Inedit - Amintiri despre poetul Bacovia (VI)

Maximilian Vasiliu

Cu Iorgu, eu personal nu am prea avut prilejul unor conversaþii propriu zise, mai ample. C]înd era la Bucureºti eu eram prea mic (sub 14 ani) ca sã am curajul de a aborda cu dînsul vreo discuþie, ceea ce nu m-a împiedicat de a observa cu o sagacitate destul de precoce tot ce se întîmpla în casã în legãturã cu dînsul, cu modul lui de comportare, eu venind foarte des la bunicii mei. În perioada cînd Agatha ºi Iorgu au locuit la Bacãu, dupî numirea ei ca profesoarã de limba românã la ªcoala Normalã de Fete, ei au stat un timo în casa bunicilor mei din str. Gimnaziului 7, iar dupã moartea Buiei, intervenitã în 1931 ºi dupã vînzarea casei, ei s-au mutat într-o casã închiriatã de pe str. Alexandru cel Bun (acum demolatã) care era situatã aproximativ vis-à-vis de clãdirea unde acum funcþioneazã un cãmin de copii (fostele case General Badiu). Acolo a avut loc botezul lui Briel, la care am luat ºi eu parte cu toatã familia existentã atunci în Bacãu. Printre cei prezenþi îl þin minte pe Grigore Tãbãcaru, pe bãtrînul preot Crivãþ. Dupã aceea ei au locuit un timp ºi în str. Bãncii Naþionale 10, în casele mãtuºii mele TincaCeva mai tîrziu, Iorgu a frecventat ºi casa Mariei (Tufescu), sora mai lui mare, din str. Cuza Vodã 5, unde ginerele acesteia, Vasile Niþescu îi servea de obicei un vin foarte bun ºi pe care Iorgu îl aprecia foarte mult. Iorgu locuia pe atunci la Tinca, iar Agatha la una din desele ei plecãri la Bucureºti, i l-a lãsat în grijã, recomandîndu-i sã nu cumva sã-l lase sã bea vin. Informatã nu ºtiu de cine cã Iorgu se aflã la Maria, unde Niþescu îl trata generos cu vin, Tinca s-a dus alarmatã acolo pentru a-l lua acasã. L-a gãsit în plinã euforie, cu paharul în mînã ºi, la apostrofarea Tincãi adresatã lui Niþescu, prin care-i reproºa cã i-a dat vin, Iorgu a intervenit ºi i s-a adresat pe un ton rãstit Tincãi: “Ce, dumneata te trezeºti aici în familia Vasiliu?” Aceastã replicã a rãmas, spre hazul nostru, celebrã în familie. Cãci, în adevãr, acolo Iorgu nu se afla în familia Vasiliu ci în familia Niþescu!

La Bucureºti, ca student, mã duceam nu prea des pe el ºi pe la Agatha, fiind destul de ocupat cu facultatea, dar mã duceam din cînd în cînd. Mi-aduc aminte printre altele, de o conversaþie avutã în acel timp cu Iorgu, în legãturã cu arta lui George Enescu, pentru care el avea o mare admiraþie. Þin minte cã atunci, pentru prima oarã, am auzit de la Iorgu de numele lui Yehudi Menuhin. Îmi spunea: “Ca vilonist, trebuie sã ai ºi vigoare în braþul care mînuieºte arcuºul ca ºi în degetele de pe strune. Cînd ai mai îmbãtrînit (se referea la vîrsta de atunci a lui Enescu) se resimte în mod fatal acest lucru în modul de interpretare, oricît talent ai avea ºi oricît simþ muzical. Iatã de - spunea Iorgu, tînãrul Jehudi, are un avantaj extraordinar faþã de Enescu în modul lui de Interpretare ca violonist”.

Altã datã mi-amintesc cã mã nimerisem ºi eu la ei în ziua de Paºti (nu-mi amintesc precis anul dar cred cã prin 1935-36) ºi spre sfîrºtul mesei, Iorgu, dupã cîteva pãhãrele de “ªtirbei” s-a ridicat, s-a dus în camera lui ºi a revenit cu volumul de poezii al lui Alexandru Vlahþã. Ne-a citit poezia “Hristos a înviat!”. M-a ºocat acest lucru, cu atît mai mult cu cît îl ºtiam pe Iorgu ateu. Dar probabil cã nu atît un sentiment religios l-a determinat la aceastã lecturã, cît poate valoarea lor artisticã. (Bacovia admirator al lui Vlahuþþã? Sunã curios. Totuºi…) De altfel Iorgu de multe ori avea reacþii neaºteptate, opinii ce ºocau. Ca de exemplu: despre rãzboaie credea cã ele constiruie un fel de “renaºtere” oarecum beneficã a lumii. La un om cu vederi de stînga astfel de opinii ºocau desigur. Avea uneori un mode destul de criptic de a face aprecieri ºi consideraþii de ordin general, în orice caz observam la dînsul aproape întotdeauna un mod insolit de a aborda unele probleme sau evenimente. Am mai observat de asemenea cã faþã de Briel, se silea totdeauna sã aibã pãrerile cele mai conformiste în toate problemele, el care fusese prin excelenþã un nonconformist atît în viaþã cît ºi în artã. Poate avea astfel de atitudini faþã de bãiatul lui, socotind cã din punct de vedere pedagogic este mai nimerit. Nu voia probabil, m-am gîndit eu, ca bãiatul lui sã meargã pe cale pe care a mers el care l-a fãcut atît de nefericit (izolare, negativism, pesimism), cu tot triumful total în cariera lui de artist, triumf de care era pe deplin conºtient. ªi aici, în legãturã cu nefericirea lui în viaþã, aº mai face o remarcã: una dintre multele lui dureri nemãrturisite trebuie sã fi fost ºi faptul de a fi vãzut pe mama lui suferind cumplit din cauza stãrii lui fizice ºi psihice mai ales. Deºi Iorgu pãrea cã nici nu observã prezenþa Buiei, cred cã l-a obsedat la paroxism aceastã suferinþã a mamei, suferinþã care, cu toatã discreþia ei, era receptatã de acest senzitiv extraordinar. Suferinþa aceasta a mamei lui, care vedea fãrã nici o speranþã decãderea ºi ruina aproape totalã a bãatului ei în care îºi pusese atîtea ºi atîtea speranþe (fiind primul bãiat dupã atîtea fete), îl plimba în braþe prin camere, alintîndu-l cu idolatrie ºi spunînd: “Procurorul mamei! Procurorul mamei” (pe atunci, se vede, în mentalitatea comunã a timpului, a ajunge procuror, era o culme a reuºitei în viaþã!…) Aceastã scenî o am reletatã de mama mea care probabil ºi dînsa o aflase de la o altã rudã mai vîrstnicã.

Buia cred cã a murit cu aceiaºi convingere a totalei ratãri a fiului ei ºi a tragicului lui destin, neputînd întrezãri nici pe departe apoteoza care va veni ºi care oarecum va rãscumpãra postum toatã suferinþa ºi toatã drma înduratã de ea. Cred toate acestea, deorece Iorgu atît de lipsit de orgoliu în toatã viaþa lui, atît de modest ºi de strãin de tot ce poate constitui o “autoadmiraþie”, are într-una din poeziile sale, scrisã în momentul totalei recunoaºteri, la 15 decembrie 1956, cu prilejul sãrbãtoririi lui la vîrsta de 75 de ani ºi intitulatã “Festivã” urmãtoarel bersuri (poate singurele accente de orgoliu din întreaga lui operã:

“Salcîmii vor povesti!

O mamã,

Blîndã mamã,

Priveºte-þi fiul!”…

Buia, în 1956, era de mult moartã, dar el a invocat umbra ei, parcã sperînd într-o postumã mîngîiere ºi alinare a ei.

Iorgu, deºi cu vederi de stînga (aºa cum rezultã din poemele lui) nicicînd nu l-am auzit afirmîndu-se prea ostentativ în discuþiile cu el.

Deºi fãcea impresia cã nu citeºte ziarele ºi cã se uitã doar la titlurile articolelor, totuºi , în mod surprinzãtor, întotdeauna era destul de în curent cu evenimentele zilei. Mi-aduc aminte cã îmi povestea Vasile Niþescu despre o remarcã a lui Iorgu, fãcutã de acesta în cursul unei discuþii la un pahar de vin cu dînsul, prin 1952-53. Spunea Iorgu: “Cred cã nu este bine cã se merge de la internaþional cãtre naþional, în loc a se merge de la naþional la internaþional”. Ce anume, în mod sigur, a vrut el sã spunã, nu prea mi-a fost clar nici atunci ºi nic acum, în orice caz reflecþia este interpretabilã în varii forme ºi trebuie oricum raportatã la momentul politic de atunci. Cum am spus, multe din remarcile sale, fãrã a le mai reþine acum, erau de-a dreptul ermetice.