In cautarea singuratatii
Totul pare a fi un miracol, nu departe de realitate, intr-un univers presarat cu enigme si destul de nelamurit. Atatea intrebari fara raspuns pe atata tristete sau durere.
Trebuie sa fii un luptator, sa inveti sa pasesti pe drumul cu obstacole care iti este deschis; sa realizezi firavele vanturi ce-ti farmeca cu ramuri pe care ti le poti izvori numai daca nu te lasi inecat de potopul acestor cãi.
Pentru fiecare un nimic, o banalitate ii poate sadi o clipa de fericire care sa-l faca sa se trezeasca din cosmar astfel incat sa devina intelept si sa nu iroseasca timpul. Acesta e pretios precum o frantura din razele arzatoare ale Soarelui, iar daca ii scurgi o clipa te poate costa scump.
Nu degeaba stateam intr-un amurg si ma gandeam la tot ceea ce ma inconjuara incercand sa deduc nelamuririle presarate cu greutati. Orice mi se parea fara rost straduindu-ma sa gasesc ceea ce nu cautam, nu stiam, eram nelamurita si inspaimantata.
Era un sentiment, o mantie pentru mine in acele momente, una sa-mi lumineze calea insa fara folos. Pentru mine, gandindu-ma ca ma pot trezi maine si sa vad acelasi lucru, nimic nou, o imaginatie fara continuare, nedumerirea de ceara ce se topeste sau picura la fel de usor, era o tragedie.
Imi venea sa strig de suparare deoarece vroiam sa schimb lumea in una care sa dea uitarii suspiciunile vietii, sa sting plansul, jalea omenirii pentru nimic, sa-i inchid grija si sa-i impietresc necazurile, orice, vroiam o schimbare. Ma gandeam oare daca am sa pot sa zidesc o fantana pentru a-i talcui pe aceste fiinte nedreptatite, fara nici o vina care picteaza niste goluri intr-o atmosfera fara viata. Nu degeaba aveam controlul asupra mea, eram lasata de val, puteam sa licuresc orice miscare si numai eram eu. Trebuia sa ma stapanesc, dar cum?
Din intamplare acest taram creativ ma nelinistea si doream sa aflu ce se intampla. Acesta inecat in lalele negre nu-mi zicea nimic si ca printr-un miracol mi se lumineaza o parte din minte si mi-l inchipui ca pe un drum al singuratatii. O vale, o nimica toata, dar care iti inebuneste mintea.
Acum parca doresc din nou sa ma zbat cu viata si sa infrunt greutatile, sa arat ca nimeni si nimic nu ma poate infrange si sa visez la ploaia calda de flori, azvarlindu-se la fereastra, care sa-mi murmure miracolele!
|
