuia sã-i citeascã poeziile pe care le compunea, cerîndu-i pãrerea. În afarã de faptul cã le gãsea cam triste, mama (ºi ea pe atunci elevã de liceu) nu se încumeta desigur la aprecieri grozav de profunde. Din vremea liceului îi rãmâseserã peste ani în amintire straniile povestiri ale lui Edgar Poe, cu gesturile ºi cu mimica prin care i le înfãþiºa cu multã însufleþire Bacovia. Impresionatã de modul cum Iorgu îi povestea “Ruina casei Usher”, îºi amintea cum el îºi culca tîmpla pe scîndurile duºumelei ca sã asculte zgomotele venite din adîncuri, cum o îngrozea modul lui de redare ºi de pasionatã interpretare a straniei povestiri. Tot din Edgar Allan Poe, Iorgu îi recita în modul cel mai impresionant cu putinþã “poema Corbului”, accentuînd pe obsesivul “niciodatã”.

Din relatãrile mamei, mai ºtiu cã, în liceu, cel mai bun prieten al lui Iorgu era Mircea Cancicov, coleg de clasã ºi preminant de onoare în toþi anii ºcolari. De o inteligenþã sclipitoare, Mircea Cancicov mai tîrziu a devenit un foarte renumit avocat. A fost ºi deputat ºi apoi ministru liberal, ºef al organizaþiei locale a Partidului Liberal.

Aceste relaþii de prietenie Bacovia le-a avut însã numai în cursul superior de liceu, cînd Cancicov, atras probabil de personalitatea poetului ºi de modul cu totul singular cu care Iorgu privea viaþa ºi lumea, îi cãuta prietenia, însoþindu-l în lungi plimbãri, uneori înspre crîngurile Bistriþei, discutînd tot timpul între ei. Dupã terminarea liceului cei doi s-au despãrþit, unul dând urmare vocaþiei literare ºi ajungînd un mare poet, celãlalt dându-ºi mãsura într-o carierã strãlucitã [încheiatã, ca atîtea ºi atîtea alte cariere, în puºcãriile comuniste în care ocupantul sovietic a distrus floarea spiritualitãþii româneºti].

Pesonajul din bucata “Dintr-un text comun” (pag. 171 alin IV-VI) din volumul “Versuri ºi prozã” de Bacovia (Ed. Albatros, Bucureºti,1985) este, dupã opinia mea, Mircea Cancicov (soþ al Georgetei Cancicov, scriitoarea de mai tîrziu). Amãnuntele corespund: vechi prieten de altãdatã, intelectual de rasã, posesor al unei bogate biblioteci, purtînd ochelari încã din tinereþe. Casa de care se vorbeºte în text este casa familiei Cancicov (acum demolatã). Era situatã în spatele actualei case somptuase, fostã tot a lui Mircea Cancicov, de pe strada Eliberãrii, din apropierea “Arhivelor statului”, casã în care în prezent funcþioneazã, mi se pare, “Dispensarul medical al Partidului Comunist”.

Cred cã celui mai bun prieten al sãu din liceu, ajuns apoi deputat ºi ministru în perioada interbelicã, dacã Iorgu i-ar fi solicitat sprijinul, ar fi scãpat de multe greutãþi. Mã gîndesc la dificultatea cu care Bacovia a obþinut un post în învãþãmînt. Desigur, Mircea Cancicov ar fi putut -mai tîrziu- pune capãt ºi calvarului cu detaºãrile ºi transferãrile Agathei. Dar Iorgu - ºi aceasta era trãsãtura lui de caracter cea mai pregnantã - nu a cerut niciodatã nimãnui vreo favoare, vreun hatîr. Nu a apelat niciodatã la nimeni, nici mãcar pentru editarea vreunui volum de poezii. Agatha a fost cea care a mai apelat la cîteva din mãrimile zilei, fãrã mare succes, ºi în orice caz fãrã asentimentul lui Iorgu.

Alt prieten de tinereþe a fost G. Jinga, despre care Agatha vorbeºte pe larg în volumul “Bacovia - viaþa poetului” (pag. 34, Editura pentru Literaturã, Bucureºti, 1972). ªi de Grigore Tãbãcaru l-a legat o caldã ºi strînsã prietenie încã din tinereþe (se spune cã familia noastrã ar fi fost înruditã cu familia lui, prin Buiul). Dupã cum am amintit deja, Grigore Tãbãcaru a fost cel care i-a facilitat lui Bacovia numirea ca suplinitor la catedra de Desen - Caligrafie. Mai întîi la ªcoala normalã de Învãþãtori, apoi la Liceul Comercial. Tot datoritã lui Grigore Tãbãcaru a apãrut revista “Ateneul Literar”, cãci Iorgu n-ar fi avut energia necesarã pentru a face faþã problemelor de organizare ºi administrare ale unei reviste. Gh. Tãbãcaru a fost un om cu totul deosebit. El a arãtat totdeauna lui Iorgu pe lîngã o sincerã admiraþie ºi o dezinteresatã prietenie. În timpul liceului venea de multe ori ºi stãtea la familia Vasiliu, dormind ºi lunînd masa acolo.

În ceea ce priveºte relaþiile lui Iorgu cu Macedonski, cred cã nu este cunoscutã urmãtoarea împrejurare: ªtiu de la mama mea cã, prin 1909-1910, Macedonski a venit la Bacãu pentru cîteva zile ºi a fost gãzduit în casa bunicilor mei din str. Gimnaziului 7. Pe Iorgu îl cunoscuse la Bucureºti. Macedonski venise sã negocieze cu Fabrica de Hîrtie Letea vînzarea unei invenþii a fiului sãu Nekita. Acesta inventase “sideful artificial” interesînd, se vede, ºi procesul de fabricaþie al hîrtiei sidefate. Nu ºtiu dacã afacerea s-a încheiat cu bine, dar ºtiu cã Macedonski a stat în acele zile la noi, fiind gãzduit ºi luînd masa cu Bacovia ºi cu bunicii mei.

Fiind de faþã ºi mama mea, într-o searã dupã cinã, Macedonski a privit mai atent portretul în ulei al lui Buiu ºi a exclamat: “A! Uitaþi-vã cu atenþie ºi spuneþi cu cine seamãnã Domnul Vasiliu în acest portret?”. Nimeni n-a ºtiut ce sã rãspundã. “Seamãnã cu Napoleon I” a spus Macedonski. (Este vorba de portretul în ulei al bunicului meu, portret aflat acum la Muzeul Bacovia din Bucureºti. S-au fãcut copii dupã acest portret, ºi dupã cel al Buiei, iar copiile se aflã în Casa Memorialã din Bacãu).

Despre iubirile din tinereþe ale lui Iorgu ºtiu cîte ceva tot de la mama mea. Mai întîi a fost o idilã platonicã (în prima lui tinereþe) cu o veriºoarã de-a lui, anume Zoe Goian de la Roman. Aceastã Zoe (cãreia noi îi spuneam în familie Zîna) era fiica unei surori a Buiei, anume Tinca Langa, cãsãtoritã Goian. Invitatã de Buia, Zîna venea des în vacanþele de varã la Bacãu, fiind totodatã ºi bunã prietenã cu surorile Vasiliu (în special cu mama mea, Elena). Fãrã sã fie frumoasã, ea era deosebit de inteligentã ºi foarte comunicativã.

Zoe era sora acelui Tiþu Goian pe care Buiu (în urma refuzului bãeþilor lui) intenþiona sã-l lase în locul lui la conducerea magazinului. Dar, dupã ce fusese un timp ajutorul lui Buiu la magazin, Tiþu Goian a dispãrut în mod misterios la Constanþa (i s-a gãsit pe cheiul portului doar pãlãria). S-a presupus cã ar fi fost jefuit ºi aruncat în mare, fiind urmãrit de hoþi încã de la Bacãu, de unde plecase cu o importantã sumã de bani spre a ajunge în strãinãtate.

Zoe Goian s-a cãsãtorit apoi cu George (în familie îi spuneam Vasile) Manoliu (fiu de preot de la Roman) stabilindu-se la Bucureºti, ea ca institutoare la ªcoala primarã “Cuibul cu Barzã”, el angajat pe post de contabil în Ministerul Lucrãrilor Publice (mai tîrziu a ajuns directorul serviciului de contabilitate din acest minister). În imobilul de pe strada Berzei din Bucureºti, unde tatãl meu a stat împreunã cu Iorgu prin 1915-1919, locuiau soþii Goian cu cele douã fetiþe ale lor, din care una mai trãieºte ºi în prezent [1991].

O altã legãturã amoroasã Bacovia a avut-o cu o anume Maria Teodoru din Iaºi, tînãra vãduvã la care a stat Iorgu în gazdã în timpul studenþiei. Aceasta i-a fãcut o vizitã mai tîrziu la Bacãu. Buia intrase în panicã, punîndu-l pe Buiul sã-i cumpere imediat bilet de tren ºi sã o conducã la garã. Se pare cã nici Iorgu nu mai era dispus sã continue legãtura cu dînsa. Cred cã ea venise atunci cu intenþia unei eventuale cãsãtorii, aflînd probabil cã Iorgu este fiul unor oameni cu stare din Bacãu.

Apoi Bacovia a avut legaturi intime cu fiica unui preot, Tãbãcaru, de pe la Hemeiuºi, îmi pare, rudã cu Grigore. Numele fetei nu-l mai reþin. ªtiu doar cã din aceastã legãturã amoroasã a lui Iorgu a rezultat un copil: Jãnicã Tãbãcaru (care a fost adoptat de cãtre preot).

Fiul natural al lui Bacovia (Jãnicã Tãbãcaru) a urmat cursurile liceului ºi apoi Facultatea de Litere (cred cã din Iaºi). El a obþinut licenþa în limbi clasice. Jãnicã venea destul de des în familia Vasiliu, unde era bine primit. Odatã, þin minte, dupã rãzboi, a venit ºi mama lui Jãnicã Tãbãcaru, vizita ei fiindu-i destul de neplãcutã Buiei. Avocatul Emil Mititelu din Bacãu, care l-a cunoscut bine pe Jãnicã Tãbãcaru (fiind amîndoi amatori de discuþii la un pahar de vin), îmi spunea cã fiul natural al lui Bacovia avea o foarte frumoasã culturã clasicã ºi cã era o încîntare sã stai cu el de vorbã, în vreun local.

Eu l-am vãzut pe Jãnicã Tãbãcaru odatã sau de douã ori în casa bunicilor mei. Era un om scund, solid, “trapu” (dupã vorba franþuzeascã), cu faþa rotundã, îmbrãcat foarte îngrijit, se poate spune chiar elegant. Pe atunci sã fi avut vreo 30 de ani. Avea un vocabular ales, de om cult, vorbea calm, dar am rãmas cu impresia cã avea gesturi cam studiate. Fiul natural al lui Bacovia a fost ºi el profesor suplinitor. Apoi, din cauza beþiei, a decãzut treptat. Ultima oarã l-am vãzut în Bucureºti (prin 1935-36), într-un tramvai, cu hainele aproape zdrenþuite, slab ºi nebãrbierit, fãrã ca dînsul sã mã fi recunoscut.

În familie se ºtia precis ºi se spunea pe faþã cã el este fiul natural al lui Iorgu. Nu s-a lãsat niciodatã a se înþelege cã ar fi fost vreun dubiu în aceastã privinþã. Nu-mi amintesc însã deloc conþinutul conversaþiei atunci cînd l-am vãzut în casele bunicilor mei, conversaþie la care lua parte ºi Iorgu, însã cu rezerva lui obiºnuitã.