Lacrimi fara urme
Ma gandesc oare daca dupa viscolul din suflet care-mi strabate calea presarata cu spini, incolacita astfel incat sa nu fie despletita, se va ivi o picatura de euforie.
Nimeni nu-si doreste eternitatea care sa-ti loveasca soarta inecata in durere, dar orice inceput are un sfarsit mai tragic sau mai departat de suferinta. Totul pare a fi intins pe o patura de cristale arzatoare, de liniste dar foarte repede metaforizata intr-un camp de lupta pictat cu mult sange si zidit cu voci disperate care striga in batatia vantului: "Libertate!"
Multe lucruri pe care nu le intelegi doresti sa le incalzesti si totodata te miri de unde atata nesiguranta intr-o viata miniona lovita de umbre care sterg realitatea.
Cateodata nu te impaci cu gandul de ce nu poti sa absorbi toate nedreptatile marcate intr-un labirint cu porti blocate care sa te invete ce inseamna sa dai gres timpului, o clipa.
Tot ceea ce poate fi mai crud iti poate inscrie un gol in atacul care nu se opreste si este neincetat; de racoarea care ti-a inghetat zambetul de ieri, singurul care ramasese ratacit intr-o carte veche, uitata intr-o biblioteca parasita.
Orice ai face este rasplatit cu un chin care iti cauta lacrimile. Singurele care ti-au ramas fidele, care nu te inseala si nu-ti lasa urme.
Totul e ascuns in tine si realizeaza cum banalitatea iti indura pana chiar si ultimele momente de fericire!
|
