Inedit - Amintiri despre poetul Bacovia (VII)
Maximilian Vasiliu
Cînd s-a stins din viață, în primăvara lui 1957, eu eram la Bacău. Am fost anunțat de Agatha și, cu primul tren, am plecat la București, de la gară ducîndu-mă direct în str. Frăsinetului (cum se chema pe atunci strada unde își aveau ei casa în care acum este muzeul memorial). Am găsit-o pe Agatha plîngînd și mi-a povestit ultimele lui zile, ultimele lui clipe, așa cum sînt relatate pe larg în volumul despre viața poetului. Cînd am ajuns eu, sicriul cu rămășițele pămțntești fusese deja dus și depus în holul de la sediul Uniunii Scriitorilor, din Calea Victoriei, palat în care numai cu cîteva luni în urmă, fusese organizată sărbătorirea celor 75 de ani ai lui. Cu o mașină pusă la dispoziția Agathei pentru tot timpul ceremoniei, ne-am dus la Uniunea Scriitorilor, Agatha, eu și Briel. Catafalcul din somtuosul palat era plin de flori, cîteva candelabre mari de cristal erau aprinse și o muzică discretă se auzea în fund, cu marșuri funebre de Beethoven, Chopin ș. a. A venit și Eugen cu soția lui, precum și restul familiei noastre din București. Eugen a plîns îndelung pe fratele de care-l legau atîtea și atîtea amintiri. Am găsit acolo, veghindu-l la catafalc, pe prof. Ion Alecu, fost prieten de la Bacău a lui Iorgu și colaborator la Atheneul cultural. A doua zi a avut loc ceremonia de doliu. A Luat parte foarte multă lume, foarte mulți scriitori dar și foarte mulți admiratori anonimi ai poetului. Se umpluse marele hol al palatului și foartă multă lume umplea întreaga curte din fața palatului. Erau, după aprecierea mea, cîteva sute de oameni. a vorbi scriitorul Ion Brad, după care sicriul a fost pus într-o mașină mortuară neagră, iar o mare parte din asistență s-a urcat în cîteva autobuze aduse special în acest scop și care așteptau. Traseul urmat pînă la cimitirul Șerban Vodă (Bellu) a fost următorul: Calea Vicoriei, Bulevardul Republicii, Piața Universității, Bulevarsul 1848, Calea Șerban Vodă. La cimitir a vorbit Eugen Jebeleanu și alți scriitori al căror nume nu-l rețin. Pe Eugen Jebeleanu, la sfîrșitul înmprmîntării, l-am văzut cu ochii în lacrimi. Fusese unul din fii spirituali ai maestrului.
După moartea lui Iorgu, relațiile mele cu Agatha și Briel au continuat în același spirit ca și mai înainte, fie cînd mă duceam eu la București, fie cînd veneau ei la Bacău. Agatha, după cum se știe, a avut un devotament extraordinar față de Ioprgu, devotament datorat exclusiv admirației pentru poezia lui. De altfel, cred că numai aceată admiarție profundă a și determinat-o să se căsătorească cu dînsul, căci ca om, trebuie spus, Iorgu era adeseori destul de dificil în viața de zi cu zi a căsniciei lor și a căminului lor. Agathei i se datorează în primul rînd faptul că Iorgu a a juns pînă la vîrsta de aproape 76 de ani. Admiarția Agathei pentru poezia lui Iorgu s-a manifestat încă dintr-o perioadă în care opera lui Bacovia se mărginea doar la volumul Plumb (1916). la o epocă cînd era aproape necunoscut și apreciat de critica timpului, dacă nu ignorat complet de această critică, în orice caz cu multe rezerve. De aceea, amintirea Agathei se cuvine omagiată sub un dublu aspect, după părerea mea: cel de a fi salvat fizic omul și cel de a fi intuit, cu mult înaintea criticii oficiale, pe marel poet. Fără Agatha, Iorgu s-ar fi stins din viață, cred, cu mult înainte. Familia nu ar fi reușit, după părerea mea, să o înlocuiască pe Agatha, ea i-a fost și un stimulent în artă totodată, nu numai că a vegheat la buna lui stare și sănătate cu jertfe și cu un zbucium fizic și moral de nedescris într-o perioadă de crunte privațiuni de tot felul.
După părerea mea, este fals ce s-a scris de către cei ce pretind a-l fi cunoscut pe Iorgu în tinerețe, că acesta cînta și dansa, în genere un om care nu semăna nicidecum cu cel din poezia sa. Mi se pare că în special I. Rașcu a făcut astfel de alegațiuni cu privire la tînărul Bacovia, pe care l-a cunoscut la Iași.
Chiar dacă în mod cu totul izolat, l-ar fi văzut vreodată pe Bacovia astfel, poate în euforia unui pahar de vin care-l făcea să uite totul, aceasta nu înseamnă nicidecum că trțsțtura funciară a temperamentului și comportării lui era de această natură. Tocmai marii timizi, marii izolați și marii întristți, au astfel de ieșiri disperate și exagerate de obicei.
Aceste false aprecieri, povestite probabil din dorința unora ca I. Rașcu sau alții, de a se remrca prin ceva cu totul insolit în relatările lor despre Bacovia, pentrua veni cu ceva snzațional în biografia poetului și de a pune într-un fals contrast pe Bacovia cel adevărat cu cel din poeziile sale. În speranța vană de a căpăta o notorietate prin astfel de false relatări, au adus, cum era și de așteptat, interpretări eronate a operei lui Bacovia. Toate aceste mici relatări iresponsabile au fost preluate de critica de mai tîrziu ca drept revelatorii, ducînd la niște concluzii de-a dreptul fotțate și eronate în ceea ce pricvește opera însăși a poetului (pretinsa artificailiatate a acesteia, lipsa de sinceritate et, etc.) cînd în fond el este printre puținii noștri poeți care și-au elaborat opera marcați de un destin tragic, de o autenticitate rar întîlnită. Bacova a fost,înainte de toate,un om cu toate luminile și întunecimile pe care le comportă condiția umană. Sensibilitatea lui ieșită din comun (și nu întotdeauna maladivă, cum s-a spus) l-a făcut să vadă lucruri pe care oamenii obișnuiți nu le pot vedea și le-a redat cu o economie de mijloace unica poate în întreaga lirică universală.
Este poate, așa cum s-a spus, simgurul poet al nostru care a străbătut infernul de la un capăt pînă la celălalt. Și l-a străbătut cu adevărat. De aceasta m-am convins și mai mult cînd am privit cu atenție capodopera sculptorului Constantin Popovici. Este un Bacovia eliberat dar eliberat din adîncul infernului. Privirile lui spre pămînt, în adîncuri, crisparea, totul ne face să presupunem acest lucru.
Cred că acesta este singurul mod cu sdevărat artistic de a reda întreaga dramă sfîșietoare a poetului. Dar acest monument tragic, această pieta a veacului nostru, nu va fi înțeles în toată adînca lui semnificație, decît mult mai tîrziu, ca de altfel și opera însăși a poetului.
Maximilian Vasiliu