Despre potenţial

Despre potenţial

În Tratat de iniţiere, Hermes spune: „Lucrurile […] nu existau înainte de naştere, dar erau deja cuprinse în aceea din care au fost făcute. Căci […] este [… şi] ceea ce nu s-a născut încă, […] şi ceea ce nu posedă fecunditate generatoare, […] care nu poate da naştere la nimic.”[1] Iar Heidegger: „Pentru ca ceva să fie «real» şi să poată să fie «real», trebuie ca mai întâi să fie posibil.”[2]

Într-adevăr, „lucrurile n-ar fi putut exista fără ceva care să le conţină”[3]. Remarcăm un fenomen pe care nu-l putem explica altfel decât prin introducerea unei stări subtile a existenţei pe care am numit-o potenţial. „Ca tot ceea ce constituie existenţialitatea, ea poate fi instituită la început exclusiv sub formă de problemă”[4], scria Martin Heidegger. Ce este potenţialul? După dicţionar: „posibil de înfăptuit”. Acelaşi filosof îl definea astfel: „Posibilitatea semnifică ceea ce încă nu este real şi nu va fi niciodată necesar. Ea caracterizează ceea ce este numai posibil”[5]. De remarcat că definiţia lui tinde să includă în definirea potenţialului componenta temporală, ceea ce nu este cazul, noi înlocuind „încă nu” prin „nu” şi „niciodată” prin „deloc”. După definiţia lui Lucian Iordănescu, potenţial este ceea ce există ca posibilitate, este definit, are o conformaţie, este complet structurat în toate elementele şi în toate detaliile. Definiţia heideggeriană este corectă dacă ne referim la viziunile profeţilor care, observate într-un potenţial, se împlinesc în dinamică. În potenţial nu există spaţiu şi timp. Hermes îl defineşte prin: „ceea ce are puterea de a genera conţine [...] tot ceea ce poate fi născut din sine […] matricea universului cuprinzând în mod potenţial întreaga natură”[6].

Interesant, Heidegger remarcă acea constituţie de Dasein (existenţă) a Fiinţei-posibile, care „se deosebeşte la fel de radical faţă de posibilitatea logică, ca şi faţă de contingenţa unei fiinţări subzistente, căreia i se poate « întâmpla » cutare sau cutare lucru”[7]. Continuă: „Posibilitatea nu înseamnă totuşi o putinţă de a fi liber suspendată în sensul « indiferenţei proprie arbitrarului » (libertas indifferentiae)”[8], fiind „marcată întotdeauna[9] de anumite posibilităţi determinate”[10].

A fi-ul (Fiinţa) este el însuşi (numele Lui Dumnezeu este „Eu sunt Cel ce sunt” — cf. Exodul 3,14) şi nu este nici o altă entitate diferită de el, deşi orice entitate este. Cum el nu este o fiinţare, niciuna nu poate fi comparată cu el, cuprinzându-le pe toate (ca arhetip de arhetipuri) şi fiind totodată în şi înafara tuturor. A fi-ul îl numim potenţial, iar este îl numim dinamică. Fuziunea celor două este Dumnezeu: Total, Fundamental şi Absolut; Sfânta Treime: Neutrul plus Dualitatea.

În limbaj heideggerian, am putea diferenţia între chiar problema existenţei lui a fi şi firea existenţei. Putem spune că a fi este deoarece existenţa este cuprinsă în a fi (aflându-se şi în potenţial şi în dinamică) şi subordonată lui. Heidegger începe Fiinţă şi timp prin a întreba despre existenţa lui a fi cercetând mai întâi imposibilităţile existenţei sale ca fiinţare şi afirmând reluarea explicită a întrebării despre el. Reluând citatul de mai sus, remarcăm că a fi-ul ni se înfăţişează sub formă de problemă (dacă nu suntem şi profeţi ca să-l palpăm întrucâtva într-o dinamică). După spusele maestrului meu, el este atât de modest încât nu se manifestă, adevărată fiind şi propoziţia complementară: este Creatorul, deci omniprezent.

„În Principiu era Cuvântul. Lumea exista probabil înainte, dar nu se afla la nivelul conştiinţei[11], după formularea existenţialistă. Pe scurt, într-o zi ne-a fost dată o lume pe care o putem cunoaşte, era începutul « lumii noastre »; prin Cuvânt, suntem de acum înainte conştienţi de această lume”[12]. Acesta este punctul de vedere al Marii Loji Tradiţionale Simbolice Opéra. Departe de interpretarea pe care o oferă, şi anume că „o nouă dimensiune era astfel conferită Lumii Obiectelor: cea a subiectivităţii”[13], noi observăm aici descrierea apariţiei dinamicii din potenţial: Dumnezeu era Cuvântul înseamnă că El exista în potenţial, „înaintea” lumii. A hotărât crearea acesteia şi a fiinţelor conţinute de ea, Cuvântul trecând în dinamică. Punctul de vedere al lojii este de fapt un bastard între spiritualism şi darwinism, datorându-se ocultistului yugoslav/austriac Rudolf Steiner.

De exemplu, pentru a rosti cuvântul „cuvânt”, trebuie să configurăm mai întâi cuvântul în plan conceptual şi apoi să declanşăm energia care să pună în mişcare corzile vocale (literele cuvântului), care să structureze la rândul lor unda sonoră în mediul acustic. Mutatis mutandi, la fel a făcut şi Dumnezeu. La fel procedează şi factorii de decizie când iau hotărârea construirii unei clădiri: pornesc de la idee, o formatează şi o delegă spre aplicare. Apoi, constructorii construiesc clădirea pornind de la materiale. Energia este forţa care face să treacă „ceva” din potenţial în dinamică sau invers, deci o forţă aplicată, potenţialitate în dinamică, ceea ce produce o schimbare de loc sau de stare.

Analizând această rostire, am aflat că există o dinamică a potenţialului şi un potenţial al dinamicii. Dinamica potenţialului înseamnă că în potenţial are loc configurarea unui subpotenţial pentru intrarea în dinamică, iar potenţialul dinamicii înseamnă că dinamica, în desfăşurarea sa, respectă configuraţia marcată în potenţial, configuraţie de la care nu se va abate. Participarea platonică lucruri-idei (recte, dinamică-potenţial) este reciprocă. Tot în structurarea expunerii de mai sus am înscris cele cinci universuri: akaşic (ideatic sau conceptual), energetic (informaţional, explicat în paragraful anterior), substanţial (material, antimaterial, divin), structural (pietre, plante, animale, oameni, îngeri) şi material (mineral, vegetal, animal, uman). Toate cele cinci universuri există şi în dinamică şi în potenţial. „Lumea […] este suma totală a însuşirilor şi materiei care pot fi create”[14], spunea Hermes.

Să revenim la caracterul temporal: trecerea de la un potenţial viitor la un potenţial trecut are loc prin dinamica prezentului. Evenimentele viitoare se pot întâmpla sau nu. Cele trecute nu mai lasă nici o urmă de aducere aminte. Rămân în dinamică evenimentele din prezent, care durează numai o clipă.

Iată cum încheie Goethe Faust[15] (Chorus Mysticus, în traducerea lui Ştefan Augustin Doinaş):

1. Vremelnic-sensibilul

2. Doar ca simbol survine;

3. Aici intangibilul

4. Evidenţă devine;

5. Aici genuinul ne-

6. Rostibil s-a spus;

7. Etern-Femininul ne

8. Trage în sus.

Primele două versuri descriu caracterul schimbător al dinamicii, care este palpabilă. Ea este vremelnic-sensibilul, locul exprimării potenţialului. În versurile trei şi patru intangibilul este potenţial, iar evidenţa este dinamică. „Aici intangibilul” înseamnă că el se manifestă în lumea aceasta. Aceste versuri descriu trecerea de la potenţial la dinamică. În versurile cinci şi şase, „Aici genuinul ne-/Rostibil s-a spus” înseamnă că el s-a exprimat. Cuvântul primordial nu poate fi rostit de către creaturi, care ar deveni prin aceasta Creatori, or Dumnezeu a creat tot ceea ce se poate crea (în potenţial), entităţile subordonate scoţând numai creaţiile Sale de acolo şi trecându-le în dinamică ajutaţi de energie. În aceste versuri potenţialul este ceea ce poate fi numai desemnat şi conceptualizat. De aici deducem că una din căile de acces la Dumnezeu este calea gândirii. În versurile şapte şi opt „în sus” înseamnă în potenţial. Versurile descriu sintetic evoluţia spirituală (Etern Femininul fiind forţa artei), deci scopul evoluţiei şi celor două stări.

Şi Eminescu scria: „Ci din repaos m-am născut, Mi-e sete de repaos” (Luceafărul). Primul vers reprezintă originea dinamicii în potenţial, iar al doilea dorinţa de trecere a unei existenţe dinamice în existenţă potenţială. Ciclul se închide astfel: o formă inferioară, venită din potenţial, din care ca să se reformateze trece în dinamică, capătă o anumită individualitate de mişcare. „Tot ceea ce există [spune Hermes] trebuie să existe într-un loc […] căci nu pot fi deosebite […] lucruri care nu sălăşluiesc nicăieri”[16]. Deci, în potenţial orice entitate are o identitate, dar nu are o individualitate dinamică. Acolo ea se organizează pe nivele superioare, superior însemnând adaptabilitatea la condiţiile de habitat.

Dumnezeu a creat totul în potenţial şi a configurat pe urmă dinamica scoţând din potenţial existenţe pe care le plasează în dinamică. Aici ele evoluează de la fenomene primare la fenomene complexe, care trec la loc în potenţial. Raportul dintre o entitate oarecare şi existenţă este ca acela dintre picătură şi ocean: existenţa este valabilă atâta vreme cât picătura a ieşit din ocean. Când picătura intră la loc în ocean, ea trece în stare de potenţial.

În sensul acestui ciclu, potenţialul poate fi văzut ca stare absolută, ca Nirvana, stadiul suprem la care ajunge o existenţă. În potenţial nu există evoluţie. Starea fundamentală a Universului este însă dinamica. Din dinamică nu ne putem imagina starea de potenţial şi o calificăm ca nonexistenţă. Ea se află acolo, dar nu o percepem noi, pentru că pentru a o percepe nu ne putem folosi de simţurile adecvate dinamicii. După cum se poate observa studiind Scriptura, profeţii percep potenţialul dinamizându-l (aduc în propria dinamică un subpotenţial). Iona a observat un clişeu al evenimentelor viitoare care exista în potenţial şi care, datorită acţiunii lui, nu a mai intrat în dinamică. În potenţial, care este continuu, nu există secvenţe, acestea apărând la trecerea în dinamică (în prorocie sau manifestare). Acolo spaţiul există doar înfăşurat, deci nici durata, care se defineşte prin distanţă, nu există ca atare. Spaţiul şi timpul sunt unul şi acelaşi termen: spaţiul este timpul în dinamică, iar timpul este spaţiul în potenţial.

O entitate în potenţial nu are conştienţă, deoarece nu are metabolism, nu are secvenţe de schimb. Chiar şi o structură primitivă are caracterul perfecţiunii în primitivitatea ei. În potenţial structurile nu interacţionează — sunt de sine stătătoare, deşi în fuziune cu celelalte, nu se amestecă. Este situaţia unei sumedenii de frecvenţe radio, care coexistă fără interferenţe, haosul existând doar în cele trei universuri inferioare.

În ocean, picătura nu se deosebeşte prin individualitate, ci numai prin entitate (arhetip). Aici picăturile nu au individualităţi distincte, nu au spaţialitate. În dinamică se produc interacţiunile dintre entităţi. Aici apare discontinuumul. Numai dinamica creează particularităţi. Aici există reguli precise după care interacţionează forţele.

Scopul dinamicii este ca existenţele, formele primitive, elementare, să devină complexe şi să tindă către potenţial. Iubirea lui Dumnezeu este sentimentul total integrator. Dumnezeu doreşte ca tot ce este în dinamică să evolueze (într-un timp infinit şi dincolo de timp) până la nivelul Lui şi să nu mai existe diferenţe în potenţial. Niciodată însă nu se va ajunge ca mişcarea potenţial-dinamică să se sfârşească şi ca Dumnezeu să-Şi fi atins scopul.

[1] Hermes Mercurius Trismegistus, Filosofia hermetică, Edit. Univers Enciclopedic, 1995, p. 150.

[2] M. Heidegger, Despre physis la Aristotel, în Repere pe drumul gândirii, Edit. Politică, Bucureşti, 1988, p. 258.

[4] M. Heidegger, Fiinţă şi timp, Edit. Jurnalul literar, Bucureşti, 1994, §31, p. 145.

[11] Traducătorul nu are posibilitatea de a face distincţie între conştienţă şi conştiinţă, de aceea se va citi corect: conştienţă.

[12] Anonim, Cum să devii francmason, Edit. Lucman, Timişoara, 1999, p. 76.

[15] J.W. Goethe, Faust, [sfârşit], Edit. Grai şi suflet — Cultura naţională, Bucureşti, 1995, pp. 294-295.