MONUMENTUL HEGEMONIEI RASEI UNGARE DE LA ARAD

În amintirea martirilot de la Arad:

MONUMENTUL HUNGARIA

ori

HEGEMONIA RASEI UNGARE

REPERE ISTORICE

Ca orice revoluţie şi revoluţia ungară de la 1848 s-a plămădit mai întâi în spirit, încă înainte de a fi transpusă în acţiune, iar în memorie se păstrează amintirea împrejurărilor marcate, în primul rând, de cei care au devenit victimele ei. Datorită acţiunilor şi sacrificiilor acestora, posteritatea se va referi mai ales la determinările generale ale revoluţiei prin destinul individual ale celor consideraţi a fi fost modelatori ai unei istorii în calitatea lor de insurgenţi, care au proclamat ca scop al vieţii schimbarea energică, aruncându-se în vâltoare, fără preget, pentru a schimba o stare veche cu alta nouă, apreciată şi dorită a fi superioară şi justă.

Martirizarea la Arad a celor 13 ofiţeri "revoluţionari" ilustrează un episod din istoria luptei pentru independenţa statului ungar, contra Austriei, extinsă la mai bine de două decenii.

Când atenţia se concentrează asupra acestei manifestări de energie, mai curând morală decât naţională, ce se va confrunta, în alte împrejurări, cu diverse obstacole, nu trebuie ignorat nici faptul că alcătuirea statului ungar modern a trezit şi stimulat – energia, voinţa şi dorinţa de libertate a prea numeroaselor sale "naţionalităţi" zise "minorităţi" – care de fapt erau majorităţi în comparaţie cu numărul populaţiei de etnie maghiară al Ungariei.

Iată datele privind numărul naţionalităţilor din Ungaria după etnia şi limba lor maternă între anii 1720-1910 (După József Ajtay, A magyarság fejlödése az utolso 200 év alat, Budapesta 1905, p. 23);

	În 1720	%	În 1787	%
Total locuitorii ţării	2.583.000		8.003.000
Maghiari	1.161.000	45%	2.322.000	29%
Nemaghiari	1.421.000	55%	5.681.000	71%

	În 1850	%	În 1869	%
Total locuitorii ţării	11.364.000		13.579.000
Maghiari	5.000.000	44%	6.027.000	44,4%
Nemaghiari	6.364.000	56%	7.552.000	55,6%

	În 1880	%	În 1890	%
Total locuitorii ţării	13.750.000		15.163.000
Maghiari	6.404.070	46,5%	7.583.000	48,5%
Nemaghiari	7.346.000	53,5%	7.805.000	58,5%

	În 1906	%	În 1910	%
Total locuitorii ţării	16.722.000		18.265.000
Maghiari	8.589.000	51,4%	9.698.000	53,1%
Nemaghiari	8.133.000	48,6%	8.567.000	46,9%

Această trezire, la care ne-am referit, avea să se manifeste în dorinţa tot mai fermă a naţionalităţilor de a se elibera de sub dominaţia ungară, o situaţie întru totul nemotivabilă moral. Alcătuirea şi consolidarea statului ungar modern a trezit apoi gelozia naţionalităţilor subjugate, o gelozie ce avea să se amplifice şi să se transforme într-o ură justificată împotriva asupritorului, în mişcări naţionale ferme cu caracter antimaghiar, respectiv anti-"sanştefanist". Astfel, în Croaţia, deja la 25 martie se formulează pretenţii naţionale şi apar viguroase manifestări antiungare. Românimea din Ardeal, la a doua adunare de la Blaj, se opune alipirii Transilvaniei la Ungaria şi îşi formulează pretenţiile la drepturile proprii, adresându-şi revendicările direct împăratului, la Viena, în timp ce legăturile dintre guvernul ungar şi cel austriac se şubrezeau tot mai mult.

În fruntea delegaţiei care a prezentat împăratului Austriei revendicările românilor ardeleni revoluţionari era Andrei baron de Şaguna, episcop al bisericii ortodoxe, considerat "diplomatul revoluţiei române din Transilvania", alături de "teoreticianul revoluţiei" Simion Bărnuţiu şi de "comandantul oştilor revoluţionare" Avram Iancu.

În anii 1848-1849, a avut loc în Transilvania un adevărat război naţional între revoluţionarii unguri şi revoluţionarii români. Românii luptau împotriva politicii de transformare a Ardealului într-o provincie integrată Ungariei, pentru libertate naţională.

În acest război armatele ungare, din unităţile cărora făceau parte şi cei 13 ofiţeri condamnaţi la moarte şi executaţi de austrieci la Arad, "au cucerit prin fier, sânge şi foc cea mai mare parte din Transilvania, masacrând 40.000 de români, dintre care numai 10.000 erau înarmaţi, restul au căzut victime ale echipelor de vânătoare şi tribunalelor de sânge ale ungurilor" (v. Istoria României, Transilvania, vol II, Cluj-Napoca 1999, p. 73). Numai "românii refugiaţi în munţi şi păduri au izbutit să reziste în Apuseni, zonă transformată într-un bastion inexpugnabil al românismului ardelean. În acest război au căzut şi 10-12.000 de unguri" (Ibidem).

Aşadar ungurimea s-a luptat pentru unirea Transilvaniei cu Ungaria şi pentru făurirea statului naţional maghiar "liber şi independent", iar românimea ardeleană s-a luptat împotriva asupritorilor unguri care se opuneau autonomiei Transilvaniei şi contestau fiinţa naţională a românilor (Contele Miklós Wesselényi îşi sfătui astfel neamul "numai acei români să capete drepturi de cetăţeni, care se vor face unguri"). Un program stabil şi ferm, încă din prima jumătate a secolului XIX, care se află şi astăzi pe rol, a fost astfel formulat de Simion Bărnuţiu: "Ştiu că ungurii vreau să facă ţară ungurească din pământul Ardealului".

Intoleranţa şi dispreţul absolut al dominatorului faţă de români în sânul societăţii şi-a găsit expresia concludentă şi tipică în formularea lapidară a contelui Dénes Eszterházy: "În Transilvania numai maghiarul poate fi considerat om, iar cu valahii nu poţi – şi nu trebuie – să te porţi altfel decât cu dobitoacele" (O. Jászi, Formarea statelor naţionale…, Budapesta, 1912).

Românii ardeleni s-au mai luptat şi pentru o râvnită ţară autonomă care să-i cuprindă pe toţi cei din Transilvania, din Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina, urmărind federalizarea etnică a Monarhiei habsburgice, o soluţie care i-ar fi ferit atât de pericolul germanizării, cât şi de cel al maghiarizării.

Fără ca această dorinţă să se fi realizat, Transilvania istorică şi-a menţinut autonomia până în 1867, în cadrul căreia – cu preţul unor mari eforturi politice şi culturale – naţionalitatea română a trebuit să fie recunoscută şi considerată egal îndreptăţită în stat – alături de celelalte etnii.

Modul de a nesocoti dreptul firesc al naţionalităţilor de a-şi trăi viaţa în libertate pe glia lor străbună a reprezentat nu numai un regres, provocat intenţionat de politica ungară asupritoare ce tindea să învăluie lucrurile într-o ceaţă dubioasă de artificialitate şi amatorism patriotard, pe care conştiinţa naţionalităţilor nu s-a sfiit să o denunţe în faţa opiniei publice mondiale, o politică ce a dus, până la urmă, la încuviinţarea internaţională de dezlipire a naţionalităţilor (slovaci, români, croaţi, sârbi, ruteni) subjugate de un stat artificial, anacronistic, de tip vetust medieval, organizat conform unei fanatice credinţe mistice, denumită "sanştefanism" ori "idee sanştefanistă"("szentistváni gondolat"). Fiindcă într-o epocă modernă statul ungar "sanştefanist", stăpânind o populaţie majoritar nemaghiară, nu mai putea avea un temei justificant real. Era contrazis de realităţi naţionale istorice, politice, sociale, economice şi culturale în continuă evoluţie.

La urma urmei există ceva ce se cheamă dreptul la identitate în evoluţia continuă, o echivalenţă a conştiinţei de sine. O formă însufleţită şi adevărată de viaţă. Ce au înţeles politicienii maghiari care ne erau contemporani sub "sanştefanism" aflăm dintr-un articol semnat de deputatul ("horthyst") Imre Mikó (ziarul "Ellenzék", Cluj, 23 august 1941), intitulat Politica noastră faţă de naţionalităţi, de unde cităm: "Sfântul nostru Rege Ştefan nu s-a gândit ca străinilor colonizaţi să creeze o unitate politică ori culturală distinctă. Politica Sfântului Rege Ştefan, edificatorul de ţară, faţă de naţionalităţi, nu viza supravieţuirea veneticilor, ca un corp strein în ţară, Dimpotrivă, el pornise de la ideea ca străinii să fie subjugaţi în interesul maghiariunii. În acelaşi timp, el a creat condiţii preliminare pentru ca veneticii să se poată asimila măcar în sentiment şi prin muncă, dacă nu şi prin limbă. Toţi cei ce ne considerăm adepţii principiului statal al Sfântului Rege Ştefan trebuia să ne întoarcem la acest izvor".

Ce înţeleg politicienii unguri de azi sub "sanştefanism" aflăm din discursurile lor, ca şi din acţiunile UDMR-ului, dar şi din comportamentul secuilor faţă de români şi de ei înşişi, nu numai din anii Diktatului (1940-1944): refacerea Ungariei Mari, ca principiu al acelor împrejurări politice în care forma se confundă cu acţiunea după "principii sanştefaniste"; anularea Trianonului, subordonarea şi exploatarea nemaghiarilor, anexarea Transilvaniei etc.

DISCORDIE ÎNTRE ALIAŢI

După înfrângerea suferită în luptele pentru independenţa statului şi libertatea naţională a ungurilor, a unui drept recunoscut de altfel şi de guvernământul imperiului austriac în repetate rânduri, dar de fiecare dată receptat pasiv şi nerealizat în ordinea faptelor de-a lungul unei lungi istorii agitate şi confuze, generalul austriac Julius J. Haynau (1786-1852) – poreclit "hiena de la Brescia" – fost comandant al Corpului de Armată (austriac) la Timişoara (1848), apoi, din luna mai 1849, comandantul suprem al Armatelor Austriei de pe teritoriul Ungariei – s-a "înfuriat" mai ales pe acei ofiţeri ai armatei austriece care s-au alăturat (prin trădarea jurământului lor de credinţă) revoluţiei ungare. Luaţi prizonieri, aceştia, în marea lor majoritate, au fost întemniţaţi în cetatea Aradului, apoi 13 dintre ei (12 generali şi un colonel) au fost condamnaţi la moarte - după 9 zile de dezbateri (între 21 şi 30 septembrie 1849) - de o Curte Marţială austriacă (compusă dintr-un ofiţer, un plutonier şi un caporal), pentru săvârşirea "crimei de lezmajestate", în calitatea lor de ofiţeri austrieci, cu menţionarea explicită a gradului lor, ca ofiţeri ai armatei austriece, şi nu de generali în armata revoluţionară ungară. Patru din cei condamnaţi au "beneficiat de onoarea" de a fi executaţi prin împuşcare.

Sentinţele au fost executate în dimineaţa zilei de 6 oct. 1849; cei împuşcaţi fiind înhumaţi în şanţul situat la Nordul Cetăţii, ceilalţi la Sud de Cetate.

Cronicarii tragicului eveniment au consemnat faptul că "cei 13 martiri de la Arad nu erau cu toţii maghiari". Astfel, citim în studiul Patria comună (din volumul Albumul martirilor de la Arad): "Damjanich, "eroul eroilor", era sârb, Knezich austriac, Kiss şi Lázár erau armeni, Pöltenberg, contele Leiningen, Aulich şi Lahner erau germani, iar Schweichel avea origine sudetă, unguri fiind Sándor József Nagy, Ignácz Török, contele Károly Vécsey şi Aristid Dessewffy. Aşadar, 9 din cei 13 martiri nu erau unguri, ceea ce înseamnă că aceştia s-au înălţat pe scara sacrificiului nu după criterii şi impulsuri naţionale, ci morale, ale unor calităţi general-umane şi ale capacităţii de a acţiona şi de a se sacrifica. Astfel, ei au depăşit limitele comportamentului uman obişnuit în această calitate a lor au devenit eroi.

"Lupta pentru libertate" ("Szabadságharc") era dusă de guvernanţii Ungariei, după tentativele de reaşezare a ţării pe temeiul legilor din 1848, în toiul unor transformări politice cu totul speciale.

Oficialitatea a considerat-o drept o autoafirmare a statului însuşi, dar şi ca o luptă dusă împotriva avalanşelor de răscoale iscate în rândurile naţionalităţilor din ţară, dornice de libertate; naţionalităţi majoritare, ca număr, faţă de populaţia maghiară.

La debila minoritate a ungurilor în propria lor ţară se referă şi tabelul de mai jos privind repartizarea comunelor din Ungaria după naţionalitatea locuitorilor la sfârşitul secolului XIX.

Total comune	12.686
din care locuite majoritari
de unguri	4.718
de români	2.981
de slovaci	2.711
de germani	1.114
de sârbi	119
de croaţi	237
de venzi	147
de alte naţionalităţi	17

("Acest tabel – cităm dintr-un comentariu al lui Oszkár Jászi conţine mai multe învăţăminte… Înainte de toate bate la ochi numărul mic al comunelor cu majoritate ungară; din toate comunele din Ungaria sunt ungureşti doar 37%") (O. Jászi, Formarea statelor naţionale şi problemele naţionalităţilor, Bpesta, 1917, p.156

Guvernământul de la Viena a fost de partea naţionalităţilor răsculate, adică de partea românilor, sârbilor, croaţilor, slovacilor, neamuri revoltate împotriva politicii de oprimare şi asimilare practicată de statul ungar.

"Lupta pentru libertate" a Ungariei a fost de fapt lupta oficialităţii ţării pentru a instaura "hegemonia rasei ungare", pe orice cale.

Lumea iobăgimii vajahe din Ungaria, apreciază istoriografia maghiară, a reînnoit în 1848 aspiraţiile maselor de români şi a susţinut acţiunile guvernatorului militar austriac din Transilvania, baronul Pulchner. Aşa zisa "luptă de libertate" a însemnat pentru populaţiile nemaghiare din Ungaria şi Transilvania lupta "naţiunii conducătoare" contra drepturilor lor umane elementare. Astfel, pe planul dezvoltării obiective, politica ungară în perioada revoluţiei din 1848 nu a fost în măsură să recunoască şi să-şi conducă în mod raţional propria sa menire într-o direcţie favorabilă tuturor naţiunilor, ci s-a concentrat asupra unor presupuse interese momentane şi astfel s-a dovedit a fi disfuncţională în consecinţele sale temporale, necorespunzând cerinţelor şi aspiraţiilor reale ale evoluţiei societăţii. Fiindcă această politică a avut un singur ţel: supremaţia naţiunii ungare, neluând în seamă complexitatea divergentă a formaţiilor naţiunilor pe care voia să le conducă subordonându-le presupuselor interese ale Ungariei.

MOTIVUL PENTRU CARE A FOST RIDICAT

MONUMENTUL

În mod obişnuit şi necesar cunoaşterii şi înţelegerii unui monument îi premerge descrierea acestuia, în aşa fel încât atât ansamblul, cu componentele sale, cât şi conexiunile dintre ele să devină cât mai clare, lipsite de obscurităţi.

Monumentul martirilor de la Arad oricât de insistent este descris nu poate fi legat, în nici un fel, de semnificaţia acestei denumiri, întrucât efectul pe care îl are asupra privitorului, n-are nici o relaţie cu acest titlu. Cei 13 generali sacrificaţi nici nu sunt încadraţi compoziţional ori stilistic în ansamblul monumentului, nici nu fac parte din elementele imaginative ale acestuia, nici din eventuala emoţie sugerată de compoziţie.

Într-o asemenea împrejurare clarificarea componentelor monumentului trebuie să aibă în vedere de la început motivul pentru care a fost conceput, înălţat şi recomandat atenţiei, memoriei – chiar şi judecăţii – privitorului.

Concepţia după care un monument este independent de o intenţie, ca şi de o realitate, într-o legătură potenţială cu denumirea ce i-a fost atribuită, provine dintr-o situaţie firească ce ne îndreaptă atenţia spre un conţinut ori un mesaj. Demersul privind lămurirea convingătoare a semnificaţiei unui astfel de monument, chiar şi în cazul unei metafore ce sugerează o imagine paralelă unei realităţi, ne îndreaptă spre lămurirea atât a semnificaţiei sale, cât şi a rostului său artistic, social; întrucât sensul unui monument se află, aproape în întregime în imaginea acestuia. Or, ceea ce lipseşte din imaginea monumentului martirilor de la Arad este tocmai anunţul său: cei 13 martiri de la Arad!

Aşa dar "monumentul martirilor" ignoră sensul din mesajul denumirii, implicarea evidentă a acestuia în imaginea ansamblului.

ALBUMUL MARTIRILOR DE LA ARAD

(Redactat de Ottó Varga, Bpesta MDCCCXC, volumul are următorul cuprins: Poemul martirilor, Lupta maghiarilor pentru libertate; Cei 13 de la Arad; Golgota; Capitularea de la Világos; În cetatea Aradului; Cei 13 (poem); Apoteoza; 6 octombrie (poem); Prohodurile; Locul execuţiilor; Istoricul sculpturii; Amintirea martirilor; Arad; Patria comună; Hegemonia rasei ungare; Rugă; Epilog)

O carte, alcătuită cu grijă şi pricepere ce-şi propune să consemneze întreaga istorie a monumentului. Tălmăcirea literară, deşi caută să lămurească mesajul sculpturii, nu reuşeşte să precizeze sensul ansamblului căruia îi atribuie cu insistenţă alte denumiri: "Lupta pentru Libertate" ("Szabadság harc"), pe care o şi tălmăceşte istoric fără să amintească faptul că această luptă se referă exclusiv la libertatea poporului ungar în relaţiile sale cu sistemul politic şi statal al Austriei, şi nicidecum la libertatea generală a oamenilor, a tuturor naţionalităţilor, aflate sub guvernare ungurească, subordonate intereselor particulare ale maghiarimii, subjugate de secole, lipsite şi ele de dreptul la libertate. De altfel, niciodată în istorie "lupta de libertate" a ungurimii nu a ţinut seamă la dreptul de libertate a nemaghiarilor, de starea lor de robie într-un sistem politic construit pe nefericirea şi incultura majorităţii. Dacă într-o "luptă pentru libertate" nu este luată în seamă cunoaşterea şi respectarea adevărului, o asemenea luptă rămâne străină de progresul uman. Or, iată cum sunt apreciate mişcările naţionale ale "minorităţilor" din Ungaria (în Albumul martirilor de la Arad): "o anarhie generală, în care fiecare pune mâna pe ceea ce îi este la îndemână. Guvernul maghiar şi-a asigurat pentru sine (localităţile) Pétervárad, Eszék şi Komárom, în timp ce străjile din Arad şi Timişoara nu se subordonau decât ordinelor date de guvernul imperial, care sprijinea pe faţă naţionalităţile, pe croaţi, sârbi şi români, înarmaţi împotriva maghiarimii; (…) iobăgimea valahă a reînviat, în mai mare măsură, groaza din lumea lui Horea, făptuieşte şi ucide în localităţi maghiare; lupta de rasă bântuie din partea sârbilor (…)" (p. 18). "Nu e de mirare că părerea generală în Austria şi în străinătate este că în curând se va termina visul de libertate al ungurilor. Şi aşa cum în Italia, Prusia, la Viena şi Praga, peste tot unde şi-a ridicat capul; revoluţia nu a rezistat în faţa armatei regulate, tot aşa s-ar putea întâmpla şi în Ungaria!" (p. 19).

La rândul lor, criticii moralişti din rândurile cronicarilor maghiari, au acceptat şi chiar au justificat crimele comise împotriva naţionalităţilor în perioada revoluţiei de la 1848, considerându-le fapte mari şi eroice din istoria ţării în acele împrejurări în care armata (oficială) a Ungariei, era destul de viguroasă şi mai bine înzestrată. Astfel se explică şi numărul mare al romănilor extirpaţi (40.000).

Faptul este implicat în victoria majestuoasă sugerată de figura dominantă a monumentului de la Arad. Un monument care, cum se va vedea, devalorizează conceptul de libertate.

Temele sculpturii monumentale în a doua jumătate a secolului XIX, erau de obicei destinate viitorimii: imagini ale unor mărimi naţionale în special, culturale mai rar, idealizate ori naturaliste, personaje singuratice ori cu figuri anexe, uneori având completări alegorice. Într-o asemenea realizare erau decisive, pe lângă "ideea" ce urma a fi înfăţişată, aspectele fizice, dar şi sumele atribuite realizării, mai puţin originalitatea operei…

O atare sculptură memorială, aşa cum se realiza în deceniile amintite, cu preocupări străine de artă dar nu şi de ideologie, era una din consecinţele acelei lumi din care provenea. S-a constituit astfel din interferenţa închipuirii şi a lumii reale un adevărat sistem cu ajutorul căruia lucrurile se puteau rezolva într-un fel ori altul (chiar opus), pe aceeaşi bază ideologică, cu elemente suplimentare, naţionale, istorice, culturale şi chiar stilistice. Astfel s-a definit concret monumentul sculptural ca un document al vremii.

Monumentul de la Arad se mai înalţă pe un principiu ierarhic, unde configuraţia elementelor este realizată după importanţa lor în ansamblul imaginii: să se vadă cel mai bine ceea ce este considerat a fi cel mai important. Monumentul se împlineşte astfel în scopul său, eliminând orice dubiu privind semnificaţia sa.

Iată cum este descris monumentul în albumul ce i-a fost consacrat: "amintirea martirilor evidenţiază pe un piedestral larg cu trepte HUNGARIA colosală încadrată de personaje alegorice. Partea inferioară a postamentului este împodobită de medaliile-portret al celor treisprezece generali" (p. 184). (…) "Sculptorul Zala a dorit să creeze în aşa fel monumentul HUNGARIA, ca personajul să dea expresie caracterului maghiar, ceea ce i-a şi reuşit pe deplin. HUNGARIA, în viziunea sa înalţă în mâna dreaptă o coroană din frunze de dafin şi stejar, privind în jos cu o expresie resignată, răzemată cu braţul stâng pe sabia care e considerată în Ungaria drept sabia primului rege. Pe cap se află celebrul coif negru purtat de renumita oaste a regelui Matei Corvin; acest coif este de asemenea un simbol al demnităţii suverane de pe capul figurii HUNGARIA, înconjurat de o coroană modelată după coroana care a aparţinut Sfântei Margareta, fiica regelui Béla al IV-lea. Îmbrăcămintea de pe figura HUNGARIA este întregită de scutul ce atârnă pe braţul stâng sprijinit pe sabia Sfântului Rege Ştefan. Figura este maghiară în toate componentele ei… HUNGARIA rămâne prima sculptură maghiară în care artistul a reuşit să îmbine în întregime adevărul vieţii cu efectul colosal" (probabil monumental n.n.) (p. 190).

Mesajul sculpturii HUNGARIA n-are nimic comun cu mesajul "martirilor de la Arad!" S-a creat astfel o confuzie tematică şi mentală din care nu rezultă nici o explicaţie logică.

O "FAPTĂ GLORIOASĂ" A ÎMPĂRATULUI

În februarie 1867, Fracisc Iosif, împărat al Austriei şi rege al Ungariei pe temeiul unor legi din 1848, a numit un nou guvern maghiar. Apoi, la 8 iunie 1867 când a fost încoronat rege al Ungariei, a depus jurământul purtând pe cap coroana Sfântului Rege Ştefan. Cu acel prilej atât el, cât şi regina Elisabeta au dăruit toate cadourile primite cu ocazia încoronării lor ca suverani ai regatului ungar, pentru ajutorarea honvezilor (soldaţii armatei ungare) care au participat la lupta pentru eliberarea Ungariei în 1848-49, ca şi a familiilor acestora! Acest gest (de împăcare), ca şi amnestia generală acordată luptătorilor "paşoptişti" maghiari, a provocat un val de entuziasm faţă de perechea regală, servind totodată şi consolidării dualismului austro-ungar.

Evenimentul este astfel comentat în Albumul martirilor de la Arad: "Fapta suveranilor după încoronare a fost prima lovitură de sapă făcută pentru înălţarea monumentului. Până atunci (adică vreme de 18 ani n.n.), nici în presă, nici altfel în public (la adunări) nimeni n-a avut curajul nici măcar să amintească de un lucru atât de delicat; era periculos, pentru că cel care ar fi avut o asemenea idee atât de revoluţionară ajungea în arest ori în casa de nebuni. (…) Împăcarea publică cu eroii luptei pentru libertate, grija afectuoasă faţă de aceştia era una din cele mai frumoase şi glorioase fapte ale Majestăţilor Lor (…). Darul Majestăţii Sale ne-a transformat subit nu numai în oameni cu inima deschisă, dar şi cu gura slobodă. Nimic nu dovedeşte mai bine acest lucru decât faptul că în prima săptămână după încoronare, la 15 iunie 1867, ziarul Alföld (în numărul său 138) a publicat, din condeiul redactorului Lajos Tiszti" chemarea: "să se ridice un monument în amintirea celor 13 martiri executaţi…"

SURPRIZĂ: "LIPSA DE INTERES DIN PARTEA ÎNTREGII UNGARII"

"În modul cel mai firesc - cităm tot din Albumul martirilor - urma ca sumele necesare realizării sculpturii să se obţină pe calea donaţiilor din partea întregii Ungarii (…) Comitetul (de iniţiativă n.n.) a emis 988 de liste pentru adunarea fondurilor. Dar în timp de 10 ani, abia 275, adică douăsuteşaptezeci şi cinci din cei 988 de deţinători de liste au considerat drept a lor datorie patriotică să colecteze pentru realizarea sculpturii celor 13. În acelaşi timp 713 deţinători de liste nu s-au catadicsit să adreseze nici măcar o vorbă comitetului despre soarta acestor liste şi nici despre acele motive care au determinat să li se dezumfle elanul pentru o conlucrare patriotică!

Putem să spunem doar atât că, atunci când comitetul (de iniţiativă n.n.) a crezut că entuziasmul pentru realizarea sculpturii martirilor va fi mare pe toată întinderea Ungariei – s-a înşelat amarnic!"

Între 1867 şi 1877 s-au colectat abia 33.324 (din 100.000 de fiorini necesari).

La o nouă colectă patronată de data aceasta de birocraţia şi instituţiile oficiale şi semioficiale ale Ungariei, în cadrul căreia au fost emise 26.339 de "chitanţe", din care nici una nu a fost onorată de oraşul Sibiu şi nici de judeţele Braşov şi Hunedoara. "Demonstraţia fraţilor saşi din Schulverein-ul lor nu i-a supărat pe membrii comitetului, erau doar pregătiţi de aşa ceva, faptul însă că dintre 507 membrii ai comitetului (judeţean) din cuibul Hunedoreştilor din judeţul Hunedoara nu s-a găsit niciunul dispus să sacrifice măcar un singur fiorin pentru un scop patriotic, această împrejurare tristă a provocat o mare durere."

Populaţia judeţului Sibiu după naţionalitate

spre sfârşitul secolulul XIX

Total locuitori	unguri	germani	români (valahi)
148.738	4.342	43.493	98.719

Locuitorii oraşului Sibiu după naţionalitate

spre sfârşitul secolului XIX

Total locuitori	unguri	germani	români (valahi)
20.928	3.199	13.148	4.581

(cf. A. Pallasz Nagy Lexikona, vol. 15, pp. 476, 488)

Locuitorii judeţului Braşov după naţionalitate

spre sfârşitul secolului XIX

Total locuitori	unguri	germani	români (valahi)
86.777	26.116	27.802	31.102

Populaţia judeţului Hunedoara după naţionalitate

Total locuitori	unguri	germani	români (valahi)
267.895	17.167	8.047	238.486

UN "SEMN MEMORIAL" CU DIVERSE DENUMIRI

La 27 ianuarie 1877 a avut loc o şedinţă de mare importanţă, când comitetul constituit pentru realizarea sculpturii a stabilit "textul" concursului. Au apărut opinii divergente în privinţa caracterului "local" (13 martiri) ori "naţional" (Patria Comună, Hungaria), care să dea sens patriotic general sculpturii. În urma acelor discuţii a fost părăsită intenţia iniţială (cei 13), fiind înlocuită cu o temă agreată de cei ce se considerau a fi patrioţii ţării. Astfel tema iniţială a devenit doar pretextul monumentului, o anexă a acesteia.

La acea şedinţă s-a mai hotărât ca tema ("textul") concursului să fie comunicată Societăţii militare de apărare a patriei, Societăţii artiştilor şi Societăţii literare. Opiniile acestor "foruri patriotice" erau identice, singura rezervă a societăţii militare era în legătură cu suma prevăzută pentru realizarea monumentului. În sfârşit la 25 iulie 1877 a avut loc consfătuirea decisivă privind publicarea textului (a temei) monumentului, ţinând seama şi de opiniile celor consultaţi. "Rezumând toate dorinţele rezonabile şi acceptabile, comitetul a stabilit şi adunarea orăşenească a acceptat textul chemării la concurs, publicându-l în ziarele din ţară şi străinătate. Termenul de predare a proiectelor s-a fixat la un an ." (p. 176)

La concurs (21 decembrie 1878) au fost prezentate 14 proiecte. Premiul I i-a revenit celui ce avea un moto astfel formulat: "Patria înainte de toate". Desigur, forma expresivă a moto-ului nu se putea asocia unei realizări artistice, nefiind altceva decât expresia unei intenţii care urma să fie cuprinsă în opera rezultată ca reflex al dorinţei şi imaginaţiei artistice.

Rezultatul concursului a corespuns tuturor aşteptărilor. Proiectul premiat s-a dovedit a-i aparţine "primului, celui mai bun" sculptor din Ungaria acelor ani: Adolf Huszár, dispus să-şi revadă proiectul, respectiv să-l adapteze unor prevederi formulate în "textul" concursului. Sculptorul Huszár a decedat însă în 1885. La recomandarea societăţii artiştilor plastici i s-a încredinţat tânărului György Zala (1858-1937) realizarea monumentului cu modificările – uneori esenţiale – propuse de el. (În anii tinereţii mele, maestrul János Thorma din Baia Mare, în vremea când şi-a elaborat şi pictat compoziţia "Martirii de la Arad" (1935) mi-a vorbit despre Monumentul celor 13 în viziunea lui Zala, ca despre "opera unui artist lipsit de libertate şi ascultător", ca de "un document privind istoria dramatică prin care trece arta lipsită de credinţă şi originalitate în lumea modernă".

Motivaţia modificării temei s-a formulat în urma unor lungi discuţii şi a examinării mai multor proiecte, în cursul cărora de la amintirea şi evocarea celor 13 generali s-a ajuns mai întâi la Ţara Comună (a ungurilor şi a tuturor naţionalităţilor conlocuitoare, egale între ele dar condusă de naţiunea ungară, egală şi ea, dar având rolul de a fi "primus inter pares"). În cuprinsul acestor concepţii, cu rădăcini vechi în lumea ungară era implicată teza ce furnizează până azi argumente pentru impunerea limbii ungare, ca şi pentru opoziţia oficial formulată împotriva emancipării naţionalităţilor din Ungaria. Iată ce scria peste mulţi ani în 1942, cunoscutul istoric maghiar László Makkai: "statul (ungar) nu poate fi altceva decât expresia spirituală a unui singur popor; acel stat care poartă spiritul naţiunii ungare constituie singura formă de viaţă şi pentru popoarele nemaghiare din bazinul carpatic". Teză înrădăcinată în practica şi teoria politică ungară, justificată în diverse formulări. De exemplu László Mikecs scriind despre "mobilul real al tendinţelor ungureşti (prin extinderea puterii)" arată că "acest mobil a fost de a ne situa în fruntea popoarelor mici ca reprezentanţi ai lumii dunărene…" şi că "popoarele mici, fără a fi constrânse, de bună voie, au recunoscut calitatea noastră de popor reprezentativ; … maghiarimea a moştenit cea mai mare forţă pentru a sta în fruntea popoarelor mici". (rev. Hitel, Cluj, 4 sept. 1944)

Trebuie să mai amintim faptul că în scrierile istoricilor de artă despre monumentele de sculptură cu caracter naţional în Ungaria (scrise de Éber, A. Zádor, Genthon, Takáls ş.a.) monumentul martirilor de la Arad este menţionat cu titlul Libertate (Szabadság) ori Lupta pentru libertate (Szabadságharc) (v. Művészeti Lexikon-1935, Müvészeti Lexikon -1965). În schimb, în Albumul martirilor de la Arad, prin numeroase studii, poeme, documente etc. un accent deosebit este pus asupra evenimentului tragic al condamnării şi execuţiei celor 13 generali, ca şi asupra Ţării Comune (v. cap. Patria Comună , pp. 204-211). Titlurile menţionate se anulează însă de monumentul însuşi, întrucât sensurilor posibile ale imaginii sale nu se pot asocia cu atari subiecte. Problema denumirii se simplifică oarecum dacă luăm cunoştinţă de titlul monumentului dat de sculptorul Gy. Zala însuşi, anume acela de Hungária (v. Albumul martirilor, cap. Amintirile martirilor de la Arad, pp. 181-190; la p. 183 este reprodusă figura impunătoare Hungária, după o fotografie făcută de sculptor).

Sub deviza "Sfintei coroane", politica ungară şi-a atribuit şi a revendicat statutul de "naţiune conducătoare" şi a organizat acţiuni împotriva dreptului – şi vocaţiei – pentru cultură a neamurilor nemaghiare, negând legitimitatea existenţei altor culturi în Ungaria; în cuprinsul unei ţări, unde – cum s-a mai arătat – naţionalităţile erau până în 1918, într-o indubitabilă majoritate.

Un deputat în parlamentul Ungariei, la şedinţa din 30 ianuarie 1833, a dezvoltat următorul argument; "legile votate în parlamentul Ungariei nu trebuie traduse în rusă şi valahă, fiindcă aceste rase abia se deosebesc de dobitoace".

În asemenea împrejurări e de mirare că unul din autorii Albumului celor 13 martiri s-a încumetat să caute explicaţii într-o problemă cu privire la configuraţia etnică a zonei: "Aradul, care deşi a suferit mult – scrie Ottó Varga în Albumul martirilor - , a înflorit din propria sa putere; aceasta este imaginea întregii patrii, începând de la zilele gloriei şi ale doliului până astăzi. Aşa cum, după credinţă, locuitorii Aradului sunt catolici, greco-catolici, evanghelişti, greci, români, neuniţi şi ortodocşi sârbi; aşa cum, după limbă sunt unguri, germani, români, sârbi şi chiar slovaci; la fel stau lucrurile şi în ţara noastră. Chiar şi în 1848, coloritul Aradului nu prea era maghiar, la fel şi în ţară era puternică lumea străină; conducerea armatei era străină: generalii, oamenii guvernamentali vorbeau nemţeşte între ei. Dar aşa cum populaţia poliglotă şi de felurite credinţe s-a expus pentru o cauză sfântă, aşa cum a luptat vărsându-şi sângele, tot aşa s-au comportat şi cetăţenii patriei, fără deosebire de religie, de naţionalitate. Lupta aceasta nu era numai a populaţiei de limbă maghiară, ci şi a naţiunii ungare, unită în lege, în drepturi, în libertate, naţiune din care fac parte toţi cetăţenii care trăiesc pe larga întindere a acestei patrii şi îşi iubesc Dumnezeul de orice limbă ar fi. Dragostea patriei comune ne-a sudat pe noi toţi laolaltă, iar eroii acestei patrii, oamenii ei de stat, ca şi martirii săi sunt nu numai unguri, ci şi germani, sârbi, valahi, croaţi, slovaci etc." (…)

Însă, "pe lângă atâta lumină a fost şi umbră, ar putea cineva să nege că sârbii, croaţii, valahii, saşii au luptat împotriva noastră?(…); dar apostolii erau numai 12, aleşi de Dumnezeu, şi totuşi s-a găsit printre ei un contestator şi un trădător". Dragostea pentru patria comună ne-a sudat împreună şi eroii ei, bărbaţii de stat, martirii acesteia nu sunt numai unguri, ci şi sârbi, valahi, croaţi, slovaci…"

"Semnul memorial care se construieşte pentru cei 13 martiri de la Arad, nu este o simplă glorificare a eroilor libertăţii; îl înalţă spiritul apusean împotriva atacului din nord şi est; este zvâcnirea omenirii împotriva fantomei dominaţiei lumii; este trofeul victoriei forţei spirituale şi morale asupra forţei brute, gloria omenirii prin fii ei de sânge maghiar."

Gyözö Concha

"HEGEMONIA RASEI UNGARE"

În 1956 am avut în mână pentru prima dată Albumul Martirilor de la Arad. M-am întrebat atunci cum mă întreb şi acum: oare în ce condiţii oamenii şi evenimentele sunt chiar ceea ce sunt în realitate? Pe ce temei se poate atribui statutul de adevăr mai degrabă unui fapt decât altuia? M-am interesat apoi cine e autorul celui mai important capitol, al cărui nume părea a fi de altă sorginte decât maghiară: Gyözö Concha? Am aflat, nu cu puţină mirare, că era un important profesor universitar de ştiinţe politice la Budapesta, decan, rector, membru al Academiei de ştiinţe, chiar vicepreşedinte al Academiei, senator etc. etc. (decedat în 1933). Auzind şi alte lucruri despre "imensul prestigiu ştiinţific" al lui Concha, am ajuns la concluzia că tendinţele de formulare, mai bine zis de stabilizare, uneori intră în conflict cu raţiunea, situaţie ce poate compromite triumful adevărului. Nu ştiam atunci că mă aflam faţă în faţă cu una din marile dezbateri care au afectat grav viaţa oamenilor nemaghiari, trăitori în Ungaria, în cursul secolului al XIX-lea, care s-a prelungit până la sfârşitul primului război mondial, într-un fel mai mult sau mai puţin confuz, continuându-şi latenţa agresivă până azi. O asemenea situaţie era în flagrantă contradicţie cu comportamentul naţional normal între oameni şi naţiuni, între oameni şi societate.

Aroganţa şi agresivitatea din capitolul scris de academicianul Concha nu cunoaşte nici o frână şi, fără îndoială, nici limite; confirmate ori chiar numai reflectate de politica oficială a Ungariei au devenit modul oficializat de comportament al societăţii şi statului. O societate şi un stat situat în centrul Europei! Modelul a fost amplificat pe parcurs, menţinut şi cultivat prin educaţie şi îmbogăţit cu noi componente. Elementele active ale societăţii, de la politicieni la oameni de ştiinţă şi ai bisericilor se folosesc de acest model, pe care vor să-l generalizeze în viaţa ţării lor şi a societăţii, care trăiesc şi propagă Mitul, din ce în ce mai clar formulat. O asemenea stare a luat amploare în zilele noastre, fiind răspândită şi popularizată cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă. Preluat şi cultivat de politica oficială, mitul a devenit un mijloc eficient de manipulare. Mă refer la mitul superiorităţii etnico-naţionale. A ungurilor, ca "rasă".

Acest mit a ajuns să fie considerat o parte structurală a particularităţilor naţionale ungare şi a specificului ţării lor. Acest mit şi-a găsit expresia în monumentul HUNGARIA de la Arad, denumit uneori Monumentul martirilor de la Arad, ori al Libertăţii, alteori Patria Comună, când de fapt el reprezintă, ceea ce demonstrează Concha în Albumul martirilor de la Arad: HEGEMONIA RASEI UNGARE.

SEMNIFICAŢII ANTIROMÂNEŞTI

Discuţiile aprinse în legătură cu reinstalarea aşazisului monument al Martirilor de la Arad se fixează asupra unor semnificaţii antiromâneşti.

O relatare concluzivă a acestor discuţii, chiar şi într-o formă sumară, ar necesita elaborarea unui material cuprinzător şi atent întocmit pentru a releva în imaginea sculpturii, semnificaţia, intenţia, cu alte cuvinte mesajul pe care îl propagă. În privinţa locului, într-un oraş ori într-o ţară unde a fost amplasat, faptul în sine nu poate fi considerat un drept de proprietate, în nici o împrejurare, asupra acelui loc.

În privinţa monumentului de la Arad mai trebuie ştiut pe cine şi ce reprezintă în realitate, ce semnificaţie are în general şi dacă prezenţa sa într-o ambianţă naţională românească nu lezează caracterul şi sentimentul locului şi al populaţiei sale majoritare.

Populaţia Judeţului Arad

în a doua jumătate a secolului XIX

Total locuitori	maghiari	germani	slovaci	români	sârbi
303.964	86.780	37.303	4.157	208.957	2.200

(cf. A. Pallasz Nagy Lexikona, vol. I, p. 805)

Cel care nu respectă adevărul, nu poate să pretindă respect din partea nimănui; iar neluarea în seamă a adevărului poate creea relaţii noi în privinţa trecutului, dar şi în privinţa prezentului şi a viitorului.

Chestiunea se prezintă deosebit de serioasă. Dacă nu e elucidată cu responsabilitate i se amplifică proporţiile, ca şi problemele anexe. Sarcina de a o rezolva în ansamblul ei nicidecum nu este problemă de guvern (care vine-pleacă) şi nici de simplă topografie!

Iată cum susţine Concha hegemonia rasei ungare într-un spaţiu multinaţional:

"De ce trebuie oare ca statul, - care pe pământul patriei noastre (Ungaria n.n.) este împărţitorul legii, a dreptăţii, cultivatorul valorilor economice şi etice, conducătorul forţelor armate – să fie maghiar, mai ales în spirit; de ce trebuie ca rasa ungară, în calitatea ei de rasă conducătoare – să se înalţe deasupra popoarelor conlocuitoare?"

"Fiindcă în actuala alcătuire a omenirii pe acest pământ, unde se întâlneşte pe de o parte lumea slavă şi cea germană, pe de altă parte unde, din cauza lipsei de pregătire, statele nou constituite pe locul Imperiului Otoman ameninţă lumea europeană cu pericolul descompunerii, trebuie să existe un stat puternic, şi anume cu o bază vitală specială, un stat cu un caracter specific."

Cum a împărţit Ungaria legea, dreptatea etc. prin ce mijloace s-a "înălţat deasupra popoarelor conlocuitoare" rezultă, pentru condiţiile de vieţuire ale naţionalităţii române, între altele, şi din datele oferite de recensământul periodic al populaţiei din Ungaria:

În anii	1840	1870	1881	1891
Au existat în Ungaria (inclusiv în Transilvania)
Unguri	4.807.608	6.163.438	6.403.687	7.358.874
Români	2.202.542	2.469.918	2.403.035	2.589.066

(cf. A. Pallasz Nagy Lexikona, vol. 12, p. 88)

După cum se vede din datele demografice, în 1840 pe teritoriul Ungariei şi al Transilvaniei erau 4.807.608 unguri (printre ei cca. 600.000 de evrei), faţă de 2.202.542 de români, aceştia trăind numai în Transilvania, deci până la Tisa. Prin urmare din întreaga populaţie a Ungariei, care s-a cifrat în 1840 la 11.273.674 de locuitori, erau unguri 4.207.608 faţă de 7.266.966 de nemaghiari. Statisticile arată că în anul 1891 numărul locuitorilor Ungariei, inclusiv Transilvania, crescuse la 15.133.494 (din care scăzând pe cei 707.472 de evrei, unguri erau 6.649.402 faţă de 8.484.092 "naţionalităţi" nemaghiare, cu limbă proprie, alta decât ungara). (v. A. Pallasz Nagy Lexikona, vol. 12, p. 88)

Naţionalismul ungar a expropiat o ţară locuită în cea mai mare parte de populaţia nemaghiară, proclamând însă ca indiscutabil caracterul naţional-maghiar al ţării ungureşti. Această concepţie a ilustrat pregnant direcţia politică dominantă a Ungariei.

Imaginea simbol a acestei realităţi este şi monumentul de la Arad, având ca personaj dominator figura centrală denumită HUNGARIA, figură prin care se dă expresia ideii de mare putere a Ungariei, ceea ce echivalează cu oprimarea naţionalităţilor, cu teroarea "patriotismului ungar", cu stimularea şovinismului, sugrumarea ideii de bună înţelegere între naţiuni în bazinul dunărean şi de dezvoltare a democraţiei, sub oblăduirea "rasei" stăpânitoare.

Întrucât o asemenea politică era posibilă şi chiar legitimată până la Tratatul de la Trianon, academicianul Gyözö Concha, fără ezitare şi în asentimentul celor care au iniţiat ridicarea monumentului şi editarea Albumului martirilor de la Arad, a precizat denumirea ansamblului sculptural: "Hegemonia Rasei Ungare". În acest sens ţara echivala cu statul naţional ungar, cu recunoaşterea hegemoniei rasei ungare în Patria ungară multinaţională – fără condiţii şi discuţii.

"Fiindcă în actuala alcătuire a omenirii pe acest pământ, unde se întâlneşte pe de o parte lumea slavă şi cea germană, pe de altă parte unde, din cauza lipsei de pregătire, statele nou constituite pe locul Imperiului Otoman ameninţă lumea europeană cu pericolul descompunerii – scrie în volumul martirilor acelaşi autor - trebuie să existe un stat puternic, şi anume cu o bază vitală specială, un stat cu un caracter specific".

Acest stat a fost realizat prin victoria celui mai tare asupra duşmanilor săi care erau, fireşte, "naţionalităţile". Astfel, Hungaria (victorioasă din toate punctele de vedere în imaginea ei sculptată) se dovedeşte împlinită în finalitatea ei, ceea ce îi permite academicianului maghiar să-i întregească astfel imaginea:

"Despre patria noastră (Ungaria n.n.) se ştie în mod special că de existenţa ei este legat scopul general al omenirii (sic!) ca şi de acea lege fundamentală conform căreia esenţa umană se manifestă exclusiv prin mijlocirea unor personalităţi naţionale deosebite."

Căutând să adâncească semnificaţia ideologică a figurii Hungaria, să-şi liniştească în acelaşi timp şi conştiinţa, teoriticianul Albumului martirilor de la Arad, să-şi justifice admiraţia şi cultul faţă de monument astfel: "Teza după care aici (în bazinul carpato-danubian) trebuie să existe un stat puternic este recunoscută de naţionalităţile ţării aproape fără excepţie, existând opinii divergente privitor la cum să fie statul? Să fie expresia caracterului unei singure rase ori expresia tuturor acelor caractere ale naţionalităţilor care populează ţara?"

Este interesant de observat modul în care au înţeles contemporanii să aprecieze originea, esenţa şi menirea monumentului.

Opinia generalizată, adânc pătrunsă în conştiinţa întregii societăţi ungare a manifestat – şi mai manifestă – un devotament necondiţionat faţă de mesajul triumfalist al monumentului, care a corespuns psihologiei stăpânitorului. Pentru a înţelege amploarea şi intensitatea conflictelor dintre "rasa" ungară şi diferitele naţionalităţi trebuie neapărat să se ţină seama şi de conştiinţa pe care o avea societatea despre aceste diferenţe şi, mai ales, de forma politică a acestei conştiinţe.

Dogma naţională ungară nu este prea complexă, ceea ce o domină însă esenţial proclamă existenţa unei inegalităţi înnăscute dintre naţionalităţi şi superioara "rasă ungară".

Iată câteva din motivările directe ale justificării inegalităţii:

"Acolo însă unde populaţia unei ţări este o asemenea amestecătură de rase şi religii ca a noastră (Ungaria n.n.), acolo realizarea unei singure voinţe, pe lângă egalitatea în drepturi a 7-8 rase, ar fi însoţită de asemenea abstacole, care ar coborî aproape la zero prestigiul statului în problemele internaţionale. Fiindcă egalizarea în drepturi a diverselor rase, ca şi a unor popoare întregi într-o ţară înseamnă egalizarea sentimentului, a spiritului, a voinţei, a valorificării publice (…)".

"Aşadar, dacă un asemenea stat vrea să corespundă menirii sale omeneşti, atunci el nu se poate baza pe federaţia raselor ce trăiesc în interiorul său, adică pe egalizarea drepturilor politice ale unor unităţi naţionale, ci trebuie să se sprijine, cel puţin, pe hegemonia unei singure rase, iar voinţa statului, a instituţiilor sale, trebuie să depindă de concepţia şi voinţa unei singure rase, să reflecte caracterul acesteia" (…)

Desigur, ne este imposibil să analizăm mai pe larg reciprocitatea dintre monumentul de la Arad şi cuprinsul profesiei de credinţă privind "hegemonia rasei ungare". Dar problema îşi găseşte argumente şi răspuns în următoarele pasaje:

"Superioritatea unei rase faţă de alte rase nu poate fi considerată prin urmare o stare de excepţie, opusă principiilor actuale ale vieţii omenirii. Dimpotrivă, viaţa internaţională a acesteia se sprijină pe ordinea ierarhică constituită pe baza puterii materiale şi spirituale a popoarelor.

În schimb, egalizarea politică a diverselor rase pe cuprinsul unei ţări se opune, într-adevăr, principiilor directoare ale vieţii de azi a omenirii, întrucât o asemenea egalizare în drepturi ar echivala cu reînvierea, în forme bătătoare la ochi a orânduirii feudale…"

"După cum însă contestatarii hegemoniei rasei dominante recunosc astăzi necesitatea unui stat puternic pe acest pământ (Ungaria n.n.), trebuie să ne preocupe, deci, numai această chestiune, la care putem afla un răspuns cuvenit, dacă ştim în ce măsură ar exista, în fiecare specie, destulă forţă interioară, un conţinut spiritual şi moral suficient, pentru a căror validare este nevoie de suveranitate şi statalitate, iar apoi, care sunt cei mai potriviţi dintre cei care au ajuns la nivelul statalităţii."

"Doar faptul că vreuna dintre neamuri există, nu este un motiv suficient pentru ca să constituie un factor înălţat la nivel statal, în cadrul omenirii…"

Portretul literar al monumentului Hegemonia Rasei Ungare se încheie cu o serie de răspunsuri la întrebarea dacă naţionalităţile din Ungaria au ceva propriu de spus, dacă se află ele în posesia unor atari forţe care să îmbogăţească, prin ceva original, "omenirea în ansamblul ei" şi dacă o asemenea naţionalitate, prin emanciparea sa, "n-ar dăuna intereselor vitale ale unei alte naţiuni, mult mai importante din punctul de vedere al ţelurilor umanităţii." (?)

Dintre "rasele slave", din Ungaria, sunt eliminate cea croată, sârbă, ruteană, din cauza scăzutei lor cifre numerice, "dar şi datorită subdezvoltării personalităţii lor."

Despre "rasa" slovacă se arată că este "minim articulată social"… "cu totul lipsită de acele forţe care sunt necesare pentru rezolvarea problemelor sociale şi statale."

În ceea ce îi priveşte pe români, aceştia "se află pe poziţia cea mai înapoiată (în Ungaria n.n.), din punct de vedere social, în agricultură şi industrie, apoi în evoluţia mentală, în literatură, dar individualitatea lor nu numai că este mai fermă, dar şi mai conştientă decât a slovacilor, iar numărul lor este impozant".

"Chiar dacă personalitatea îi este încă embrionară, cu caracter pasiv, sămânţa ei creatoare nici la noi şi nici acolo unde a ajuns la fiinţă statală, nu poate fi fructificată pentru că îşi trăieşte viaţa doar din păstorit, făcând ani de ucenicie pe tărâmul agriculturii şi industriei; creaţia lui statală constând în receptarea acelor instituţii naţionale cu ajutorul cărora a ajuns la o mai nouă fiinţare statală, prin pacea de la Paris, din 1856".

Pentru că opiniile academicianului ungur sunt desprinse din cuprinsul monumentului Hungaria (ori din semnificaţiile pe care le are această sculptură), vom mai transcrie câteva din certitudinile sale în privinţa românilor:

"Aşadar, rasa ungară are o mult mai puternică individualitate culturală şi politică, prin care poate servi mult mai bine, între Carpaţi, ţelurile comune ale omenirii, decât rasele convieţuitoare slavă (?) şi română; mai departe, cum forţa morală a rasei maghiare nu a putut fi frântă nici de cea germană, de aici provine dominaţia ei, de aici îşi trage seva superioritatea şi hegemonia sa în această patrie".

"Rasa maghiară este mărturia nemuririi sufletului naţional, a forţei sale morale, care a devenit hegemonă aici, peste rase mult mai numeroase, nu prin forţa sa numerică, ci prin propria substanţă morală şi spirituală, constituind, în Europa, de un mileniu, un factor al tuturor scopurilor ei nobile."

Cel care prezintă idealul şi menirea "rasei ungare", aşa cum apare în ansamblul monumentului de la Arad, mai constată şi următoarele:

"Cea mai strălucitoare manifestare a acestei superiorităţi a fost tocmai lupta de la 48-49 când rasa maghiară nu numai că i-a învins triumfător pe duşmanii săi interni dar chiar şi Austria…"

Din această constatare apare şi spectrul celor 40.000 de români ucişi de geniul militar al rasei ungare (iubitoare doar de libertatea proprie) pentru că şi-au permis să lupte şi ei pentru libertate.

Şi concluzia supremă:

"Superioritatea maghiarului este nu numai în interesul omenirii europene, ci şi al popoarelor aflate sub hegemonia sa."

Astfel, capitolul Hegemonia Rasei Ungare (din Albumul martirilor) a dat sens monumentului Hungaria, reinstalarea căruia la Arad s-a înscris în seria acelor tentative, ostile românimii, dar şi statului român unitar, care încearcă să fundamenteze acţiunile de azi pe resurse şi procedee moştenite. În tradiţia practicilor sanştefaniste scopul e acelaşi: dezmembrarea şi subordonarea naţiunii române, ca şi instalarea unei noi stăpâniri asupra fostelor "naţiuni minoritare" din fosta Ungarie, într-un univers dominat de "rasa" superioară.

Acest lucru a devenit posibil în perioada pe care o traversăm, când clasa oamenilor politici de la noi este alcătuită, în general, din amatori, dar şi din pescuitori în ape tulburi, preocupaţi mai ales de consolidarea propriilor situaţii şi interese.

Suntem puşi în faţa unor întâmplări – şi semnificaţii – ce nu trebuie neglijate, fiindcă acţiunile politice pe care le stimulează sunt ostile stabilităţii statului român unitar şi favorabile refacerii stăpânirii ungare dominată de ideea refacerii unui stat ungar multinaţional. De altfel, o bună parte a ungurimii este pregătită pentru acceptarea unor proiecte aventuriste, îndreptate împotriva fostelor "naţionalităţi" din Ungaria de ieri. De exemplu, fostul episcop reformat din Cluj, Sándor Makkai, când vorbea şi el despre "spiritul de dreptate, generozitatea, stima umană faţă de naţionalităţi", derivă o asemenea atitudine "nemijlocit din misiunea europeană a naţiunii ungare în Bazinul Carpatic şi şesul Dunării", "din superioritatea morală a forţei maghiare în calitatea ei de creatoare de stat". "Această superioritate ne îndreptăţeşte pe noi (ungurii n.n.) să nu recunoaştem nici unul din interesele vitale ale vreuneia din naţionalităţi" (v. cartea Nu se poate).

Campania colectivităţilor maghiare, din Ungaria, de la noi – şi de pretutindeni – în vederea reinstalării pe teritoriul Transilvaniei, respectiv al României, a monumentului martirilor de la Arad, înscrie o nouă fază în afirmarea "hegemoniei rasei ungare", o manifestare ostentativă şi agresivă a acesteia.

Un asemenea lucru, după anumite aparenţe, are drept criteriu voinţa de suveranitate şi de unificare politică a maghiarimii. În acest sens s-a exprimat la Arad Ibolya David, politician reprezentativ din Ungaria. Citez - din memorie - declaraţia ei difuzată de Radio Budapesta (Kossuth) în seara zilei de 25 aprilie 2004: "În împrejurările actuale în care nu se pot schimba, nici reface graniţele (Ungariei stabilite la Trianon n.n.), ne vom folosi de posibilitatea de a reface unitatea poporului ungar, - de a redeveni o singură naţiune unită, de a trăi cu toţii împreună -, pe alte căi şi cu alte mijloace (decât modificarea frontierelor n.n.)". Această declaraţie, se referă la ataşamentul persistent manifestat faţă de mitul sanştefanist, ca şi la anumite forme speciale, nou apărute de organizare naţională, neţinând seama de graniţele actuale ale Ungariei.

În legătură cu ofensivele organizate în vederea refacerii Ungariei Mari (Nagy Magyarország) mi-am amintit de lozinca creată şi popularizată de contele Pál Teleki: "Revizionism paşnic" (Békés revizió), care, de-a lungul anilor, a devenit lozinca generală a naţiunii ungare, fiind, răspândită în lumea întreagă, dar mai ales în "ţările succesorale". Suntem din nou martorii întăririi procesului revizionist, asistăm la remodelarea conştiinţei de sine a "hegemoniei ungare", din care se degajă, din ce în ce mai penetrant, spiritul dominatorului, marcat de exacerbarea violentă a conştiinţei ungurului stăpânitor, dar şi a acelei Ungarii, care ignoră realele calităţi, de esenţă lăuntrică, ale poporului ungar. Ne aflăm în faţa unor semne şi semnificaţii care nu trebuie neglijate, fiindcă tentaţiile politice agresive pe care le promovează sunt ostile existenţei statului român unitar.

Agresivităţile de azi sunt fundamentate pe resurse moştenite de la toţi cei care voiau să câştige "procesul Ungariei Mari", cu orice preţ, prin calcule, riscuri, conjuraţii, propagandă, distrugeri, chiar şi prin crime şi acţiuni armate. Uzufructul momentan al unor conjuncturi îşi exercită încă avantajele şi datorită unor trădători ai naţiunii române. Indiferent de echipa care guvernează în Ungaria, tradiţia ce se consideră a fi a imperialismului sanştefanist, are acelaşi scop: instalarea unei noi stăpâniri ungare peste popoarele care s-au eliberat în 1918 din robia ungară milenară.

În această privinţă să ascultăm cu luare aminte o confesiune a lui Pál Teleki, făcută în parlamentul ungar după ce în calitate de prim-ministru al Ungariei a semnat Diktatul de la Viena: "eu încă în ziua în care m-am întors de la Viena, după ce Diktatul a avut loc, chiar şi înainte, când am reprimit zonele subcarpatice (la I-ul Diktat n.n.), am accentuat că am primit sarcini mari şi grele, pe care le-am asumat, în parte, de bună voie; le-am primit benevol şi cu voia noastră, pentru că această naţiune (ungară n.n.) s-a decis de la sine, că nu va trăi într-un stat curat naţional; strâmt şi neîncăpător, pentru că vrea să-şi continue destinul în Bazinul Dunării" (p. 420). După cei 20 ani care au trecut (de la Trianon n.n.), noul nostru rol în Europa Centrală va fi din nou cel pe care l-a avut Ungaria înainte de războiul mondial, mai corect spus acel rol pe care l-a avut Ungaria dinaintea secolului XIX. Acest rol politic dorim să-l transpunem peste acele frontiere făcute din vorbe, care au despărţit de noi părţile răsăritene: bihorene, sătmărene şi părţile ardelene. Astfel, acestor gânduri, idei şi intenţii… vom da o importanţă şi dincolo de graniţele acum stabilite. Acest lucru este important pentru acei unguri la care nu încetăm să ne gândim, adică pentru cei rămaşi dincolo de aceste graniţe, în interesul cărora ne-am asumat răspunderi, asupra cărora vor veghea cei ce urmează" (p. 421).

Formulată de contele Pál Teleki, în 1940, lozinca "revizionismului paşnic" a repurtat un deplin succes în ziua de 25 aprilie la Arad. Nu degeaba a afirmat Viktor Orbán la Radio Budapesta (în 2001) despre cartea antologică alcătuită din scrierile lui Teleki, că ea este chiar "Biblia ungarismului". (Pál Teleki, Scrieri şi cuvântări politice alese, Válogatott politikai irások és beszédek, Bpesta 2003)

Spre sfârşitul acestor însemnări ne putem consola oare conştiinţa cu banala afirmaţie că politica n-ar fi altceva decât cronica unor greşeli, mizerii şi trădări? – care, toate, împreună cu motivaţiile lor, se vor arunca, până la urmă, într-o ladă de gunoi, împreună cu ticăloşii şi nemernicii săi făptuitori.

În rezumat iată o parte din calificările atribuite monumentului de la Arad: figura dominantă a sculpturii este Hungaria (denumire confirmată de sculptor), înzestrată cu însemne ale regalităţii ungare sanştefaniste. Monumentului îi sunt atribuite următoarele denumiri: Monumentul martirilor de la Arad; Libertatea; Lupta pentru libertate (=libertatea Ungariei şi a ungurilor), Hegemonia Rasei Ungare; Patria Comună.

Interpretările monumentului martirilor de la Arad menţionează o serie de "mesaje" ale acestuia, dintre care amintim: superioritatea etnico-naţională a maghiarimii (în comparaţie cu sârbii, românii, germanii, slovacii, rutenii, croaţii etc.); inegalitatea înnăscută dintre "rase"; stimularea şovinismului ungar; refuzul de "a egaliza politic" diversele naţiuni; atribuirea suveranităţii în exclusivitate "rasei" ungare. Dintre toate neamurile, românii sunt cei mai înapoiaţi: ca "evoluţie mentală" "în literatură" etc. ei au o "personalitate embrionară". "Rasa ungară" având o mai puternică individualitate culturală şi politică, poate servi cel mai bine în Carpaţi ţelurile omenirii. "Rasa ungară este mărturia nemuririi sufletului naţional, a forţei morale, care a devenit hegemonă, peste naţiuni mult mai numeroase…"; "Cea mai strălucitoare manifestare a superiorităţii ungare au fost tocmai luptele de la 1848-1849 când rasa ungară i-a învins triumfător pe duşmanii săi interni" (prin această afirmaţie apare şi spectrul celor 40.000 de români ucişi de armata "revoluţionară" a "rasei ungare", n.n.). "Superioritatea ungurului este nu numai în interesul omenirii europene, ci şi al popoarelor aflate sub hegemonia sa" etc.

Astfel a fost şi mai tălmăcit şi justificat rostul monumentului Hungaria din Arad, sub semnul "supremaţiei rasei ungare".

Cu trecerea anilor statuia nu şi-a schimbat mesajul. Şi acest mesaj este adus în actualitate.