• Elogiul confuziei
• Elogiul erorii
• Eroarea considerãrii spiritului ca imaterialitate
• Evrei celebri, dupã mamã

• Filme la care se stã: acasã, jos, în picioare
• Formulare cu rãspunsuri pentru ucenici
• Forþa înãlþãtoare a poeziei

• Idealist, materialist?
• Idiosincrasii waldiene
• Iluminismul lui Wald
• Incognoscibilul – dupã un semestru
• Incultura cultã ºi suplã

• În seara asta suntem normali
• Întâmplarea – cãci nu e clarã

• La ceruri se înalþã avioanele, nu sufletele
• Locul lui Wald în culturã
• Logica dialecticã sau paradoxalã
• Lumea de dincolo

14. E foarte încântat de rãspunsul lui Norbert Wiener la o întrebare a unui academician moscovit: Pot oare calculatoarele sã depãºeascã în gândire omul? Nu, rãspunde Wiener, pentru cã ele nu lucreazã niciodatã cu idei confuze.

Elogiul erorii

15. Wald: Eroarea are un rol important în cunoaºtere. Ea este câinele de vânãtoare al adevãrului ºi nu trebuie privitã doar ca record negativ. Cu totul altceva e minciuna.

Eroarea considerãrii spiritului ca imaterialitate

16. Eu: O eroare subtilã gãsesc cã se aflã în considerarea ordinii spirituale în raport cu cea materialã; a spiritului în dualitate cu materia. Wald nu ar fi de acord, desigur, cu aceastã idee. Însã fie ºi afirmând superioritatea spiritului, acesta rãmâne în continuare, într-un mod vãdit contradictoriu, dependent de materie. Cãci dacã spiritul apare ca realitate distinctã din sânul materiei, atunci el ar trebui implicit înþeles ca independent de aceasta. Ceea ce ar însemna ca, desprins de unica sa legãturã, de-materializat la modul absolut, el sã fie în toate privinþele absolut, adicã sã fie Absolutul însuºi. Scãpând astfel de obligativitatea definirii sale prin referire la materie – ba chiar rãsturnând-o.

Mi se pare de altfel cã înþelegerea spiritului ca i-materialitate, iar a spiritualizãrii ca de-materializare reprezintã poate nu chiar o eroare, dar sensul slab, pervertit, al ideii de spirit, sensul trivial, de circulaþie, care la o examinare riguroasã întâmpinã dificultãþi insurmontabile. Sã nu mai vorbim despre faptul cã o atare accepþie conduce foarte adesea la ideea falsã ºi periculoasã a puritãþii înþelese ca purificare – în dauna spiritului unificator ºi atotcuprinzãtor.

Evrei celebri, dupã mamã

17. Ne povesteºte despre o idee de-a sa dintr-o cãlãtorie la Ierusalim, în perioada în care se plãnuia un dicþionar al evreilor celebri din toatã lumea (ce manie de colecþionari!), unde numai Iisus nu era inclus; Moise da, deºi dupã tatã se pare cã ar fi fost egiptean. Rabinul înghesuit astfel s-a uitat la Wald ca la Satana.

Filme la care se stã: acasã, jos, în picioare

Aranjamentul, Marea crãpelniþã, Ultimul tango la Paris

18. În seara asta, la TVR, Aranjamentul lui Elia Kazan, cu Kirk Douglas, Faye Dunaway ºi Deborah Kerr. Criticii spun cã e un film cam dezorganizat, dar mie mi-a plãcut.

De curând, la Cinematecã, douã trufandale: Marea crãpelniþã de Marco Ferreri ºi Ultimul tango la Paris al lui Bertolucci. Despre cel de-al doilea se spusese la apariþie cã pulverizeazã ultimele tabuuri erotice, aºa cã am trãit cu impresia cã mã duc la un film erotic. Nici vorbã! ªi când te gândeºti cã spectatorii au traversat cândva Canalul Mânecii, ba ºi Pirineii pentru un bilet!

Ambele filme mi se par nu erotice, ci de-a dreptul thanatice. Foarte deprimante. Am sentimentul cã aºa se întâmplã în genere când sexul nu-ºi aflã nici un motiv de transcendere. Recade în sine ºi devine apãsãtor. Se trãdeazã pânã la urmã în opusul sãu.

Exorcistul: v. “Pãltiniºenii”

Asearã am intrat bine dispus la Sabrina lui Billy Wilder ºi am ieºit întors pe dos, deprimat ºi surescitat. Nu înºir motivele acum, mai ales cã nici nu cred cã le ºtiu. Mi-am dorit sã mor de o moarte nenaturalã, de cancer de pildã. Ciudatã dorinþã (deºi îi cunosc originea), cu atât mai ciudatã cu cât am sperat mereu exact contrariul! Asearã i-am înþeles pentru prima datã pe scriitorii care se sinucid în amurgul vieþii. Adicã – i-am înþeles! E o ultimã resursã la care recurg în încercarea de a se sustrage morþii naturale, statistice, în care dispariþia sufletului depinde de cea a trupului.

Formulare cu rãspunsuri pentru ucenici

19. Mã amuzã teribil de la o vreme sã constat ce replici convenabile primeºte Socrate de la interlocutorii sãi. Sunt întotdeauna scurþi, la obiect ºi se grãbesc sfioºi sã aprobe: da, nu ºtiu, poate. Pare-se cã de atunci lucrurile s-au mai schimbat: cine rãspunde azi ca Theaitetos e catalogat automat drept lingãu. Cunoaºterea a devenit o spinoasã problemã de demnitate. Se prea poate însã, pe de altã parte, ca tinerii sã se pripeascã în a nega, sistematic, ºi sã practice negaþia ca pe o virtute. Eu în orice caz. Nu cã m-aº cãi, dar nu e ºi oarece vulgaritate în obiceiul ãsta? Nu-i oare mai bine “sã preiei”, sã imiþi, chiar cu puþin resentiment stimulator, pentru ca apoi replica sã fie mai durã, mai flexibilã în acelaºi timp ºi mai limpede? Degas spunea adesea cã trebuie sã copiezi de nenumãrate ori liniile maeºtrilor înainte de a începe sã pictezi pe cont propriu (îmi pare, cel puþin din amintirile lui Vollard, cã Wald seamãnã bine ca spirit caustic cu franþuzul). Poate cã rãspunsurile militãroase ale ucenicilor lui Socrate ar trebui concret exersate – cu condiþia, desigur, ca vreun Socrate contemporan sã nu-ºi închipuie cã e luat peste picior.

Cum ar fi, de pildã, sã rãspunzi la toate cele cu: Bineînþeles – Întru totul – Aºa este – Da – Eu aºa cred – Perfect – Poate cã da – La ce te referi? – Cum aºa? – Spune în ce fel – Trebuie, desigur – Întocmai – Chiar aºa! – Cum de nu! – Foarte adevãrat ce spui – Fie – Drept – Aºa se pare – Probabil – Fireºte – Da, trebuie – Foarte adevãrat – Pasã-mi-te – Negreºit – Neapãrat – Este evident – Ba da – Chiar aºa este – Eu unul gãsesc, oricum, cã aºa stau lucrurile – Eu unul aºa cred – Da, înþeleg ºi este adevãrat ce spui – E cât se poate de adevãrat – Nu, într-adevãr – Da, e limpede – Bine zici; atunci sã mergem ºi sã cercetãm! – Aceasta, întocmai – Din plin – De bunã seamã – Cu totul astfel – Neapãrat, cãci rezultã din dovada fãcutã – Într-adevãr aºa – Drept spui – Cât se poate de drept – Numaidecât! – Pe drept, desigur! – De ce nu! – Bine – Ba chiar aºa! – Întocmai – Afirmãm, desigur – Ar fi ceva izbutit, atunci – S-ar cuveni aºa – Aºa s-ar arãta, potrivit celor spuse – Aºa întru totul – Ce spui e foarte adevãrat – Sã spunem aºa – Aºa sã facem – Aºa – E drept – Eu, din cauza vârstei poate, adesea trec de la o pãrere la alta. Acum însã, cãtând bine la tine ºi înþelegând cã tu le socoteºti pe acelea produse de zeu, mi-am spus cã trebuie sã cred ºi eu aºa – Se poate – Aºa trebuie – În ce mã priveºte, da – Aºa reiese, cel puþin din cele spuse adineaori! – Mã tem cã da – Hotãrât aºa – Cum n-ar fi aºa? – Foarte bine ai zis! – Cu totul astfel – Nicidecum altfel – Altfel cum? – Înþeleg, de bunã seamã! – Fãrã doar ºi poate – Evident cã nu – Este limpede – Nimic altceva – Pesemne – E absolut exact – Chiar aceasta – Aºa sã fie deci ºi consimt cã lucrurile stau întocmai cum afirmi – Prea bine – Ai dreptate – Îmi dau bine seama – Eu unul aºa socot – Se prea poate – Sunt încredinþat, de bunã seamã! – E adevãrul adevãrat – Aºa este, cu desãvârºire! – Exact – Cam aºa ceva – Neapãrat aºa – ªi încã cum! – Bine zici tu, Socrate. Aºa sã ºi faci.

Forþa înãlþãtoare a poeziei

Hermeneutice

21. Observaþie a unui prieten mai vechi al gazdei noastre cu privire la o cuºmã neagrã: “Mã, cãciula asta e prea de oaie!” Wald ne relateazã anecdota la plecare, luându-ºi cuºma de la cuier, în timp ce noi ne încolonãm cãtre uºã pe holul strâmt unde am citit mai demult la pagina 198 cã Liiceanu l-a cunoscut pe Noica.

22. Nedumerire “inocentã” a unui prieten de-al lui Wald: De ce “Mioriþa” se adjectiveazã întotdeauna cu “mioritic”? Cã doar corectã ar fi fost forma de “mioriþic”! Oare ca sã nu se bãnuiascã ºi aici cã ar fi “vorba” despre o afacere jidoveascã?

Idealist, materialist?

23. Wald îmi face adesea impresia cã împãrtãºeºte mai degrabã concepþii idealiste decât materialiste. Ori poate cã ajunge la un anume gen de idealism tocmai pentru cã este esenþial – sau consecvent – materialist.

De curând citesc în cartea lui Andrei Marga despre Marcuse o frazã a lui Max Horkheimer care mã trimite cu gândul la finalul însemnãrii de mai sus: “Cuvântul materialism nu desemneazã acea problematicã exprimare [specificã idealismului – n. n.] asupra totalitãþii realitãþii, ci un ºir de gânduri ºi atitudini practice.” Horkheimer îl combate aici pe Dilthey, mai exact teza caracterului metafizic al materialismului, ºi crede cã, dimpotrivã, materialismul e singurul în mãsurã sã dea rãspunsuri la probleme ataºate prin tradiþie idealismului. Horkheimer vede o urgenþã în promovarea unui “materialism practic”. E adevãrat cã tot el raporteazã principial teoria criticã a societãþii la un “idealism” al posibilitãþilor omenirii, dar acesta e distinct de accepþiile filosofice curente, e “un idealism practic de facturã luministã” – dupã cum îl caracterizeazã exegetul român.

Idiosincrasii waldiene

24. Faþã de expresii ca: “vizavi” (în sens figurat; “de ce «vizavi», când avem pe «faþã de», «referitor la», «cu privire la», «în legãturã cu»?”), “a demara” ºi “a derula” (de asemeni în sens figurat), “pertinent” (pe care îl recitã pufnind pe nas cu accent franþuzesc) etc. ªi de ce s-a spus în limba românã “semnificat”, pentru ceea ce putea fi tradus cu mai firescul ºi deja existentul “înþeles”?!

Iluminismul lui Wald

25. Ne povesteºte cum, încã foarte tânãr (ºi “impertinent”), la sfârºitul unei conferinþe a lui Mihail Sadoveanu – aflat, pe atunci, la apogeul gloriei sale – ºi-a luat inima în dinþi ºi a mers la catedrã împreunã cu alþi audienþi. Scriitorul îl întreabã la un moment dat dacã i-a citit Lumina vine de la Rãsãrit, care tocmai apãruse la Cartea rusã. Wald, omul distincþiilor, nu era însã de acord nici mãcar cu titlul: Poate în naturã vine lumina de la Rãsãrit, maestre, în culturã ea vine de la Apus!

Incognoscibilul – dupã un semestru

26. Wald: Trebuie fãcutã deosebirea între incognoscibil ºi necunoscut. Incognoscibil este ceea ce nu poate fi cunoscut, necunoscut este ceea ce n-a fost cunoscut încã. Lumea confundã mereu aceºti termeni. Am fost somat, de pildã, la un curs, de câþiva studenþi: “Domnule profesor, ne tot povestiþi de un semestru despre Absolut, dar nu ne-aþi spus niciodatã: poate fi cunoscut, sau nu?” “Poate!”, le-am rãspuns. “Când?” “Niciodatã!”

Incultura cultã ºi suplã

27. Eu: Nu sunt de acord cu tendinþa, prezentã ºi în cadrul întâlnirilor cu Wald, de a dramatiza incultura strãzii.

Ascult de pildã, în tramvaiul 42, o florãreasã din Piaþa Crângaºi care îºi comunicã concluziile dupã o nesfârºitã confesiune (6 staþii!) – un fel de raport complet a nenumãrate experienþe contondente: “Era foarte complexat în viaþã, fã! Vai de mama lui!” Alte douã femei simple, grase, cu sacoºele pe genunchi: “A realizat ºi ea, în fine, cã ceva nu merge!” Doi microbiºti pun la curent juma’ de vagon cu rezultatul meciului de-asearã: “Dacã aia n-a fost simulare în careu, sã vii la mine desearã ºi-þi dau o ladã de bere!”

Mai remarc ºi un alt lucru, surprinzãtor: copii au început sã-ºi creascã ºi sã-ºi educe pãrinþii. Întâlnesc în Bucureºti multe situaþii în care poznaºii au tocmai simþul bun care le lipseºte genitorilor. De exemplu: pe strada Doamnei, o fetiþã de vreo ºapte aniºori sare în ajutorul unei þigãnci atacate de un câine vagabond. Þiganca, încovoiatã sub o traistã cu lemne, nu se poate apãra; câinele, care se domesticeºte la soare pe lângã douã matroane de tarabã, sare s-o sfâºie pe minoritarã, într-o paradã de fidelitate patrupedã spontanã, cum am mai vãzut adesea. Matroanele asistã în vremea asta ca la teatru, iar la sfârºit îºi cheamã odrasla ºi o ceartã aspru pentru gestul ei. Eu, care în vremea asta vin de la BCS, filosofând, cu capul încã la o paginã 237: dacã vrei sã-þi regãseºti normalitatea, trebuie s-o cauþi cu lumânarea!

În seara asta suntem normali

28. Joi mergem la Ion Ianoºi – Iliuþã, Valentin, Stelu, Viorel, Costicã Brãdãþan ºi eu. Discutãm îndelung, printre altele despre criza actualã a filosofiei, dar ºi despre obsesia genialitãþii la intelectuali – la cei români, îndeosebi. Ca niciodatã, Ianoºi numeºte un scriitor român de notorietate care “de cel puþin douãzeci de ani crede – numai el – cã e genial”, noi râdem ºi ne simþim bine, tonul ironic e o adiere de primãvarã pentru complexele pe care pânã în acest moment nici nu ne dãm seama cã le avem, faþã de adulþii din culturã.

Întâmplarea – cãci nu e clarã

29. Eu: În ultimul timp nu prea am mai vorbit despre întâmplare ºi pe de altã parte nu mi-a fost niciodatã prea clar în ce fel o consideraþi fundamentalã.

Wald (la plecare): Îmi vine în minte ce scria odatã Garabet Ibrãileanu: Când faci dragoste cu o femeie sã ai înaintea ochilor imaginea unui bãtrân întins într-un sicriu. Aºa va ajunge copilul pe care tu tocmai îl concepi. Mi se pare tulburãtor – vouã nu?

La ceruri se înalþã avioanele, nu sufletele

30. “Nici nu bãnuiþi, dragii mei, ce rãu este sã te simþi diminuat pe zi ce trece, în special trupeºte. Sã te descompui, în viaþã încã fiind.” Valentin: “Spiritualiºtii ar spune cã prin moartea trupului se elibereazã spiritul.” “Din pãcate, spiritul depinde într-o prea mare mãsurã de trup.” “Dar”, spune Mihnea, “spiritul prinde aripi, nu, îºi ia zborul atunci când trupul e neputincios?!…” “Contrar aparenþelor, doar trupul poate sã zboare, spiritul nu. Spiritul – sau sufletul – moare o datã cu trupul. Când ultimul intrã în descompunere, spiritul suferã ºi el.”

Locul lui Wald în culturã

31. Întrebare asupra propriei condiþii: se aflã el oare pe linia distincþiei vizionar-spirit critic? Nu, nu crede – dar poate cã totuºi… Ideile sale – ce ar putea fi calificate, multe, drept utopice – ºi mai ales ideea de a uni prin diferenþã reprezintã un contraargument.

32. Care e rolul sãu în culturã? se întreabã Wald. Rãspunsul: cel de “mâl fecund”.

Logica dialecticã sau paradoxalã

33. Wald: Rãmãsese de data trecutã sã ne gândim la logica dialecticã (sau la logica paradoxalã, cum o numeºte Erich Fromm). Ea încorporeazã logica elementarã a lui Aristotel ca pe un caz particular. În logica dialecticã apare ceea ce eu am numit legea predicaþiei contradictorii. Legea noncontradicþiei îºi pierde prin urmare valabilitatea. De exemplu, în acelaºi timp ºi sub acelaºi raport S este P ºi S este non-P. Ceea ce, atenþie, nu înseamnã acelaºi lucru cu a spune cã S este P ºi cã S nu este P; nici logica dialecticã nu poate accepta aºa ceva, nu mai mult ca logica aristotelicã! Microparticula este undã ºi corpuscul; în nici un caz: microparticula este undã, microparticula nu este undã. Contradicþia apare între predicate, nu la nivelul copulei. Vã daþi seama? Stã în esenþa subiectului despre care se face predicaþia de a avea douã atribute contradictorii!

Am încercat cu mai mulþi ani în urmã sã fundamentez sistematic ideea unei logici dialectice, într-una dintre cãrþile mele, care a fost tradusã ºi în Statele Unite. Era un început. Din câte ºtiu eu, doar Henri Lefevre a mai intenþionat ceva asemãnãtor, cu Logique dialectique et logique formelle.

Ba! zic eu, îmi amintesc cã am vãzut acum ceva vreme, în centrul Sibiului, un copac cu un anunþ de tablã pe care scria de mânã: “Avem vin. Strada Berii nr. 3”.

Lumea de dincolo

34. Wald: Mã gândesc de la o vreme la cât de înºelãtoare e sintagma “lumea de dincolo” – cãci ce e ea mai precis? O simplã raportare la lumea de aici, la lumea realã, o reflectare a acesteia printr-un cuvânt: “dincolo”. O oarecare convenþie de limbaj, o iluzie. Lumea de dincolo este exact opusul acesteia: e locul unde nu existã suferinþã, nu sunt griji, n-ai nevoie sã mãnânci etc. Mi se pare foarte interesant. Ca ºi cum am vorbi despre materie ºi antimaterie.

Wald: Ei, atunci înseamnã cã “dincolo” sunt cei care stau cu spatele!