Poate ca nu e cel mai potrivit mod de a aborda un subiect, dar as dori sa incep, totusi, acest editorial prin intermediul unei intrebari, si anume:   "Mai stiti cine sunteti"�
Desigur, veti raspunde foarte probabil tot prin intermediul unei intrebari de genul: "Cum adica, daca mai stim cine suntem?!", intr-un efort partial voit de a castiga putin timp pentru a putea gasi o replica pe masura.   Este o reactie fireasca; tematoare, dar fireasca, deoarece daca am cunoaste intr-adevar raspunsul, l-am mai inlocui cu alta interogatie?
    Oare chiar ne (re)cunoastem, pierduti oarecum printre atatea reguli artificial elaborate de o societate care se indeparteaza din ce in ce mai mult de valorile bunului-simt?   Mai avem acces la propria identitate valorica?   Prin urmare, am putea identifica esenta existentialului, sau am putea macar observa aspiratiile unei entitati umane, dorintele sale, doar privind o persoana?   N-ar fi atat de neobisnuit, nici atat de dificil pe cat ati crede.   Nu este nevoie decat de doar putina sensibilitate si, desigur, de un pic mai multa atentie, credeti-ma.

    Ne-ar fi suficient sa ne oprim din mersul pe "drumul" haotic al vietii personale cotidiane, pret de cateva secunde, si sa ne intrebam asa precum Pavel L-a intrebat pe Invatator, doar ca la persoana I, plural (la prezentul simplu): "Quo vadis" ?

Oare unde ne va duce aceasta "balaceala" agonizanta in "malul" ignorantei pe care o vedem perpetuu promovata, mai ales in sanul societatii romanesti post-decembriste?   Prea multe intrebari care atrag siruri de raspunsuri vagi...
In mod sigur, am uitat sa fim autentici; am uitat sa fim... noi insine, fiindca e mult mai comod sa ne imitam reciproc (sa purtam aceleasi haine "de balci", fiindca "asa e moda" sau fiindca e "cool", spre exemplu), mai ales considerand faptul ca "imaginea" (externa) conteaza.
Probabil ca, intr-adevar, oamenii sunt obisnuiti a se imita unii pe altii, atunci cand isi capata libertatea, dupa cum o reflectie livresca surprinde prea bine exact aceeasi realitate (extras dintr-un citat celebru).
De ce acest citat?   Deoarece, atunci cand suntem in "pana" de idei, ne alegem "idolii" sociali din aria showbiz-ului (national sau international; oricum nu mai conteaza); cei mai multi dintre acestia fiind de o moralitate indoielnica, si cu care ne "impaunam", ca si cum i-am fi creat noi; urmarindu-le, in acelasi timp, cu o nesatietate (aproape maladiva) vietile private printre paginile revistelor de scandal, fara insa a ne intreba daca aceasta adoratie are vreo finalitate.

    Se stie, de altfel, faptul ca fiecare este unic in felul sau; dar prin ce anume, mai exact, ne diferentiem intre noi? La prima vedere, prin opulenta, fiindca s-ar putea oare compara imaginea unui tanar "de bani gata", ce "ruleaza" intr-o decapotabila "misto/cool", prin fata unei vile luxoase, cu cea a unui student modest imbracat, ce se indreapta (din motive lesne de inteles), pe jos, spre institutia sa de invatamant, insa animat de o sete insatiabila de cunoastere?   Categoric... nu!   Este cu mult mai atragatoare prima, fiindca aceea "respira" trei "atuuri valorice esentiale": prosperitate, bunastare si incredere nemasurata in sine.
Asadar, cine dintre noi ar mai fi tentat sa se identifice cu imaginea studentului acela "demodat", pe care nu ai da nici "doi bani"?
Amandoi isi doresc sa ajunga cineva, cu siguranta, dar urmaresc, in comun, desavarsirea propriei personalitati (aflarea Adevarului) sau cultivarea sinelui prin cunoastere? Sau macar afirmarea prin fortele proprii?

    Autorul lui "Cyrano..." a rostit, candva demult, urmatoarea fraza meditationala: "Oamenii cu adevarat mari sunt simpli, iar simplitatea lor te face sa te simti egal cu ei".
Este, prin urmare, indeajuns sa fii "etichetat" drept model? Un model social reprezinta, in acelasi timp, un ideal social?   Desigur, ati raspunde afirmativ la aceste intrebari, dar sa mergem putin mai departe; sa incercam sa trecem de aparente: ce-i deosebeste, cu adevarat, pe cei doi?   Probabil... motivatia?

    Poate exista, intr-adevar, oameni care au reusit sa patrunda dincolo de acest "zid de granit" (tot mai compact, in ziua de astazi) al aparentelor; si daca au izbutit sa nu se lase amagiti de aceasta "stiva de plastic" si de "fite", care inabusesc bunul-simt, si care ameninta insasi scala valorilor umane; daca au gasit modalitatea de a "naviga" mandri pe aceasta "mare" calduta de minciuni (in care se complac cei mai multi dintre noi), inseamna ca au gasit "Cheia Infra-adevarului" lumii existentialiste.

    Stima pe care o acord acestor temerari este totala, deoarece iti trebuie mult curaj, ca sa fii tu insuti in mijlocul acestei epoci dominate de prejudecati (mai ales daca esti un pic �diferit�, asa cum te considera "colectivul"); sa refuzi lucrurile preferate de catre majoritatea indivizilor; sa "indraznesti" sa nu fii "en vogue", sau sa-ti afisezi ostentativ simplitatea (naturaletea), iesind din randul �papusilor Barbie", cu riscul ridicat de a fi marginalizat.   Ajungem a ne autoconsidera judecatori de valori morale, condamnand diferentele, dar cu �insignificanta omisiune� a analizarii naturii acestora, fara a constientiza faptul ca este posibil ca aceste diferente sa ascunda adevarate valori.   Dar poate ca tocmai din aceasta cauza ne este teama.
Probabil ca subconstientizam faptul ca acesti "paria" ne-ar putea fi, intrucatva, superiori, si am dori sa putem inabusi "din fasa" o posibila rasturnare a sistemului actual de valori (care este at�t de comod)...

    Doriti sa realizam un efort comun, si sa fim doar oameni? Sa ne "dezbracam" de aceste "haine" din prejudecati, pe care le-am integrat in fiinta noastra atat de adanc, incat am ajuns sa ne identificam cu ele? Sa incercam sa fim autentici, dar sa si cautam Autenticul, deoarece o faimoasa reflectie sofocliana, cu care as dori sa si inchei aceste simple note asupra identitatii noastre valorice comune, ne invata: "Exista multe lucruri minunate pe lume, dar nici unul nu-i mai minunat decat Omul".