Icoanele Elenei Murariu dovedesc, cu simplitatea pe care numai gesturile majore o au, că atâta vreme cât sufletul artistului nu se lasă convertit şi-şi păstrează prospeţimea credinţei şi sinceritatea actului artistic, tradus în bucuria de a picta şi în delicateţea abordării subiectelor alese, atâta vreme cât el doreşte să cunoască şi să pătrundă dincolo de forma estetică înţelesul ascuns al sensurilor pe care să-l transmită mai departe, putem vorbi despre adevărate icoane contemporane. Creativitatea autoarei se conturează cu evidenţă în icoanele hagiografice din chiar momentul alegerii pentru a fi pictaţi a unor sfinţi mai rar portretizaţi (Fanurie) sau care au pătruns abia de puţină vreme în conştiinţa noastră ca sfinţi (Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu). Vieţile acestora, aflate după îndelungată şi minuţioasă cercetare a surselor literare - Vieţi, Acatiste, Cronici, Istorie - au căpătat contururi plastice inedite şi vor face şcoală. Concepute după tipicul icoanelor cu câmp central şi scene din viaţa sfântului respectiv în jur, ele devin pagini de istorie şi sfinţenie în care originalitatea se îmbină cu tradiţia.

Ştefan cel Mare, prezentat asemenea portretelor din tablourile votive, se apropie de Hristos prin intermediul Maicii Sale, în smerenia gestului său de rugă fiind cuprinse, în mod simbolic, toate actele sale ctitoriceşti marcate prin friza de bisericuţe ce încununează icoana. Pe cele două laturi, cele şase mici scene ilustrează sintetizat momentele socotite a fi cele mai importante din viaţa marelui voievod: Naşterea, compusă după o schem iconografică obişnuită, asemenea celor din ciclurile Copilăriei Maicii Domnului, sau a vieţilor Sf. Ioan Botezătorul şi Nicolae, în care însă pruncul este pus sub semnul ocrotitor al îngerului păzitor; Încoronarea, cu accentuarea investiturii divine prin prezenţa lui Dumnezeu în razele ce coboară asupra voievodului; protecţia divină în luptele cu păgânii - Sf. Arh. Mihail îl ocroteşte pe Sf. Ştefan; apropierea de Dumnezeu prin Taina Sf. Euharistii - Sf. Daniil Sihastrul, scena în care Ştefan, îngenunchiat în faţa altarului pe care se află potirul cu Sf. Împărtăşanie este binecuvantat de duhovnicul său, moment de graţie marcat tot prin razele ce fac evidentă prezenţa Dumnezeiască, epsod investit cu accente morale clare prin detaliul depunerii coroanei la picioarele monahului de către voievod şi prezenţa, în aceeaşi compoziţie, a proorocului David ca autor al Psalmului de pocăinţă (50); Adormirea lui Ştefan cel Mare şi trecerea puterii sale de domn şi ctitor, fiului său Petru Rareş, proiectat pe un simbolic pom al vieţii. Partea inferioară a icoanei cuprinde o singură scenă care, deşi ilustrează Cavalcada Sfintei Cruci, îl are în mijlocul ei şi pe voievodul Moldovei ca semn al integrării lui în rândul sfinţilor mari apărători ai credinţei.

Ecaterina Cincheza-Buculei, istoric de artă,
Institutul de Teoria şi Istoria Artei Bucureşti