35.
Marxismul dialectic e în realitate ºi idealist, diferit aºadar de cum l-au înþeles cei care l-au interpretat în regimul trecut. “Marx n-a fost înþeles de marxiºti nici când îl lãudau, nici acum, când îl criticã.”Sau: Spiritul este consecutiv materiei, în sensul cã emerge din ea. Dar îi este totodatã superior, cãci “ulterior” nu înseamnã ºi subordonat. Cu alte cuvinte spiritul este secund, nu secundar. Dacã Einstein-tatãl e idiot, înseamnã cã Albert nu e genial? Sau dacã tatãl e genial, fiul se va fi molipsit neapãrat?
E clar cã materialismul e idealist, pânã la utopie, dupã cum se poate vedea ºi din întreaga istorie a aplicãrii lui. Când Stalin dã ordin sã fii împuºcat, iar tu, în faþa plutonului de execuþie, strigi: “Trãiascã Stalin!”, ãsta nu e idealism?
Stelu: Da, dar nu mai e marxism.
Wald: Dar ce, parcã Stalin e marxist?
Wald susþine cã are o filosofie marxistã ºi crede foarte mult în aceastã precizare. Cu atât mai mult azi, când nu mai e la modã. Ne povesteºte cum unii prieteni l-au sfãtuit sã pãstreze o anume discreþie în ceea ce priveºte ideile sale, mãcar pentru o vreme, pentru cã azi n-ar mai fi momentul potrivit pentru idei marxiste. Ceea ce lui Wald i-a întãrit cu o nouã vehemenþã
convingerea: “Pãi asta înseamnã cã tocmai acum e momentul! Ce sens va mai avea sã mã declar marxist când toatã lumea va fi marxistã?”36.
Wald – în continuare o sursã de formulãri inspirate. Un exerciþiu care-ºi dobândeºte maxima strãlucire tocmai în focul disputelor, contrazicând parcã ideile mele de mai înainte. De pildã, într-o controversã despre faptul dacã o dogmã tinde inevitabil – sau nu – sã se transforme în dogmatism, el crede cã da, precizând cã de regulã dogmele definite ajung ºi definitive. Sau pe marginea ideii cã marxiºtii sunt niºte mici diavoli ai lumii contemporane, dupã cum susþine o foarte cunoscutã personalitate a vieþii noastre culturale (pare-mi-se cã Gabriel Liiceanu), spre marele regret al lui Wald: “Cum poate afirma aºa ceva?! Poate daþi dracului – asta da!”37.
La Templul Coral, cãtre Harry Culler: Lasã, cã stãm noi de vorbã în zilele urmãtoare! Ameninþarea se referã la faptul cã H. C. s-a exprimat – culmea, elogios! – cum cã Wald nici n-ar prea fi marxist, chiar dacã el asta susþine! Încã puþin ºi-l scotea pe Ricu rabin! Evident, nimic nu poate fi un motiv mai mare de nemulþumire pentru cineva care pânã acum câþiva ani încerca sã-l convingã pe Moses Rosen cã ritualurile iudaice sunt la rândul lor materialist dialectice! Împrejurare mai caraghioasã ca asta nici cã existã! În jur, mulþimea mare de cunoscuþi râde cu poftã ºi cu oarece pãrere de rãu. O speranþã tot avuseserã, dar ea însemna sã-l schimbe pe Henri Wald cu o copie.Între timp lângã mine se deschide uºa ºi intrã Pleºu.
Wald
trece acum la cea de-a doua parte a cuvântului sãu ºi ne istoriseºte inspirat o povestioarã hasidicã simpaticã ºi paradoxalã – la care noi, cei din grupul nostru, ºtim cã mediteazã de vreo douã sãptãmâni. Spontaneitatea sa este în final rãsplãtitã cu un râs general.Cu acestea partea oficialã a lansãrii Înþelesurilor iudaice se încheie ºi invitaþii trec cu voioºie la asaltul gustãrilor. O doamnã foarte amabilã ne îndeamnã insistent sã ne servim, dar noi o refuzãm cu demnitate. E clar cã nu ne-am maturizat încã, dacã spiritualitatea noastrã mai stã în cumpãnã cu sandviºurile de pe masã!
38.
Minciuna e un pãcat moral, eroarea – un pãcat gnoseologic.
Moralul îi devine tot mai bun...
39.
...deºi el nu prea se recunoaºte în aceastã evoluþie. Dupã ce a fãcut un pas important scriind un mic “eseu testamentar”, acum, de fiecare datã când discuþia alunecã spre mai vechea ranã sufleteascã (sfârºitul dureros al soþiei) se grãbeºte sã o readucã între hotarele ei teoretice – ceea ce înainte nu-i reuºea prea lesne.
40.
Marþi, 11 mai: Wald, Nasta, Valentin. Wald are un cancer în fazã incipientã. Dan Nasta ne aratã fotografii ale palatului brâncovenesc de la Potlogi, înþesat cu exponate din fabuloasa sa colecþie de obiecte de epocã ºi etnografice. Ne împãrtãºeºte ºi câteva dintre proiectele sale – un han autentic în incinta palatului ºi un “theatre de la verdure” pe malul lacului Mogoºoaia. Totul e foarte frumos, mai ales prin recuperarea detaliului. Nasta a reuºit sã ne impresioneze pe toþi, cu simpla-i prezenþã de om care ºtie ce vrea, idealist pe deasupra. Un visãtor pragmatic, combinaþie rarã.Una dintre fotografii e realizatã dintr-un unghi neobiºnuit, pe sub o scarã de beton. O întorc pe toate pãrþile, fãrã sã-mi dau seama ce reprezintã. Nu îndrãznesc sã spun nimic, tocmai am unul dintre accesele mele maso-curioase de timiditate. Când ajunge la Wald, el o rãsuceºte de asemeni ca pe-un volan ºi spre marea-mi satisfacþie dã glas nedumeririi mele. La care Nasta, bineînþeles, îl împuºcã tandru cu o ironie scurtã. Sau, vorba lui Valentin, din poignée.
Prima vizitã i-am fãcut-o cu puþin timp în urmã, conduºi de Wald, care a avut delicateþea de a-ºi dori cu voce tare sã vedem ºi noi locuinþa-muzeu a lui Nasta. ªi iatã-ne aici. În vreme ce amfitrionul ne plimbã ca un ghid în turul exponatelor printre care locuieºte, servindu-ne exp
licaþii detaliate ºi jubilând cu un orgoliu reþinut, dar gurmand la toate laudele pe care i le aducem, mai aflã vreme sã-l tachineze amical pe Wald, care îºi regãseºte ºi el obiºnuita-i vervã sarcasticã. Noi zâmbim în hohote la duelul celor doi. “Vãd cã eºti într-o dispoziþie de agitator azi!” remarcã la un moment dat Nasta, bãtând în retragere. “Te rog”, protesteazã Wald, “agitator-ºef! Mãcar pentru cã sunt cel mai în vârstã din grupul meu!” Trec apoi subit la o confruntare de impresii de prin muzeele Parisului, la care Nasta observã cã impresioniºtii aratã mai bine în albumele de artã decât în original, iar Wald îl întreabã, nazalizând emfatic, dacã a trecut în vizitele sale ºi pe la “poantiliºti”.
42.
Putem – sau nu – sã acþionãm asupra realitãþii, ori asupra naturii? Ajungem la un concept banal, zice Wald: da, prin practicã, prin experienþã. Natura e indiferentã, dar atunci când se comportã “cum îi cântãm noi” înseamnã cã “i-am prins melodia”. Nu ne putem îndoi cã am ajuns pe Lunã sau cã i-am fotografiat faþa nevãzutã.Bacon avea mare dreptate: putem supune natura doar dacã ascultãm d
e legile ei.Iar dacã, experimentând mereu, realitatea devine aceea pe care ne-o dorim, iatã un fapt
de care nu ne mai putem îndoi.
41.
Discutãm pe marginea urmãtoarelor idei ale lui Wald:Adam ºi Eva: muºcãtura l-a urcat pe om din naturã în culturã.
“Vã daþi seama cã înainte de asta Adam ºi Eva nu trãiau în timp? Cã trãiau doar în spaþiu?”. Continuare la: “Nici nu ºtiu când au trecut 73 de ani!”
E interesant cã Wald vede izgonirea din rai dupã un sens ascendent, nu ca pe o cãdere.
Naturã-culturã-civilizaþie: Naturã este ceea ce existã deja la apariþia omului. Cultura – ceea ce omul adaugã naturii.
Diferen
þa dintre culturã ºi civilizaþie: cultura are în vedere relaþia dintre om ºi naturã, civilizaþia pe cea dintre om ºi societate, sau, evident, dintre doi indivizi.Cineva cãlcat pe bãtãturi în tramvai îi va reproºa agresorului cã nu e civilizat, nu cã n-ar
fi cult!Sã spui “culturã materialã” e o contradicþie în termeni, “culturã spiritualã” e o tautologie.
Dar, pe de altã parte, nici cultura nu e complet spiritualã, nici civilizaþia complet materialã.
În fond, ce e aceea “culturã materialã”? Adicã un automobil e “culturã materialã” ºi o operã filosoficã e “culturã spiritualã”? Le diferenþiem deci cantitativ, “farmaceutic” (Iliuþã), dupã câtã materialitate încorporeazã?
Un robinet e civilizaþie, dar e ºi culturã, ca rezultat al unui act creator. El e civilizaþie în mãsura în care se simte grija pentru om, dacã deci curge atunci când îl deschidem ºi nu curge atunci când îl închidem – ºi nu invers (ca la noi).
Despre Eugen Ionescu (ºi frica sa permanentã de moarte) aflãm cã locuia pe vremuri într-un bloc alãturat (Wald stãtea atunci chiar în centru, unde se aflã azi ieºirea de metrou Intercontinental, pe colþul clãdirii de la Creditul minier). În timpul bombardamentelor se pare cã Ionescu se azvârlea sub pat, trãgând ºi plapuma peste el. Spaimã nu chiar n
ejustificatã, cãci au cãzut bombe ºi în acea zonã, neexplodate însã.Valentin (în legãturã cu “tema robinetului”): Erau aºadar necivilizate…
Wald: Ba, dimpotrivã, erau civilizate, cãci primá grija pentru om.
Valentin: Da, dar nu funcþionau cum trebuie…
Wald: A, deci nu ne respectau ca inamici!
43.
În ultima vreme mã preocupã plasticitatea originarã a cuvintelor ºi a expresiilor. Influenþat întrucâtva de Wald, care descoperã din când în când câte un cuvânt în înþelesul sãu originar. Îmi amintesc cu cât amuzament efervescent a descoperit într-o discuþie “etimologia” cuvântului “nimic”: “«Ni-mic», adicã «nici (mãcar) mic»!”
44.
Noica, într-o discuþie cu Wald: “Marx a pornit de la stomac, Freud de la sex, tu de la limbã.” “Aha, ai gãsit deci trei ovrei!”Wald fãcea haz de originea “românã” a lui Noica – de fapt cam greco-bulgarã.
Întâlnirea mea cu Noica: Am impresia cã Wald, sub aparenþa nesistemicitãþii, tinde constant sã formeze o reþea de concepte, dintre care unele “fundamentale”. Observaþia mea îl amuzã ºi ne destãinuieºte – mãgulitor pentru mine – cã ceva asemãnãtor i-a spus odatã ºi Noica. Care, fireºte, îl urmãrea ca un vãtaf cu îndemnul “Treci la sistem!” ºi îl sfãtuia insistent sã nu mai citeze în lucrãrile
sale din operele altor autori.
45.
Vã daþi seama cât de stresantã e noþiunea de “timp”? În timp îmbãtrâneºti, în timp se pe-trec toate. E mult mai uºor, mult mai puþin dramatic sã trãieºti în “spaþiu” – ºi acesta-i ºi motivul pentru care oamenii au încercat dintotdeauna sã transpunã timpul în termeni de spaþialitate…
46.
Eu: Pe la începutul secolului Maurice Maeterlinck se declara sastisit de operele de artã care au ca subiect nenorociri – nefericirea, în general. De ce nu i-am reprezenta de acum înainte, în creaþiile noastre, pe oameni ca fiind fericiþi? se întreba el.Wald: Pentru cã fiecare operã de artã este întotdeauna un NU rãspicat. Cineva se pronunþã prin creaþie numai împotriva cuiva sau a ceva. Ce sens ar avea sã creezi doar pentru a-þi afirma adeziunea la ce existã ºi funcþioneazã?! Am ajunge din nou în situaþiile din regimul trecut, când la o ºedinþã se lua cuvântul pentru ca respectivul sã declare cã e de
acord. Atunci de ce mai cerea cuvântul? Doar pentru a ne plictisi cu acordul sãu?
Gabi ºi Andrei
47.
Am discutat – cumva inevitabil ºi, nu ºtiu de ce, cu o anume iritare – despre Liiceanu, dar mai ales despre Pleºu (foarte laudativ), apoi discuþia a alunecat din nou spre teme ca: iudaismul, originile culturii europene, criza spiritualã, inexistenþa de principiu a misterelor ºi, spre final, Exorcistul lui Friedkin (care în 1973, când a rulat prima datã, a fost clasat drept kitsch, în pofida – sau poate ºi datoritã enormului succes de public, iar acum uite cã suscitã discuþii metafizice).Sorel
48. Din nou la Wald, Valentin ºi eu. L-am gãsit acolo, ca de obicei în ultima vreme, pe inginerul nostru (Bogdan), iar între timp a venit ºi Sorin Vieru. Interesant, Vieru, mai ales prin faima modestiei sale, pare-se ieºitã din comun, ºi a moralitãþii lui ireproºabile. Þine un seminar special Platon la Filosofie. Wald a glumit odatã, ceva în genul: “La prima noastrã întâlnire era un puºti abia major, sfios, apoi am discutat mai mult, mergând spre casã de la cursul pe care-l þineam, ca sã aflu la sfârºit cã are vreo cincizeci de ani”. Îl iubeºte foarte mult pe S. V.
Discuþia despre criza actualã a spiritualitãþii alunecã repede spre teme de politicã economicã. În discursul lui Sorin Vieru cele douã se leagã consistent. Bogdan s-a înviorat ºi ne antreneazã chiar mai departe, într-o dezbatere despre liberalism, capitalism, drepturile omului, economie de piaþã, mizerie ºi protecþie socialã, emigrare etc. – care, sincer sã fiu, nu prea mã intereseazã, mai ales cã de trei ani încoace presa ºi televiziunea le-au rãsucit pe toate feþele. Dar Bogdan e deja dezlãnþuit ºi înainteazã metodic, punct cu punct, ca la Stalingrad, îl mai pasioneazã în plus computerele, ca ºi fenomenele paranormale (chiar l-a întrebat odatã pe Wald dacã îi poate împrumuta cãrþi despre astfel de fenomene).
49.
Ziua întâlnirilor noastre sãptãmânale s-a schimbat din nou, în funcþie de orarul cursurilor de la facultate, redevenind marþi, cum fusese iniþial. Îl gãsim la Wald pe Sorin Vieru, care tocmai s-a întors de la Paris ºi îºi continuã povestirea despre ce-a mai fãcut ºi ce mai e pe-acolo. Se pare cã metropola înfloreºte în zgârie-nori newyorkezi. Precum ºi alte lucruri – bune, ca de pildã detaliul unor afiºe mari lipite prin mijloacele de transport, în culori plãcute ºi care reproduc pur ºi simplu versuri din marii poeþi francezi: Rimbaud, Valéry º.a. (ªase ani mai târziu voi avea ocazia sã savurez în aceleaºi condiþii, la rând cu reclamele la spray pentru încãlþãminte ºi concertele cu Iron Maiden ºi The Cranberries, câteva scurte poezii, numai cã experienþa mea se produce în metroul praghez – ºi, evident, în misterioasa limbã cehã!). Wald e încântat de idee. Ea se potriveºte ca o mãnuºã cu proiectele sale de atragere a maselor spre culturã. Vieru îi replicã oarecum moderator, deºi nu în dezacord, cã dupã pãrerea avizatã a unui cunoscut francez de-al sãu aceste afiºe (rezultat al unor acþiuni mai largi, non-profit, iniþiate de organizaþii particulare) sunt simptomele disperãrii, sugerând o realitate diametral diferitã. Wald se aprinde, cu verva-i ironicã obiºnuitã: “Eu nu ºtiu, domnule, cum devin atât de productivi bãieþii ãºtia occidentali, care realizeazã o grãmadã de lucruri din disperare, pe când la noi disperarea e paralizantã ºi nu mai faci chiar nimic!”Întâlnirea este consacratã pânã la urmã în totalitate povestirilor. Vieru relateazã cum s-a întâlnit la Paris cu o mai veche cunoºtinþã de familie, o polonezã care activase intens în Solidaritatea ca agent de legãturã între diverºi lideri sindicali ºi politici ai deceniului trecut. Prin 1980 ea s-a aflat în situaþia de a adãposti un socialist brazilian, sosit la Varºovia pentru unele c
ontacte cu personalitãþile amintite. Locuiau la mansardã, în condiþii modeste, iar masa pe care i-au aºezat-o oaspelui a fost cam la acelaºi nivel, piaþa alimentarã polonezã prãbuºindu-se în acea vreme sub orice ºtachetã. Iniþial îl întrebaserã însã unde doreºte sã mãnânce, în sufragerie sau în bucãtãrie, întrucât în aceastã din urmã încãpere se afla televizorul ºi tocmai urma sã fie prezentat un comunicat cu rãspunsul guvernului la solicitãrile Solidaritãþii (probabil la cele din august). “A, nu, pot mânca oriunde”, rãspunde omul liniºtit, “inclusiv în bucãtãrie, sunt obiºnuit cu condiþii mai grele, am fãcut ºi puºcãrie.” “Bun”, zice Wald nerãbdãtor, cãci Sorel se cam lungise cu povestirea, “ºi ce-i cu asta?” “Socialistul acesta brazilian este azi noul preºedinte al Braziliei.”Uºor impresionat, Wald consimte cã povestirea are totuºi un miez, sau mãcar o turnurã neaºteptatã, iar noi rãsuflãm uºuraþi. “Altã datã, dupã episodul cu brazilianul”, continuã Vieru molcom, “aceastã prietenã, care are mult farmec, a gãzduit un alt persecutat politic – un scriitor sovietic, urmãrit cu tenacitate, din anumite motive, de autoritãþile unionale. Se înþelege cã ascunderea lui era în sine o mare problemã, cãci deºi locuiau în centrul Varºoviei condiþiile rãmâneau, aºa cum le
-am descris deja, dintre cele mai proaste. Totuºi, într-un fel sau altul, gazdele s-au descurcat ºi de aceastã datã.Scriitorul cu pricina este actualul preºedinte al Estoniei.”
“Dar unde se aflã mansarda asta, dom’le”, sare brusc Wald de la locul sãu, secondat de noi cu entuziasm, “în care se ung viitorii preºedinþi? Trebuie neapãrat sã dãm o raitã pe-acolo!”
Discuþia se reorienteazã cãtre cartea lui G. Brã
tescu Freud ºi psihanaliza în România, care, dupã cum observã Valentin, deºi unicã prin covârºitorul ei volum de informaþie, “se încheie cu niºte concluzii pesimiste – în legãturã cu dezvoltarea psihanalizei la noi – care stricã totul.” În esenþã, s-ar putea crede cã psihanaliza nu poate prinde pe sol românesc pentru cã spiritul latin ar fi mai luminos, mai mediteranean, mai senin decât cel neguros germanic (contraexemplul tipic îl constituie nu doar Franþa, dar pare-se cã ºi Italia). Wald, care e foarte bun prieten cu autorul, ne încredinþeazã cã punctul de vedere din final e chiar cel împãrtãºit sincer de acesta. Apoi ne istoriseºte o întâmplare semnificativã – se va vedea imediat pentru ce anume. Un alt prieten al sãu, Emil Gheorghiu, plecat mai demult din þarã, psihiatru practicant al hipnozei, revine dupã Revoluþie în România. Întrebându-l despre cum e sã profesezi la Bucureºti, E. G. începe sã i se plângã lui Wald: “Dom’le, nu merge mai deloc. Închipuieºte-þi cã într-o zi eram în cabinetul meu pentru o ºedinþã de hipnozã colectivã. Tocmai hipnotizasem zece persoane, care stãteau înaintea mea pe scaune. Deodatã, uºa se deschide pe neaºteptate ºi cineva vrea sã intre. Un pacient care se afla mai aproape se întoarce însã cu degetul la buze: «Psst! Pleacã, te rog, cã suntem hipnotizaþi!»”.Wald vede în aceastã reacþie manifestarea unei anumite înclinaþii spre echilibru ºi limpezime sufleteascã a românului, pe care el o îndrãgeºte foarte mult ºi care ar fi sintetizatã de expresia: “Ho, mãi, cã n
u dau turcii!”
Pentru un Dumnezeu materialist dialectic
50.
Ne povesteºte despre un examen de materialism dialectic la care a picat trei miliþieni în uniformã (echipaþi astfel tocmai pentru a intimida), acordând în schimb nota maximã unei cãlugãriþe. “Parcã eu le dãdeam note pe uniforme? ªi apoi, cãlugãriþa nu era ºi ea tot în uniformã?” Criticat de Tamara Dobrin la o ºedinþã de partid pentru povestea cu cãlugãriþa – cu atât mai vehement cu cât la mijloc era materialismul dialectic, Wald se justificã provocator cu o replicã antologicã: “Pãi, dacã a rãspuns dumnezeieºte!”
51.
Când intrã în discuþie: “posterioritate”.
52.
Pe 19 ale lunii Valentin mã întreabã, cu excesul de precauþie ºi de curtoazie care-l caracterizeazã uneori, dacã n-aº vrea sã-l însoþesc într-o vizitã la cineva care locuieºte vizavi de facultate, la Henri Wald mai exact, la care el mai fusese doar o datã, cu câteva zile înainte, condus fiind de prietenul sãu septuagenar pe care îl îndrãgeºte atât de mult, Lucu Andreescu. Înainte de a-i putea da vreun rãspuns, îmi argumenteazã detaliat de ce ar fi profitabil pentru noi, intelectualiceºte, sã-l vizitãm pe Wald. Ceva mai târziu îmi va relata, râzând, despre cum greºise Lucu etajul la care locuieºte Wald, coborând la 3 în loc de 4, ºi cum îl admonestase acesta, lângã uºa liftului, cu o umoare amicalã: “Bine, mã Lucule, la 3 þi-am spus eu sã cobori?!”. Mi-l prezintã pe Wald ca pe un polemist dur ºi nonconformist, un ironist necruþãtor, un samurai al ideilor. “Dar va fi interesant, vei vedea…”De ce “dar”?
Lasã abia la urmã ceea ce crede el cã ar putea întãri un eventual refuz al meu: E marxist, ºtii… Unul dintre ãi vechi… Tac, la aceastã precizare a lui. Da, ºi? Valentin mã priveºte fix, aºteptând parcã o reacþie din partea mea, eu mã încãpãþânez sã nu am nici una.
Prea mã deranjeazã postura de judecãtor al istoriei pe care ar trebui sã mi-o arog dacã m-aº sinchisi de asta.
Propunerea lui Valentin vine
de altfel într-o perioadã în care mã simt foarte disponibil pentru a intra într-o relaþie de ucenicie. Atât doar cã nu sunt foarte conºtient de asta. Devin – chiar în momentul în care mi se oferã ºi soluþia. Nimic nu mi se pare mai normal apoi decât sã merg acasã la Henri Wald – ºi parcã ºi sensul traseului este anume ales de soartã: vizavi de clãdirea facultãþii.Ne povesteºte la început despre prietenia sa cu Noica, apoi despre Liiceanu ºi Pleºu, dupã care trecem la probleme mai generale, unde constat cât de bine ne completãm. Într-adevãr, aflu repede cã avem multe opinii comune, la care el, plãcut surprins, îmi cere spre finalul vizitei sã-i aduc din producþiile mele spre a le citi. Lucru foarte mãgulitor, abia aºtept sã am aºa ceva.
Mã bucur cã l-am cunoscut. Un lucru e cert, marþea a fost mereu ziua mea bunã (ºi joia a proastã).
Vineri am cumpãrat Jurnalul de la Pãltiniº ºi
Pagini despre sufletul românesc. În plus, 4 scenarii de Pintilie, mai mult pentru cã m-a preocupat acum un an compoziþia scenariului ca gen literar.Jurnalul e realmente pasionant.
53. Ne povesteºte cã atunci când i s-a propus funcþia de secretar de partid al Ministerului Agriculturii a refuzat pe motiv cã: “Eu nu mai am nici o legãturã cu agricultura de douã mii de ani.” Blocat, cel care îi fãcuse propunerea n-a înþeles nimic, aºa cã Wald îl limpezeºte: “Da, de când Titus i-a împrãºtiat pe iudei, în anul 70.”
Atunci Titus încã nu ajunsese împãrat, ci doar comandantul suprem al legiunilor din Iudeea, numit de tatãl sãu, Vespasian.
Ne împãrtãºeºte apoi istoria unui alt refuz – venit la propunerea de a deveni directorul Institutului de Filosofie. Sugerase atunci cã mai potrivit ar fi altcineva, care a ºi preluat, ulterior, acest post. ªi aici erau “probleme de agriculturã”: cercetãtorii trebuiau sã analizeze culturile din perspectiva socialismului ºtiinþific.
Problema domesticã (insolubilã)
54.
Dacã putem gãsi, întâmplãtor, o femeie de serviciu care sã-i facã curãþenie, întrucât cea veche n-a mai trecut de multã vreme; trebuie cã a primit vreo moºtenire: l-a pãrãsit fãrã nici o explicaþie.“ªi acum sã trecem la probleme ºi mai teoretice…”
55.
Wald: Sinuciderea mi se pare prea spectaculoasã, oricum s-ar realiza ea. Îi invidiez însã pe cei care au avut puterea sã recurgã la aceastã soluþie.(Reflectând dac
ã existã mai puþinã nefericire în alte epoci comparativ cu a noastrã, Wald concluzioneazã cã nu. Iliuþã dezvoltã o anume idee pornind de la sinuciderea lui Seneca).Wald: Aº vrea, dacã ar fi posibil, o sinucidere moralã – adicã sinuciderea sã fie moralã.
Problema spinoasã a cetãþeniei
56.
Referitor la Harry Brauner, în perioada în care acesta era închis într-o celulã ºi obiºnuia sã transmitã mesaje morse prin perete. “Cine eºti?”, primeºte el odatã un rãspuns de alãturi. “Harry Brauner, folclorist”. “Hait! Jidan?” “Da”. “ªi de ce te-au arestat? Eºti sionist?” “Nu, comunist”. “Hai sictir! Jidan, comunist – ºi în închisoare!…” Interlocutorul era un oarecare Mironovici, legionar. Mai târziu H. B. ia legãtura cu Nechifor Crainic, un alt legionar, “dar unul luminat”. Împreunã, lângã zid, încep sã compunã cântece, la care Crainic contribuie cu textul, iar Brauner cu muzica. Vor cânta aceste cântece la ieºirea din închisoare.Iatã o întâmplare exemplarã, zice Wald, pentru a nu ºti cine sau ce este un evreu.
Pentru alþii problema este mai simplã. “Eu decid cine e evreu!”, stabileºte Karl Lueger, primarul social-creºtin ºi antisemit al Vienei sfârºitului de secol XIX. Cuvinte care, paradoxal, au avut în epocã
rolul de a limita întrucâtva accesele antisemite.Urmeazã o discuþie amplã despre cearta din Israel dintre aºkenazi ºi sefarzi. Evident, Wald nu scapã prilejul de a stabili o legãturã cu una dintre ideile sale anterioare: aºkenazii sunt mai înclinaþi cãtre raþionalitate, sefarzii cãtre afectivitate. Moment crucial: 1492, anul izgonirii sefarzilor din Spania. Unii o iau spre nord, ajungând în Italia, Franþa, Þãrile de Jos, Germania de Nord ºi Anglia (sefarzii din Occident), în Balcani ºi în Lumea Nouã… Ceil
alþi se îndreaptã spre sud ºi se aºazã din Maghreb pânã în Orient. Pe de altã parte, aºkenazii, care, locuitori la început ai nord-estului Franþei, ai Flandrei ºi ai Renaniei, se rãspândesc ulterior în întreaga Germanie, în Elveþia, Anglia, nordul Italiei, Europa Centralã ºi de Est, America de Nord ºi cea de Sud. Cine este atunci mai evreu? Nici unii, nici alþii. Încurcãturile sunt mari…
57.
Îl întâlnesc întâmplãtor pe Wald, unde?, într-o revistã de divertisment. Cineva al cãrui nume nu-l mai reþin semneazã o scurtã notiþã prin care îºi informeazã cititorul rebusist despre ce s-ar putea întâmpla dacã în loc de “hau-hau!” câinii ar începe sã latre dintr-odatã, dupã o inspiraþie subitã: “uah-uah!”. Este evidentã voluptatea omului: exemplul lui Wald, cules din vreo carte a sa, îl delecteazã la nesfârºit pe intervalul a 5-6 rânduri de coloanã, pânã la a-l convinge sã-ºi imortalizeze descoperirea în aceastã însemnare de duminicã.
58.
Malraux nu a afirmat deloc, aºa cum greºit se tot citeazã, cã “Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc” – nu “religios” va fi sau nu va fi, ci “spiritual”! Aceasta-i varianta corectã, zice Wald, m-am informat printr-un prieten de-al meu care locuieºte la Paris ºi care e atât de drãguþ sã-mi trimitã aici toate cãrþile care mã intereseazã! „Religios” este reducþionist în raport cu „spiritual”!