© Tudor
Georgescu 2002-2004
Le făgăduiesc
slobozenia, în timp ce ei înşişi
sunt robi ai stricăciunii. Căci fiecare este
robul lucrului de care este biruit.
2 Petru 2,19
New Age-ul (Noua Eră): ansamblul doctrinelor thelemice;
Religia: ansamblul
doctrinelor thelesmice.
Thelema: comportament
anarhic; exprimat de Aleister Crowley[1]
în The
Book of the Law (Cartea Legii) ca “Fă
ceea ce vrei este întreaga lege”;
Thelesma: alegere
conştientă; exprimată de Hermes
Trismegistus[2]
în Tableta
de Smarald (Tabula Smaragdina) ca discriminare între subtil şi
solid (de fapt între bine şi rău).
Mesajul New Age-ului: “Nu gândeşti. Eşti un animal. Asta e bine. Bucură-te!”
Aici intervin şi nuanţări de genul: “Sigur, poţi să gândeşti, dar gândeşti pe
direcţia dată de noi.”;
Mesajul religiei: “Nu gândeşti. Eşti un animal. Asta e rău.
Trezeşte-te!”.
Aparent în cealaltă categorie: Antroposofia,
Mişcarea Graalului, Martorii lui Iehova
şi Mormonismul. Luptând împotriva uneia sau mai multor porunci, ele
îşi arată adevărata lor esenţă thelemică.
Thelema este întotdeauna thelesma unei
alte entităţi. Aceasta este dovedit de linia New Age-ului de
renunţare la gândire, în căutarea unei aşa-numite păci
sufleteşti. Deoarece entităţile bune nu sunt impozive la modul
de posedare, rezultă că thelema este întotdeauna rea. Ea este
înlocuirea voinţei personale prin sugestiile unei alte voinţe. Scopul
ei este anihilarea entitivă şi consecinţele ei sunt anarhia
şi anomia.
Mai sus thelesma înseamnă validarea
(susţinerea) personalităţii, iar thelema înseamnă preluarea
asupra unei personalităţi de către entităţile negative
prin a-i da ideea falsă că este capabilă să facă
orice, fără nici un fel de consecinţe.
Ideea thelemică este drojdia care a
distrus mai toate împărăţiile acestui pământ. Incrementul thelemic este cantitatea
infimă şi aparent inocentă de thelema adăugată. Pe o
perioadă mai lungă, decăderea generală devine
evidentă. În metafizică, acţiunile care descresc ordinea le
numim levogire, ele fiind rele; acţiunile care sporesc ordinea le numim
dextrogire, ele fiind bune.
În forma sa politică ea se
manifestă ascuns, chipurile atenuat, prin liberal-democraţie. Ea a
devenit conştientă prin experimentele Societăţii Teosofice,
filosofiei lui Nietzsche şi
antroposofia lui R. Steiner. Acestea
au fost exprimări incomplete, care şi-au refuzat să-şi
definească esenţa în mod absolut clar. Ea a fost însă
definită de Crowley prin
citatul amintit.
Avem aici un exemplu lămurit de
cauză care urmează efectului. Asta se întâmplă însă numai
la nivel de exprimare conştientă, căci în mod insidios cauza era
deja prezentă în toate manifestările sale anterioare exprimării
explicite.
Într-adevăr, o fiinţă
inteligentă cum e Diavolul nu
este supusă spaţiului-timp, ci el îşi desfăşoară
planul în mod supratemporal.
Primul concept prin care New Age-ul s-a
anunţat în filosofie şi politică a fost ideea liberului arbitru.
Or, liberul arbitru presupune că unul
şi acelaşi om, pus printr-un mijloc magic de mai multe ori în exact
aceeaşi situaţie (acelaşi timp şi acelaşi loc), acest
om ar face câteva alegeri care diferă între ele. De aceea, liberul arbitru
presupune cu necesitate ideea de întâmplare, ajungând să întemeieze
comportamentul omenesc pe întâmplare. O voinţă care se sprijină
pe întâmplare contravine conceptului creştin de personalitate (aici
circularitatea este hermeneutică).
Din respectiva întemeiere, confuzia
rezultă cu necesitate în cei care cred în această idee, ei
acţionând cu necesitate determinată de chiar ideea care face apel la
aleator. Căci dacă omului i se cer acţiuni diferite în situaţii
identice, atunci el nu va mai şti cum să acţioneze.
Or, confuzia individuală duce în plan
politic la anarhie. În plan metafizic ştim că cel care
seamănă confuzia este Diavolul,
care face asta prin instrumentul său: minciuna.
Premiza implicită în aceste
judecăţi este că nu există întâmplare, nici în
comportamentul omenesc şi nici altundeva. Orice situaţie are o
cauză, la nivel general putem spune: orice situaţie este rezultatul Uneia şi/sau mai multor
voinţe.