59. Locuim într-o construcþie în formã de U, cu o curte mare la mijloc, nãpãditã de iarbã. De la un capãt la altul al verandei sunt înºirate circa treizeci de uºi, care permit accesul vilegiaturiºtilor la camerele lor. Se vede treaba cã totul a fost gândit de la bun început modulat, ca un motel la una dintre strãduþele centrale ale staþiunii – probabil în epoca interbelicã. Problema confortului nici nu se pune – nici nu ne preocupã. Mie condiþiile de locuit îmi evocã bursucãria lui chir Panaioti, descrisã de Cezar Petrescu în Calea Victoriei.

Dimineaþa ne îndreptãm cãtre plaja situatã într-un mic golf, coborând în fugã un taluz înalt ºi abrupt. Soarele toropitor ne cam taie cheful de conversaþie; feminitatea bronzatã îl animã. Din când în când mergem la bufetul de pe plajã – unde luãm câte o bere; mai puþin Mihnea, care rãmâne credincios principiilor lui de abstinenþã alcoolicã ºi îºi cumpãrã de fiecare datã o cola. Se va converti un an ºi jumãtate mai târziu, când îmi va istorisi în amfiteatrul Cantemir, înainte de intrarea lui Sorel Vieru care þine seminarul Sofistul, despre experienþa misticã trãitã tot la mare, dar de 1 Mai, îndatã dupã administrarea unui pãhãrel de vodcã. E o vizualizare foarte vie ce-mi povesteºte el, cu cercuri concentrice intens colorate ºi dilatate care mie îmi evocã mandalele indiene, dar pe el îl duc cu gândul la Fiinþa parmenidianã. Întreb de curiozitate ce vodcã a bãut – nu mã lãmuresc.

Dupã-amiaza jucãm ping-pong la un club, unde pierd partidã dupã partidã, în ciuda faptului cã odatã cunoºteam destul de bine sportul acesta; învãþ în schimb badminton, care pânã atunci mi se pãruse o chestie aerianã, imponderabilã ºi abstractã. Câteva zile devin un maniac al badmintonului ºi îmi propun sã inventez fluturii fosforescenþi, care sã poatã fi vãzuþi ºi noaptea. Odatã întors acasã, voi constata cã experienþa asta mi-a afectat serviciul ºi retururile la tenis (ºi aºa nu prea grozave!), din cauza diferenþei de calibru a loviturilor.

Trimitem ilustrate ºi dãm telefoane. În timp ce Mihnea aºteaptã încã la unul dintre ghiºee, eu ºi Valentin ne strãduim sã-i convingem pe câþiva trecãtori cã înãuntru se aflã un fervent practicant al religiei lui Mahomed ºi cã e mai mult decât necesar sã-ºi lase toþi, conform tradiþiei, încãlþãmintea la intrarea în clãdirea poºtei; spre a fi mai convingãtori, aºezãm pe trepte papucii de plajã ai lui Mihnea.

Alãturi de camera lui Ilie locuieºte un tip mai vârstnic, pe care îl cinstim într-o searã cu tãrie, ca niºte buni vecini ce suntem. Soþia i-a ieºit în oraº cu copiii. Ne mãrturiseºte confidenþial ºi sub jurãmânt cã e un fel de psiholog ºef la cel mai mare penitenciar de femei din þarã. Evident, îl asaltãm cu întrebãri, care mai de care mai ciudate; subiectul ne intereseazã, deºi nu ºtim exact de ce.

Într-o searã ne plimbãm toþi patru pe strãduþele din Eforie: e o întunecare frumoasã de varã, cu o uºoarã brizã care ne rãcoreºte. Poate de aceea ne încumetãm pãtimaº la o discuþie mai teoreticã, ajungând în cele din urmã la probleme legate de divinitate. Mihnea e un credincios declarat, dar totodatã ponderat, Valentin – un virulent ateu, iar eu, care din virulent (cu Anticristul lui Nietzsche la cãpãtâi în primul an de facultate) am devenit în ultimul timp numai ateu, mã transform în aceastã searã, spre propria-mi mirare, într-un agnostic modest, ceea ce lui Valentin trebuie cã îi sunã ca o trãdare. Dupã patru ore de vagabondaj metafizic, ne anunþã brusc cã a doua zi se va întoarce la Bucureºti.

Îl conducem de dimineaþã la garã. Cu puþin înainte de trenul lui, soseºte de la Bucureºti o prietenã a lui Mihnea, pe care îmi amintesc cã am mai întâlnit-o la cursul de filosofie contemporanã. Rezultatul e cã vreo douã zile nu-l mai vedem nici pe el. Rãmân doar cu Marius, cu care pornesc într-o zi pe jos pânã la Costineºti. În acea dimineaþã Mihnea se relaxeazã pe o bancã din parcul central, citind Minima moralia lui Pleºu, adusã de prietena din Bucureºti, care între timp se întorsese acasã. Ne oprim la Tuzla, la o bãcãnie care are trei, patru mese afarã, la umbrã, cu bere rece la halbã. Lângã noi s-au întrunit vreo patru pensionari de-ai locului; discuþia lor degajatã ºi familiarã despre bicicleta unuia îmi readuce sentimentul reconfortant al vacanþelor la bunici.

Într-altã zi luãm trenul spre Constanþa, la ideea lui Mihnea. Colindãm o dupã-amiazã întreagã prin soarele arzãtor de sfârºit de sezon. Ne întindem în fine pe o pantã înverzitã cu vedere spre port. Îmi aduc aminte de întâmplãrile dintr-o zi de armatã, cu cinci ani înainte, trimis fiind ca hamal la una dintre danele de aici. Rememoram atunci nostalgic anii copilãriei, când veneam în Constanþa la rude. La trei ani de la cãlãtoria cu Mihnea, într-altã preumblare ºi cu o altã companie, voi privi din nou portul ºi îmi vor reînvia în suflet rãtãcirile din Constanþa acelui început de septembrie… ºi vacanþele petrecute la mare… ºi ziua de hamal în port… ºi macaralele pe care le zãream din autobuzul cu care mã întorceam în zori din învoiri… Cât de tulburãtor poate fi totul (îmi ziceam)! Prezentul care fuge mereu înainte, hãituit fãrã odihnã de un trecut feroce!

Intrãm în câteva librãrii ºi gãsim cãrþi bune la preþuri vechi: Lev Tolstoi, Sonata Kreutzer, M. A. Bulgakov, Inimã de câine, G. K. Chesterton, Omul care era joi, Mary W. Shelley, Frankenstein sau Prometeul modern, A. N. Tolstoi, Hiperboloidul inginerului Garin, Frantz Funck-Brentano, Secretele Bastiliei, R. L. Stevenson, Straniul caz al doctorului Jekyll ºi al domnului Hyde, André Malraux, Oglinda de la hotarul ceþii, Donald Keene, Literatura japonezã. Atmosfera de destindere ºi poza noastrã în pantaloni scurþi sunt subliniate prin contrast de rãcoroasa întoarcere la odihna cuvântului scris. Marius îºi alege o carte scumpã despre Sfânta Veronica. Nu-l cunosc prea bine pe Marius, dar Mihnea, care îi e prieten ºi care s-a informat parcã direct la bursa librãriilor, îl sfãtuieºte (zadarnic) sã aºtepte pânã la Bucureºti, unde îºi poate procura câte cãrþi religioase doreºte la preþuri rezonabile. Mie îmi recomandã un volum cartonat de format mare, 25 x 35 cm., care nu e altceva decât o ediþie a Bibliei de la Bucureºti, mai exact a Exodului; îi voi urma sfatul ºi o voi cumpãra de acasã la un preþ modic, de la librãria Luceafãrul, indicatã de el. Aici mi se întâmplã ceva foarte ciudat: în timp ce mã plimb agale printre standuri, câteva cãrþi sar singure din rafturi ºi aterizeazã pe pardosealã. Mã uit repede sã vãd despre ce titluri e vorba, superstiþios ca un ghicitor în orez. Librãresele se mirã ºi ele, apoi aflã prompt, mult prea prompt dupã pãrerea mea, motivul acestei rebeliuni subite: la vreun kilometru distanþã, pe Bulevardul Unirii, se aflã în curs de execuþie niºte lucrãri la carosabil. Explicaþia lor nu mã convinge câtuºi de puþin: cãrþile sunt bine aºezate în raft, cu o înclinaþie care exclude orice deplasare la trepidaþii. Pe care, oricum, eu nu le-am simþit clãtinând stabilimentul, nici nu le-am auzit. Uit însã incidentul când descopãr ceva mai încolo Maimuþa goalã a lui Desmond Morris.

Îi voi relata lui Valentin, prin octombrie, despre interesul meu pentru etologul britanic. Valentin – tipic pentru el atunci când e vorba despre ceva care i-a rãmas strãin – nu reacþioneazã în nici un fel. Tãcere albã, polarã.

Un an mai târziu: ultimul entuziasm al lui Valentin poartã numele lui Desmond Morris. Încearcã din rãsputeri sã mã convingã ce tip extraordinar este acest Desmond Morris. Îmi pune la dispoziþie o mulþime de date ºi de idei ale lui Desmond Morris. Mã încredinþeazã despre importanþa pentru sexualitatea umanã a concluziilor lui Desmond Morris. Mã sileºte dupã o petrecere la Ilie, în staþia de metrou Pãcii, sã accept cu împrumut o carte celebrã a lui Desmond Morris, pe care o împrumutase la rându-i de la Institutul Francez – evident, în traducerea corespunzãtoare: Le couple nu.

Mi se lãmureºte o întrebare rãmasã multã vreme latentã, revenind uneori în actualitate, ºi cãreia nu-i aflasem încã o rezolvare mulþumitoare: dacã genialitãþii trebuie sã i se acorde sau nu o ºansã spre a se realiza. (Am sentimentul cã o datã cu aceastã dilemã aºez punctul final adolescenþei). E o problemã pe care am mai discutat-o ºi la Wald. Mihnea, care a pornit discuþia într-o searã în camera lui de la bursucãrie, susþine cã e foarte posibil ca în secolul nostru sã fi existat genii care sã nu fi avut ºansa sã se afirme, sfârºind în schimb în crematoriile de la Auschwitz. Îi rãspund cã ºi alte epoci au fost devastate de calamitãþi la scara unor teritorii întregi, precum epidemia de ciumã din 1346-1353, care a ras aproape jumãtate din populaþia de atunci a Europei. Pe de altã parte, geniile au emigrat, în general, din teritoriile periclitate la puþinã vreme dupã instaurarea nazismului. Ideea mea este poate cam romanticã (dar aghezmuitã de cuvintele unor Belinski ºi Pisarev, citite demult, la 17 ani, ºi fetiºizate – …”geniul este stãpânul absolut al vremii sale, care poartã cu sine numele lui”…; “Naturile geniale rãzbesc prin cele mai serioase piedici, ele se luptã cu voinþa despoticã a pãrinþilor, cu prejudecãþile societãþii, cu sãrãcia, cu ignoranþa ºi, în ciuda tuturor acestora, reuºesc sã ajungã acolo unde le îndeamnã o pasiune dominantã.” – dintr-o carte prefaþatã de Ianoºi ºi tradusã de soþia sa), una romanticã, zic – ºi anume cã oamenii din aceastã categorie privilegiatã au un destin aparte, pe care îl urmeazã neabãtut. Misiunea creaþiei aserveºte biografia, opera se aflã mai presus de persoana care o aºterne pe hârtie. Amintesc în treacãt de cusurul pe care Noica i-l gãsea lui Mircea Vulcãnescu, de a-ºi fi sacrificat destinul intelectual cedând unui impuls – sublim – al uitãrii de sine ºi salvând astfel un tânãr cu preþul vieþii.

Nici unul dintre argumentele mele nu stã însã în picioare. ªi nu sunt de fapt argumente. Cine garanteazã cã epidemiile nu au înghiþit ºi ele personalitãþi excepþionale? Iar geniile care au emigrat, de pildã un Freud sau un Einstein, erau deja de multã vreme consacrate. Un geniu încã embrionar, sã zicem de 12 ani, nu a avut, spune Mihnea, ºansa sã se afirme. Vorba lui Hegel, istoria a fãcut pipi pe el.

Îmi dau seama azi, rescriind aceste impresii, cã argumentele pe care le-am prezentat în continuare nu se opun în fapt celor ale lui Mihnea, ci întregii probleme. Nu adevãrul sau falsitatea trebuiesc cãutate, ci relevanþa însãºi a unor atari discuþii. Cu alte cuvinte, nu are nici un rost ºi nici nu aduce vreun câºtig sã formulezi chestiunea genialitãþii în aceºti termeni. Sã aºezi aºadar accentul pe mulþime, ci nu pe fibra umanã. Tulburãtoare la asasinatele din ultimul rãzboi mondial e dimensiunea lor de genocid; nu am prea auzit în schimb ca cineva sã formuleze aceeaºi problemã la moartea simultanã a – sã zicem – treizeci de persoane, sã se frãmânte chinuit de supoziþia cã printre cei treizeci s-ar fi putut afla, eventual, o minte genialã (nu pentru cã i-ar fi imposibil sã conceapã o astfel de situaþie, dar pur ºi simplu nu o face). Sau sã se angoaseze din acelaºi motiv pentru moartea unei singure persoane, prin accident, boalã sau asasinat. Emoþia de acest gen apare ºi se amplificã numai o datã cu numãrul. Oare condamnatul la închisoare sau la moarte nu ar putea fi ºi el bãnuit de o genialitate latentã? ªi de ce nu?

Irelevant (sau doar nefondat?) îmi pare ºi regretul exprimat uneori cu privire la moartea unor personalitãþi de excepþie: de câte realizãri minunate s-ar mai fi putut bucura omenirea dacã genialul artist, savant, filosof ar mai fi trãit câþiva ani! Nu e la mijloc doar faptul cã “a murit prea tânãr”, cãci aceºti creatori rãmân, pare-se, întotdeauna prea tineri ca sã moarã. Descartes, de pildã, se stinge la 54 de ani, dar dupã o congestie pulmonarã contractatã la curtea bizarei regine Christina a Suediei care îl convoca pentru convorbiri ºtiinþifice la 5 dimineaþa, într-o camerã fãrã foc ºi cu geamurile deschise; Hegel, e adevãrat, îºi aflã sfârºitul la 61 de ani, însã în plinã glorie ºi rãpus de o epidemie în regresie (Cholera sicca) – deºi Hermann Glockner crede mai degrabã în ipoteza agravãrii unei suferinþe stomacale; ce sã mai zicem de Büchner, care moare la 23 de ani, de tifos, sau, la aceeaºi vârstã, dar de sinucidere, Otto Weininger; de matematicienii Abel ºi Riemann care îºi întrerup destinul la 27, respectiv la 40 de ani, prin câte o tuberculozã; de Galois, rãposat la doar 21 de ani într-un duel; tot într-un duel, cu un anume Dantès (nume predestinat de aventurieri), moare ºi Puºkin, la numai 38 de ani; Shelley dispare ºi el la 30 de ani, Byron la 36, Eminescu la 39; Gogol la 42; Balzac la 51, nãruit de boli; Rilke de asemeni la 51 de ani, de septicemie, înþepându-se, ca într-un roman prost, în ghimpii unui trandafir trimis de fascinanta Lou Andreas-Salomé (caz discutat la Wald); Rimbaud trãieºte 37 de ani – ºi tot aºa ºi van Gogh; foarte neaºteptatã e moartea lui Labiº, la 21 de ani, sub un tramvai; etc., etc., etc., exemplele sunt, oricum, de o abundenþã strivitoare.

În ceea ce mã priveºte, sunt înclinat sã cred cã moartea e numai unul dintre momentele unui destin, acela care are particularitatea de a încheia ºirul tuturor celorlalte momente. Existenþa fiecãrei persoane eu o vãd ca pe un sistem dominat de un determinism absolut, în care totul se aflã într-o nedezminþitã interdependenþã, iar dacã iei ceva dintr-un loc trebuie, potrivit unei legi a compensaþiei, sã pui echivalent într-altul. Creaþia îºi aflã ºi ea locul în acest sistem, iar forþele pe care le solicitã vor lipsi cu necesitate dintr-altã parte. Aceastã carenþã contribuie cu siguranþã la epuizarea vitalitãþii de ansamblu. De aceea chiar ºi moartea cea mai absurdã nu cred cã survine întâmplãtor, ci ca o rezultantã la un moment dat a tuturor acþiunilor, gândurilor, alegerilor ºi convingerilor unei persoane. Moartea se poate datora unei imprudenþe, sau unei neatenþii, dar cum aceastã rezultantã sintetizeazã o realitate infinit de complexã ºi cel mai adesea imperceptibilã, necuantificabilã, nu cred cã se poate indica în general vreo cauzã explicitã. Un om moare atunci când a oferit tot ce avea de oferit. O prelungire creatoare a vieþii sale ar fi, desigur, dezirabilã, dar vorbim astfel de parcã nu ne-am da seama cã puterea creatoare face parte integrantã din sistemul forþelor lui elementare. Rilke era convins cã fiecare om are dreptul la o moarte proprie, astfel cã, bolnav de leucemie, alege totuºi ca final un spin de trandafir. Opþiunea lui descrie perfect situaþia. Într-un fel ºi Descartes a ales pentru sine, ºi asemeni ºi Galois, care a considerat totuºi cã e mai bine sã se dueleze. ªi chiar ºi în morþile cele mai neaºteptate e vorba, pe cãi foarte indirecte ºi uneori cu mult înainte, de o alegere. O alegere de o subtilitate incalculabilã.

Îmi dau seama cã vederile mele sunt în aceastã privinþã întrucâtva mistice, dar nu cred cã sã fii mistic înseamnã cu necesitate sã cazi în eroare. Dimpotrivã, îmi place sã cred cã mã sustrag astfel unui pozitivism trivial, lesne de întâlnit la tot pasul.

60. Wald: Cred cã în spatele oricãrei teme grave a culturii stã moartea. E foarte straniu cum, deºi are caracterul poate cel mai legic, cel mai necesar din întreaga existenþa umanã, ea constituie de fiecare datã o surprizã imensã. Mereu aceeaºi mirare care ne cuprinde în faþa ei. Adeseori pare absurdã, nu numai în general, dar ºi în particular: cum, cutare, un om atât de bun, de înþelept, de talentat, nu mai este?! Nu poþi sã nu te întrebi de ce a trebuit sã moarã Mihail Sebastian la doar 39 de ani, într-un accident stupid – secerat de o barã metalicã ieºitã în afarã la un camion – când se afla chiar înaintea apogeului, a maturitãþii artistice, urmând poate sã dea capodopera?! Sau cum a murit Camus, într-un accident de automobil, el, care avea oroare de maºini (ºi cu biletul de tren în buzunarul hainei)?!

I-am scris fiicei mele în America – discutasem cu ea despre aceste lucruri la recenta ei sosire în Bucureºti, încercând sã-i dau (ºi sã-mi dau) un rãspuns la întrebarea: cum poate fi suportat, sau rezolvat acest scandal al vieþii care este moartea? Rãspunsul meu este: prin umor. Eu n-am citit, dar Dinu Noica mi-a povestit odatã cã într-unul dintre manuscrisele eminesciene gãsise ºi urmãtoarea idee: deºtepþii râd de alþii, geniile de ele însele. La un nivel mai modest, putem sã râdem ºi noi de noi înºine. Cred cã oamenii foarte inteligenþi au printre altele ºi capacitatea de a fi autoironici, de a nu se lua foarte în serios, nici mãcar în ceea ce priveºte propria operã. Acesta este un bun mijloc de a combate spaima morþii, sau de a încerca mãcar. Fireºte cã atunci când a fi înspãimântat de moarte, sau a suferi într-alt fel (boalã, dragoste neîmpãrtãºitã, angoasã) meritã, adicã din chinul tãu apare o operã, care în plus mai e ºi genialã, nu e cazul sã te mai gândeºti cum sã combaþi suferinþa. Cred de altfel cã marile creaþii au avut la origine o suferinþã, care n-a putut fi exprimatã (ºi vindecatã, poate) decât pe aceastã cale. Bineînþeles cã reciproca nu e ºi ea valabilã, adicã nu oricine suferã e un geniu.

Apropo de Noica ºi de umor: am citit foarte amuzat conþinutul unui plic pe care l-am primit azi de la Paris. ªtiam mai demult cã acum mulþi ani o editurã francezã i-a cerut lui Dinu sã trimitã un scurt articol pentru un proiect care se numea Dicþionarul operelor filosofice, despre un filosof român. Închipuiþi-vã, Noica a trimis despre mine ºi despre cartea mea Ideea vine vorbind. Uitasem complet acest lucru – s-a petrecut demult, parcã mi-a spus el odatã ceva – pânã când un prieten de la Paris mi-a semnalat apariþia acestui dicþionar ºi a numelui meu în el, în volumul al III-lea, partea a treia. Am aici copia xerox a articolului. Sã citeascã cineva cu voce tare. Îmi pare rãu cã nu e de faþã ºi soþia mea, sunt sigur cã ar fi amuzat-o la fel de tare ca ºi pe mine.

Noica a tradus titlul Ideea vine vorbind cu o formulã excelent gãsitã, dupã pãrerea amfitrionului nostru – C’est par parole que l’idée surgit.

Scurte întâlniri

61. Din nou Wald, ieri.

62. (Nu ºtiu de ce, ce s-a discutat azi nu mi s-a pãrut prea interesant. Mã suspectez totuºi de o oarecare stare proastã, defetistã).

63. Din nou la Wald, dupã o lungã absenþã. Nu prea am dispoziþie sã consemnez.

64. Wald din nou în spital, la Elias.

65. Wald.

Spitalele lui Wald

66. Se va interna din nou, pentru o operaþie la rinichi ºi este îngrozit de condiþiile în care va trebui sã locuiascã la Fundeni. Mi s-a pãrut cã exagereazã puþin. A intrat din nou în pasele sale proaste care-l chinuie de la decesul soþiei ºi tot ce-ºi doreºte e o moarte rapidã. Joia trecutã s-a externat de la Elias. Duminicã, pe 28 martie, am fost cu Valentin sã-l vãd, la spital. Am petrecut câteva ore interesante.

67. Wald foarte bolnav, miercuri va intra în spital.

68. Vine moleºit din salon (e foarte cald); se învioreazã însã pe parcurs.

A trebuit sã recurgem la o întreagã stratagemã pentru a-l vizita împreunã, întrucât în acest spital existã regula ca pacientul sã nu aibã simultan mai mult de doi vizitatori. Tipul în halat de la poartã ne recomandã sã intrãm pe rând. Intru cu Iliuþã în prima “echipã”, facem câþiva paºi, apoi eu mã rãzgândesc ºi mã întorc, îndemnându-l pe Valentin sã meargã în locul meu. Înconjur gardul spitalului ºi-l sar printre douã posturi de santinelã. Ne întâlnim din nou ºi ne îndreptãm cãtre biroul de unde se dau halate, unde asistenta de acolo se mirã când ne vede trei.

La plecare tipul de la poartã priveºte frustrat în urma noastrã ºi ne ameninþã cã nu vom mai cãlca niciodatã prin spitalul acela. Nici nu va mai fi nevoie, îi rãspundem noi optimiºti.

Îmi amintesc de prima vizitã pe care i-am fãcut-o lui Wald la Elias, împreunã cu Valentin. Am stat ºi atunci la una dintre mesele cu scaune de pe hol. Valentin mi-a fãcut o surprizã, scoþând din geantã o carte pe care i-a întins-o lui Wald, cu rugãmintea de a-mi scrie o dedicaþie. Realitate ºi limbaj, 1969. Un an bun: prima aselenizare ºi apariþia mea terestrã. Autorul avea însã 49 de ani. “Pe asta am scris-o când eram mic!”, exclamã Wald detaºat, vãzându-i titlul.

69. Wald din nou în spital, de data aceasta la Fundeni. Mergem sã-l vizitãm ºi pe drum glumim în legãturã cu numeroasele “domicilii de sãnãtate” pe care ajungem sã le cunoaºtem datoritã lui; ne facem calculul cã urmãtorul popas va fi Salpêtrière, clinica lui Charcot (care, nu-i aºa, şinea ca ºi Wald Leçons du mardi!) ºi cã asta e o excelentã ocazie sã vizitãm Parisul. La Fundeni, surprizã: Wald se externase cu o zi înainte. Probabil cã descumpãnirea se citeºte pe feþele noastre, pentru cã eleganta ºi simpatica doamnã pe care o întrebãm ne întreabã la rându-i, zâmbind nedumeritã: “N-ar fi trebuit?!” Ne grãbim s-o asigurãm de contrariul.

Structuralismul waldian

70. Ne povesteºte despre intervenþia sa într-o dezbatere despre structuralism, gãzduitã în paginile prestigioasei Revue de Metaphysique et de Morale.

Subsolul de la Filologie

71. Valentin, referitor la cafeneaua literarã (sau ceaiul literar) din subsolul de la Filologie, la care Wald a fost invitat de Paul Cornea: “Or sã vã cam hãrþuiascã… Ãºtia muºcã-n ritm de doinã…” (“Sunt cam de dreapta”).

Suveicile lui Aristotel

72. Pe vremuri lua poziþie împotriva exprimãrilor de genul: “Aristotel n-a înþeles cã…” “Bine mã, Aristotel n-a înþeles ºi ai înþeles tu?!” De regulã cei care “înþelegeau” erau nulitãþi promovate pe linie de partid. Aristotel ãsta avea totuºi, orice s-ar zice, o formidabilã capacitate de previziune, depãºindu-ºi cu mult epoca. Îl declarã de altfel, cu asumatã subiectivitate, cel mai mare filosof al omenirii. Care va sã zicã, deºi îi considera pe sclavi simple unelte, nu oameni, intuieºte totuºi genial cã nu va mai fi nevoie de sclavi atunci “când suveicile vor merge singure”… Adicã atunci când plopul va face pere… Numai cã iatã, astãzi ele merg singure!

Ultima întâlnire din jurnal

73. Nu am mai trecut de multã vreme pe la Wald – ºi de ºi mai multã vreme nu am mai consemnat întâlnirile noastre. Pentru ultimele chiar îmi pare rãu, întrucât Wald a fost scânteietor, mai mult ca oricând.

M-am întrebat tot timpul, încã de la început, dacã meritã sã concurez memoria reportofonului. Am avut uneori sentimentul cã ceva din oralitatea lui Wald – esenþialul – se pierde în notiþele mele. Deºi, desigur, mai multe momente se vor fi sedimentat pentru cei care l-am ascultat ºi cu care a polemizat. Sunt chiar lucruri pe care le reþin punctual, într-o expresie netã (poate cã nu cele mai importante totuºi, pe o axã a formaþiei-informaþiei). M-am convins de pildã, waldian, de ce, în afarã cã antisemit (“antievreu”, spune Wald, “cãci nu mã refer ºi la arabi!”) nu am fost niciodatã, nu voi fi, probabil, nici filosemit.

(În Confesiuni Wald se destãinuieºte într-un fel la care, aºa cum îl cunosc eu, nu mã aºteptam: “Am avut ºi am foarte mulþi prieteni neevrei, care au dovedit în momente grele devotamentul faþã de mine, prietenia adâncã ºi sincerã faþã de mine, afecþiunea faþã de mine, dar abia în momentul în care am citit ultima paginã a jurnalului lui Sebastian mi-am dat seama, fãrã sã-i condamn, constat doar cu mai multã luciditate cã pentru ei am fost, sunt ºi voi rãmâne un evreu. Ca evreu mã iubeau, cu un evreu erau prieteni, pe un evreu îl apãrau ºi mi-am dat seama cã nu poþi scãpa de evreitate.” (Editura Hasefer, Bucureºti, 1998, p. 177). Interpretarea pe care o dã faptului (reacþia la evreitate ar fi inclusã în însãºi sfera acestei noþiuni) mi se pare interesantã; dar îndrãznind sã mã numãr printre prietenii mai recenþi ai lui Henri Wald, îmi dau bine seama cã pe mine cel puþin nu m-a interesat niciodatã în primul rând (sau în prealabil) evreitatea lui, decât în mãsura în care ea a devenit subiect teoretic de discuþie cu prilejul întâlnirilor noastre. Nu sunt nici pro, nici contra în aceastã privinþã, nici nu mi se pare util sã fiu, am un echilibru care parcã vine de la sine, care nu e nici indiferenþã ºi pe care, în locul altora, l-aº invidia. Îmi place liniºtea francã pe care mi-o dã aceastã atitudine).

Îi telefonez luni, pentru a stabili o întâlnire. Spre mirarea mea (dat fiind programul sãu – încãrcat de obicei cu vizite ºi întrevederi) gãsim repede dupã-amiaza de joi ca fiind cea mai potrivitã. Îi spun cine va veni. Laura, cu un interes particular – cel de a avea o sumã de evocãri pentru proiectul ei de a scrie o geografie spiritualã a Bucureºtiului. Cristina ºi Costicã Brãdãþan – da, va veni ºi el, cumva demult dornic sã-l cunoascã pe Wald (aflu abia dupã întâlnire cã-l mai vizitase o datã). “A, cel care semneazã cu un nume de ovrei”, îl identificã Wald (într-adevãr, Costicã scrie de ceva vreme, în “Adevãrul literar ºi artistic”, la un foileton intitulat Jurnalul fiului risipitor sub pseudonimul “Isaac Bernstein”, asumându-ºi ºi rezolvându-ºi astfel în mod exemplar o evreitate pur teoreticã; se pare de altfel cã însãºi comunitatea evreiascã s-ar fi interesat la ziar despre el, intrigatã cã nu-l aflã în evidenþe).

Ne întâmpinã jos, la uºa scãrii, de teamã cã interfonul de curând instalat nu va funcþiona. Referitor la numãrul la care poate fi apelat, Wald are o metodã mnemotehnicã infailibilã, pe care mi-o împãrtãºeºte la telefon: “R” vine de la “Ricu”, iar numãrul reprezintã aproape întreagã data descoperirii Americii de cãtre Columb ºi totodatã cea a alungãrii evreilor din Spania – “veþi vedea cã nu întâmplãtor cele douã evenimente coincid”.

Oricum, interfonul îºi face datoria, mai înainte ca Wald sã intervinã în vreun fel. Urcãm. Sus, acelaºi ritual binecunoscut din fiecare sezon rece: ne împarte ziare pe care le aºezãm sub ghetele pline de zloata de afarã. Mã tulbur, puþin nostalgic. Privesc la plecare ce am cãlcat în picioare, e un numãr din “22”, cred. Gândul de a sta cu bocancii pe reviste de culturã îmi aduce un uºor confort de petrolist texan care tocmai ºi-a cumpãrat un palat în Toscana.

Nu de multe ori s-a simþit Wald aºa de bine ca în seara asta! κi permite chiar sã fumeze o þigarã (“deºi nu am voie”), ceea ce nu l-am mai vãzut niciodatã fãcând. E de altfel, de un an sau doi, într-o stare de spirit din ce în ce mai bunã. Corporal s-a subþiat însã la limitã, întrezãresc în el realitatea sintagmei “a devenit o umbrã”, iar mâinile sale nu sunt mai groase decât cele ale unui copil de ºase ani. Pe de altã parte, parcã nu îl mai simt la fel de flexibil în controverse – nu ca altãdatã.

Ne spune – privindu-mã în special pe mine, ca pe un mai vechi de-al locului ºi ca martor – cã nici nu-ºi dã seama când au trecut ºase ani de la moartea soþiei. Când se afla “în acea stare în care m-aþi cunoscut voi”. Contrasensul pe care îl sesizasem mai demult, între tonusul sãu psihic în creºtere ºi sentimentul pierderii irecuperabile, el îl rezumã sintetic hegelian în felul urmãtor. Tocmai a citit o carte de corespondenþã a lui Hemingway, pe care i-a adus-o Valentin. Într-una dintre scrisori Marlene Dietrich îi reproºeazã scriitorului cã sunt zile în care el uitã de ea. E adevãrat, îi rãspunde Hemingway, te mai uit, aºa cum îmi uit uneori bãtãile inimii. (Altã datã ne va explica ingenios mecanismul obiºnuirii cu durerea pierderii soþiei. Nu e adevãrat cã, în timp, aceastã durere scade. Nicidecum. E numai o iluzie. Omul este cel care i se adapteazã, învaþã sã o trãiascã, se lasã modificat. De aceea devine ea suportabilã – ceea ce nu înseamnã ºi cã e mai micã).

Ne povesteºte din nou, printre altele, despre mirarea de a constata cu regularitate – mai ales în ultimii ani – cât de mulþi ºi de devotaþi ºi de eficienþi prieteni are. ªi legat de aceasta, despre “strategia” pe care a adoptat-o ca sã le accepte laudele: le primeºte nu pentru ele însele, ci pentru simpatia ºi cãldura cu care îi sunt adresate.

Descoperã de altfel, în permanenþã, foarte mulþi suporteri neaºteptaþi: o vânzãtoare de la o tarabã care îi refuzã cu francheþe banii pentru o bananã, pe motiv cã i-a plãcut ce a spus dom’ profesor la o emisiune televizatã; o voce la telefon, care poartã un nume nemþesc ºi care se oferã sã stea necondiþionat ºi nelimitat cu maºina personalã la dispoziþia autorului Confesiunilor...

Referitor la proverbiala gesticulaþie a evreului (motivatã de obicei religios), ne istoriseºte o anecdotã despre un cãlãtor prin Tel Aviv care îl întreabã pe un localnic despre poziþia unei strãzi. Localnicul, care duce câte un pepene mare sub fiecare braþ, i-i dã cãlãtorului sã i-i þinã. Acesta acceptã, spre a primi indicaþiile. Localnicul profitã însã cã s-a eliberat ºi ridicã din umeri, îndepãrtându-ºi larg braþele a neºtiinþã ºi exclamând cu sinceritate: “Habar n-am!”.

Ne relateazã despre remarcabilul sãu prieten de altãdatã, Marcel Abramescu. Ca ºi despre avangardistul Grigore Cugler-Apunake, care îºi botezase una dintre pisici “Dã-te jos de pe canapea!”, iar pe cealaltã “ªi tu!”. Despre acesta circula odatã ºi legenda cã îºi striga fiicele “Asta” ºi “Aia” (dezminþitã de ªtefan Baciu într-o postfaþã cu amintiri de la o întâlnire cu Cugler la Lima, ºi înlocuitã cu amãnuntul savuros cã aceste fiice vorbeau, ca ºi soþia suedezã a scriitorului, perfect româneºte, numai cã cea mare cu un puternic accent suedez, iar mezina cu un puternic accent spaniol). Ne explicã pe scurt despre ce scrie acum: un eseu în care comenteazã unele idei ale lui Boileau, pe care se gândeºte sã-l publice în “Adevãrul literar ºi artistic”. ªi continuã informându-ne despre diferenþa care existã între hranã ºi mâncare, ca distincþie esenþialã între gospodinele slabe ºi cele pricepute: a pregãti hrana e naturã, a face mâncare e culturã.

La plecare remarcã, ridicându-se cu greutate de pe canapea, cã a devenit într-atât de cartezian încât îi e greu sã se mai “dezdoaie”. Dupã care, scriindu-i Laurei o dedicaþie pe Confesiuni, observã cã ea se numeºte aidoma uneia dintre fiicele lui Marx, Laura Lafargue, la care acesta þinea foarte mult.

Viaþa de apoi

74. Revenim la o temã care a mai fost discutatã: viaþa de apoi. Wald completeazã ceea ce mai spusese într-alte dãþi: viaþa de apoi trebuie sã fie foarte plictisitoare: nici prieteni, nici duºmani, nici plãcere, nici durere, nici tristeþe, nici bucurii º.a.m.d. Atunci, ce fel de viaþã mai e ºi asta?! Pãi, înseamnã, nu-i aºa, cã nici nu prea mai eºti în viaþã!

Wald dixit!

75. Referindu-se la celebra triadã hegelianã, cu aplicare la condiþia umanã: tezã, antitezã ºi protezã.

76. Am fost întrebat odatã, zice Wald, dacã nu-mi notez ideile. Pãi dacã e o idee pe care sã o uiþi, atunci ce valoare mai are?

77. Nu conteazã mãrul care cade, ci capul în care cade mãrul!

78. Vorbirea mea, spune Wald, se aflã într-o strânsã legãturã cu intensitatea gândirii. De exemplu, când încerc sã mã concentrez mai bine ridic tonul. În rest, nu sunt aparat de radio ca sã pot fi “reglat”… (legat de împrejurarea cã la o conferinþã niºte bãtrâni surzi din primul rând i-au cerut sã vorbeascã mai tare).

79. Pe tema “Mulþi chemaþi, puþini artiºti!”: Pãrerea mea este cã, în general, un bun filosof trebuie sã fie ºi un bun scriitor. Bergson, de pildã, scrie excelent. Prin concept cunoaºtem, prin stil luãm atitudine faþã de ceea ce cunoaºtem.

80. Forþa colosalã a bombei atomice: dovada unui progres tehnic imens, disproporþionat faþã de cel moral. În fond, nu e o diferenþã prea mare faþã de trecut. Nu ºtiu cum, Mihnea aminteºte de terifianta putere de ucidere a mitralierei. Observ cã este destul de frecvent discutat, acest din urmã subiect. Hitler afirma odatã cã un dictator autentic al secolului XX nu poate fi înlãturat atâta vreme cât se bazeazã pe cumplita forþã de ºoc a mitralierei. “Da”, observã Wald, “dacã bomba atomicã ucide în masã, mitraliera e cea mai eficientã armã de ucidere individualã”.

81. Sub vechiul regim devenise periculos sã întrebi ceva, pentru cã întrebarea era subversivã prin însãºi natura ei. Din ce cauzã? Deoarece rãspunsurile, spune Wald, erau deja date.

Z

82. Doamna Daniello locuieºte pe o stradã micuþã din Cluj, care poartã însã un nume foarte sonor. Intru într-o clãdire veche, unde Blaga venea ca la niºte prieteni scumpi – la “Elen” ºi la soþul acesteia.

Are 89 de ani. Se menþine uluitor de bine, vioaie, spiritualã. Din tablou ne priveºte o femeie tânãrã, nu frumoasã, dar emanând un anume magnetism al atitudinii, mai ales din colþul ochilor ei negri ºi alungiþi. Ca de cãprioarã, aº zice, dacã nu ar exista o anume siguranþã de sine distantã, chiar o maliþie neutrã în ei. Se caracterizeazã drept “pãdureancã” din Breþcu; sesizez acea distincþie cu care oamenii fini ai trecutului au ºtiut sã nu rupã legãturile cu o geografie realã, de pãmânt, cu consistenþa ºi particularitãþile spaþiului în care au trãit ºi s-au format.

Aceeaºi persoanã ne va recita spontan, cu mare ºi nedisimulatã plãcere, în mijlocul discuþiilor, din versurile primite de-a lungul vremii. El îi trimitea, ne spune ea, poezii de douã ori pe an: cu ocazia onomasticii ºi la ziua de naºtere. Romanul Luntrea lui Caron îi este, de asemeni, dedicat. Ana Rareº este ea.

Doamna Daniello ne aratã la un moment dat un volum foarte gros pe care ea însãºi l-a întocmit, demult, cu radiografii dentare. Acest catalog, o premierã în felul sãu, a ajuns la un moment dat material de studiu pentru studenþi. El s-a ivit însã dintr-o necesitate personalã, aceea de a recunoaºte diversele afecþiuni din domeniu. A mers la profesorul sãu ºi l-a întrebat cum crede cã se poate descurca fãrã imagini ale patologiei dentare. Rãsfoieºte bucuroasã planºele, pentru noi, cu o mândrie laconicã.

Rãtãcesc serile prin Cluj, consumându-mi aviditatea de a cunoaºte cât mai bine fiecare loc în care ajung. Exagerez, naturellement, iar ochii încep sã mã doarã ºi am o senzaþie bizarã a materialitãþii imaginilor care mi se îngrãmãdesc în memorie.

Dupã douã-trei zile cred cã am vãzut foarte mult – sunt meticulos, obstinat ºi mã orientez foarte bine. Descopãr, împreunã cu colegii din echipa de filmare, un mic restaurant grecesc pe o strãduþã lãturalnicã, unde douã zile mâncãm pe sãturate macaroane la cuptor preparate senzaþional, cu tot soiul de ingrediente dintre care nu lipsesc carnea, costiþa ºi piperul. De pe meniu mai alegem la întâmplare un fel numit kokinisto, dar fãrã acelaºi succes. Rãsfoiesc, la standurile librãriei mari din centru, un studiu subþirel despre neorealism, scos de o editurã localã ºi pe care nu l-am vãzut niciodatã în Bucureºti. Fac prostia sã nu-l iau, deºi mã intereseazã foarte mult.

În drumul de la locurile de filmare la hotel, bãieþii mã poartã pe un traseu haotic cu microbuzul, întrucât unul dintre ei þine morþiº sã-ºi gãseascã în talcioc nu ºtiu ce piesã de Dacie. Dar mai întâi trebuie sã gãseascã talciocul. E unul singur, sau sunt mai multe? E la periferie, sau mai spre centru? Oprim de mai multe ori, spre a întreba trecãtorii. Pânã la urmã se dovedeºte cã talciocul e chiar lângã hotel, la vreo cinci minute de mers pe jos. Pornim cu microbuzul într-acolo. Nu e un talcioc, ci doar un mic magazin, cu piese la mâna a doua. Maistrul nostru de lumini coboarã repede, intrã în hardughie ºi iese la scurt timp, cu paºi grãbiþi ºi misterioºi: nu au ce cautã el. Dupã cinci minute de înjurãturi alternate cu reverii tehnice se declarã, în fine, mulþumit.

Într-o dupã-amiazã ploioasã privirea îmi cade, la un chioºc de ziare, pe un titlu albastru care la o primã, fugarã ochire nu îmi dau seama de ce îmi sunã atât de familiar: Henri Wald – laureat al Premiului ALIA. Mã simt dintr-odatã ca ºi cum aº fi reîntâlnit în carne ºi oase un prieten de demult. Cumpãr ziarul ºi îl citesc cu nesaþ, sub o streaºinã. Apoi din nou, pe îndelete, în camera de la hotel. Prima paginã e înþesatã cu fotografii, dintre care îl recunosc în vreo trei pe Wald, apoi o serie de personalitãþi culturale de primã importanþã. Paginile de la mijloc detaliazã, cu largheþe, evenimentul.

Îi amintesc, spre consolare, cã atunci când în 1937 lui Roger Martin du Gard i-a fost acordat Premiul Nobel, jurnalele franþuzeºti au publicat, din greºealã, o fotografie a vãrului acestuia, Maurice Martin du Gard. Întâmplarea l-a fãcut fericit pe scriitor, care avea oroare de publicitate, aranjând de altfel cu portãreasa sã-i trimitã pe jurnaliºtii care-l cãutau la un etaj nelocuit (etajul 4).

Ziua lui Ricu din 1993

83. Îl aniversãm pe “Ricu”, a cãrui zi a fost de fapt ieri. Ne-am pregãtit cu cadouri. Emoþia ne stânjeneºte, dat fiind cã de data aceasta e altfel decât intelectualã – pur ºi simplu directã, fãrã filtru. Searã foarte plãcutã, cu Wald destins, pe locul sãu de pe canapea ºi noi pe fotoliile ºi scaunele dimprejur, în semicerc, la lumina veiozei. Aflând despre eveniment, ne-a însoþit la întâlnirea noastrã sãptãmânalã ºi Ianoºi - care, oricum, intenþiona sã-l viziteze zilele acestea.

Pentru foarte scurtã vreme sãrbãtoritul s-a aflat în dilemã, auzind cã a apãrut în traducere Mein Kampf (ceea ce a stârnit un mic scandal în presa noastrã). S-a însufleþit brusc la gândul de a cumpãra cartea. Interesul i-a dispãrut însã comic de repede când a aflat cât costã: 6000 de lei! A decis pe loc cã e mai bine sã-ºi cumpere totuºi ghetele pe care le plãnuise din vreme.

Ion Ianoºi cãtre Henri Wald, duios-maliþios, la plecare: “Marele tãu defect ºi marea ta calitate este cã faci teorie din orice” – în timp ce Wald se încãlþa ºi “teoretiza” pe marginea acestui lucru, ca rãspuns la o întrebare a lui Valentin.