Aceasta este povestea
concediului meu si-al Anutzei din anul 2000. Am fost cu Mircea Dobrescu
si Nicoleta, sotia lui, intr-un circuit de doua saptamini prin tzara.
Prima parte am petrecut-o in Cheile Nerei, iar a doua la Sibiu. In Cheile
Nerei am fost prima data acum 16 ani, tot cu Dobras. De-atunci am mai
fost de doua ori -- asta-i deci a patra oara.
Acum, incepe povestea:
Plecarea din Bucuresti. Tren la 9 si 20 seara. Ne intilnim in gara cu Mircea si cu Nicoleta. Mici probleme: Am uitat acasa piinea, iar Anutza si-a uitat buletinul. Pe la 3 si ceva dimineata ajungem in Baile Herculane.
In sala de asteptare din Baile Herculane, ne desfacem si refacem bagajele pina pe la 5, cind pleaca o masina spre centru. Nimeni nu stie unde e autogara, ce masini circula si de unde pleaca. Citi oameni intrebam, atitea pareri aflam. Vechea autogara s-a desfiintat (s-a privatizat), iar cea noua nu exista. Pina la urma, aflam ca trebuie sa ne intoarcem la gara, cu cursa care ne-a adus de-acolo. Vine la 7:30. Stam in statie (Anutza doarme pe banca). Masina vine, ii ia pe cei doi sateni din statie, dar noua ne inchide usile practic in nas. Eu il blestem greu pe sofer. Ceilalti sunt de parere sa asteptam aceeasi cursa, care se intoarce peste o ora. Eu nu garantez ca n-am sa sar cu toporu' la imputzitu' de sofer, asa ca pentru a evita problemele cu procuratura grupul decide sa nu mai apelam la serviciile transportului in comun din Baile Herculane. Facem autostopul. Ne ia o masina de transportat muncitori. Ii urez soferului sa-i dea Dumnezeu sanatate, pe care s-o ia de la nemernicul care ne-a lasat in strada. Ne lasa la o intersectie, de unde ne ia un tip c-o Dacie. Tot drumu' pina-n Bozovici Dobrescu ii impuie capul bietului sofer cu diverse chestii. In Bozovici facem popas in parcul localitatii, pentru oblojeala la picioare si odihna. Apoi pornim pe jos spre Sopotu Nou. Pe drum ne ia o carutza. Oameni simpatici (se duceau la munca cimpului). Ne lasa linga un piriu cam jegos, unde eu propun sa campam. Exploram imprejurimile, ne rezolvam diverse probleme digestive (de output, nu de input) si ajungem la concluzia ca locul nu e satisfacator. Mergem mai departe inghesuiti ca naiba in cabina unui camion. Soferul este foarte interesat de Bingo. Ne lasa la Dalboset. Strabatem satul si ne hotarim sa campam la iesirea din sat. Mai intii mincam. Sta sa ploua. Eu ma chinui sa fac focul, consumind o multime de hirtie si spirt. Vine la noi o catzea alba, frumoasa ca o printesa, care se pisa pe ea de bucurie cind ne vede. Incepe ploaia, dar nu prea tare. Fetele stau in cort, iar eu cu Dobrescu ne facem de lucru pe la foc. Dobrescu coace niste turte pina seara tirziu.
Dimineata (pe la 14:00) pornim spre Sopotu Nou. Mergem pe jos vreo
jumatate din distanta (cam 5 km). Ne ia un tip simpatic, cu un Oltcit.
Incredibil, bagajele incap toate in Oltcit, plus noi patru si soferul! De
cutza cea alba, care ne insotise credincioasa tot drumul, uitam ca niste
nemernici. In Sopotu Nou e mare nunta mare. Se vede lumea strinsa la
biserica. Dobrescu se duce sa-si ia tigari. Nicoleta are de dat un
telefon in Bucuresti si, cum semnal CONNEX nu-i, ma duc eu cu ea sa
cautam vreun telefon in sat. Gasim la primarie, dar trebuie s-o asteptam
pe secretara, care se gatea de nunta. Telefonul e cool de tot: e un
telefon normal Romtelecom (de pe vremea lu' Ceausescu), dar are o gaura
data intr-o parte si pe-acolo iese o manivela. In timp ce Nicoleta
vorbeste, eu aflu de la secretara ca Cheile Nerei se vor electrifica. Mai
aflu ca parintii ei au de vinzare o gospodarie chiar in Chei. Ne regrupam
cu totii la pod. Cobor cu Anutza ca sa salutam Nera (ritual: iei apa in
caus si bei). Anutza face intii un pipi in amonte. Pornim. Drumul e
superb -- prin finetze si pajisti. Din loc in loc tot vedem gospodarii,
care tin de Sopotu Nou. La un moment dat gasim pe jos un mesaj (obscen)
scris cu malai. Foarte inovativ. Trecem o punte. Mergem pe dreapta apei.
Vremea e superba. Pacat ca n-am facut poze (desi... nu cred c-ar fi
iesit, cu jaful de aparat pe care-l avem...). Ajungem la punctul pe care
eu il consider intrarea efectiva si oficiala in Cheile Nerei -- o stinca
pe care trebuie sa urci pe o scara de lemn. De-aici incolo, drumul e mult
mai nasol: poteca ingusta, bolovani, ripa in stinga, stinci in dreapta.
Simt ca traiesc! Incredibil , dar dupa un timp drumul se largeste si
vedem urme de car! Ajungem la o gospodarie, unde o catzea isterica ne
latra cu spume. Are doi pui frumosi foc (pacat de ei, daca le da asa o
educatie...). Eu trec o punte suspendata pe cabluri (ma trec toate apele)
si ma duc in explorare pe partea stinga a Nerei. Gasesc o poienitza
superba, cu o constructie de lemn (un fel de sopron) si cu niste mese
lungi de lemn sub un nuc. Ii anuntz si pe ceilalti si decidem sa campam
acolo (mai trec puntea de doua ori: o data sa iau rucsacu' si apoi cu
rucsacu' in spate).
Locul e de vis. Pe
versantul inclinat al muntelui, parca a netezit cineva o portiune de vreo
20 x 10 m. Sunt acolo si tot soiu' de masini de gatit (sobe, godine,
vetre etc.). Un izvor este captat prin niste tevi si curge apa ca la
robinet. Mesele din lemn negeluit sunt aranjate in forma de U sub nucul
mare si umbros. Punem cortul. In spatele adapostului este o gramada mare
de lemne, numa' bune. Facem foc (consum tot spirtul si jumatate din
deodorantul Intesa). Gatim diverse bunatati: supa, mamaliga, ceai. De la
gospodaria de pe partea cealalta vine un Doberman mare si frumos, dar
tare alintat. Din cind in cind mai vine si isterica de catzea, dar o
gonim de fiecare data. Pina la urma pleaca si catzelusii, desi nu aveam
nimic cu ei, ci cu mama lor. Mai e si un ciine de talie mica, mult mai
rezervat, care da tircoale. Se tine la distanta. Imi face o impresie
buna, pare cel mai serios ciine al gospodariei. Seara, Nicoleta ia niste
hirtie higienica (nu stiu de ce) si se duce in padure. Foarte excitata,
ne striga si pe noi, sa venim sa vedem. E plin de licurici. Se vad
clipind prin padure. Ma simt ca Lizuca in Dumbrava Minunata. Dobrescu
vrea sa prinda un licurici, da-l stringe prea tare in pumn si-l
striveste. Ii pare rau si se duce sa-l inmorminteze.
Dimineata eu cu Dobrescu plecam intr-o scurta explorare a malului sting.
Decidem ca, desi drumul "oficial" continua tot pe dreapta, am putea sa nu
mai trecem puntea inapoi si sa continuam tot pe stinga. In explorare dam
peste o moara micutza, la vreo zece metri de poienitza. Dobrescu este
foarte excitat. Ne intoarcem, impachetam si, inainte sa pornim la drum,
le ducem pe fete sa vada moara. Mai descoperim ramasitele unei alte mori,
parasite. Pornim la drum. Dupa ce depasim portiunea explorata de mine cu
Dobrescu, drumul se infunda. Lasam rucsacii si Dobrescu pleaca din nou in
explorare. Dispare undeva sus. Dupa un timp, din directia in care a
disparut cade o avalansa de pietre. Nicoleta striga ingrijorata "Mircea!
Miiiircea! Ce faci!?" Se-aude vocea lui Dobrescu -- "Explorez." Se
intoarce dupa un timp, cu concluzia ca nu putem continua. Eu ma duc in
explorare in directia din care am venit, sa gasesc un loc bun de trecut
apa. Gasesc, la vreo 20 de metri in spate. Ne intoarcem. Ne pregatim
incaltarile de trecut vadul. Nicoleta nu vrea sa si le puna, dar pina la
urma o convinge Dobrescu. Anutza e foarte excitata. E prima ei trecere
prin vad. Totul decurge bine, nimeni nu cade. Pe malul celalalt facem un
popas mic. Nu ne mai schimbam incaltarile, continuam cu baschetii uzi. E
cam nasol, ca au intrat ceva pietricele si nisip, da' merge. Dupa o
bucata de drum, facem iar popas. Desfacem cutia de zahar cubic. Ne
hotarim totusi sa ne schimbam incaltarile. E mult mai bine. Mai mergem o
bucata si ajungem la o poienitza, care cam seamana cu poienitza de la
Lacul Dracului. Chiar ea este. In poienitza e un individ dubios. Sta la
foc. Desi e cald ca la balamuc, cind ne apropiem isi intinde miinile spre
foc, ca si cum ar vrea sa se incalzeasca. E clar stingherit si nu stie ce
sa faca cu miinile. La salutul nostru vesel raspunde cu un mormait. Fara
sa ne priveasca. Cind trecem pe linga el, vad ca si-a construit un fel de
cocioaba din frunze. Il intreb jovial "Cort, eh?" Nu-mi raspunde. Desi e
un loc foarte bun de campat, nu ne oprim acolo. Mai mergem vreo 100 de
metri si drumul se cam infunda. Devine din ce in ce mai nasol. Dobrescu
cade. Ne oprim. Ma duc in explorare. Drumul dispare. Ne intoarcem un pic
si trecem din nou vadul. Pe partea stinga e Lacul Dracului.
Acum exista si o pancarta frumoasa, care indica
turistilor ca acolo e Lacul Dracului. Foarte bine, ca e ascuns si de pe
malul Nerei nu se vede. Risti sa treci pe linga el daca nu stii unde e.
(Noi nu riscam, ca stiam, da' pancarta e buna pentru vilegiaturisti.)
Este si pe malul asta un loc foarte bun de campat. Gasim un pat de frunze
facut de unii ca sa-si puna cortul in poienitza. Mai sunt doua paturi de
ferigi si pe drumul (de 20 de metri) care urca la Lacul Dracului. Direct
pe drum, pe pamint. Cool chestie. N-o stiam. Oricum, preluam si noi
ideea. Ba chiar preluam si patul de frunze din poienitza, ca-i gata facut
(in poza alaturata, patul de frunze se vede in spatele Nicoletei). Mai
este si-o vatra meseriasa, cu citeva lemne barosane de tot arse doar pe
jumatate. De fapt, ce zic eu lemne, ca sunt busteni in toata regula.
Lasam rucsacii si mergem sa le-aratam fetelor Lacul Dracului. E
impresionant, asa cum il stiam: o pilnie de piatra, cu o stinca imensa
deasupra, in surplomba. In pilnie, mai jos, apa. E bleumarin inchis. Nu
pentru ca ar avea alta culoare (e limpede ca apa din Nera), ci pentru ca
e ingrozitor de adinca. Satenii povestesc ca lacul n-are fund. Cica au
venit acum citiva ani si niste speologi, cu echipament, cu costume de
scafandri, cu cabluri. S-au coborit doi scafandri in lac. Le-au tot dat
cablu, pina la un moment dat cind cei de la suprafatza n-au mai simtit
tractiune. Au tras de cablu si l-au scos la suprafatza, retezat.
Scafandrii nu s-au mai intors. Fetele sunt foarte impresionate de lac si
de povestea lui. Le aratam si stinca de pe care-am sarit eu cind am fost
cu Vintila si Popescu. Mergem pina la intrarea in pestera (in peretele
stincii e si o pestera), dar nu coborim prea mult inauntru. Apoi ne
intoarcem in poienitza, sa desfacem bagajele si sa punem cortu'. Pe malul
drept vin niste vilegiaturisit. Doi. Dupa port, par strainezi. Fac
aceeasi greseala ca si noi si dau sa continue drumul pe dreapta. Strigam
la ei si-i atentionam. Le explicam prin semne ca trebuie sa treaca prin
vad. Ne zimbesc si dau din cap, dar nu trec. Campeaza pe malul celalalt.
Isi desfac un cort de-ala modern (in fine, modern pentru mine si Dobras,
care suntem fascinati de realizarile utlimilor 20 de ani in domeniul
corturilor -- in spetza suntem fascinati de principiul cortului
emisferic, cu betze elastice). Nu fac foc. Probabil ca au aragaz. Ciudati
oameni. Sa vii la munte si sa gatesti la aragaz... In fine... Eu cu Ani
desfacem bagajele si punem cortu'. Dobrescu si Nicoleta se duc dupa
lemne. Facem un foc mare. Mincam. Ne culcam.
De dimineata propun sa facem o zi de repaos, odihna si refacere.
Descoperim ca nu prea mai avem tigari. Trebuie sa le rationalizam. O
alegem pe Anutza drept custode al ultimului pachet de tigari. Trebuie sa
scoata cite-o tigara din pachet numai atunci cind suntem de acord toti
trei (eu, Mircea si Nicoleta) sa fumam o tigara la posta. Ani renunta la
fumat. Nicoleta spala citeva rufe si le intinde la uscat pe niste
boscheti. Eu ma antrenez la facut broaste cu pietre in apa. Ani face
plaja. Dobrescu nu stiu ce face, am impresia ca mestereste ceva. Reuseste
si se taie la deget cu cosorul. E plin de rani, julituri si ciupituri de
tintari si arata jalnic cu degetul bandajat. Poienitza se umple incetul
cu incetul de vilegiaturisti, care coboara de peste munte si aterizeaza
la Lacul Dracului. Deducem ca exista un drum de la Sasca Montana, peste
munte, la lac. Ma cam enerveaza ca locul roieste de familii cu puradei...
Un grup de indivizi dubiosi trece pe linga noi si incearca sa mearga mai
departe, spre Cantonul Damian. Se intorc dupa un timp, intrebindu-ne daca
stim pe unde continua drumul, ca ei au tot mers prin apa si n-au gasit
nici un drum. Nu putem sa-i ajutam, ca nu mai tinem minte (eu si
Dobrescu).
Dupa ce indivizii se intorc pe
unde-au venit, ii propun Anutzei sa mergem in explorare, sa gasim drumu'
pe care n-au fost in stare sa-l gaseasca papagalii aia. Ne echipam de
mers prin apa si pornim. Cu noi vine si o catzea simpatica, roscata,
care-a insotit niste vilegiaturisti pina la Lacul Dracului si acum pare
dezamagita ca aia s-au oprit obositi acolo, frecindu-si gleznele si bind
apa din bidoane. Asa ca porneste vesela cu noi, in explorare. Trece prin
apa cu o dezinvoltura si cu o gratie care ma fascineaza. Unde apa e prea
mare, inoata. Nera face niste meandre spectaculoase printre stinci (ce
stinci, printre munti!). Trecem prin apa de doua ori si gasim un drum, pe
stinga. Ne intoarcem sa le comunicam si Dobrestilor vestea. In poienitza
a sosit o tabara de copii. Ma cam irita. Profesorul are un rucsac plin cu
lemne, pe care le-a carat de peste munte ca sa faca focul intr-un gratar
mare. Aprinde focul cu o bucata de cauciuc. De retinut chestia asta. Ani
vrea din nou sa faca plaja. Eu vreau din nou sa plec in explorare, cu
Mircea si Nicoleta. Ma bosumflu cind Ani ma roaga sa ramin cu ea, ca-i e
frica sa ramina singura cu toata populatia dubioasa de prin poiana. Ma
resemnez si ma mai antrenez de unu' singur la facut broaste. Pina la
urma, decidem ca profesoru' e de incredere si putem sa-l rugam sa aiba
grija de cortul nostru (si-asa si-a pus gratarul la vreo 80 de centimetri
de intrarea in el...). Asa ca putem sa plecam cu totii. Ajungem rapid la
insulitza unde-am ajuns eu cu Ani mai devreme. Hotarim sa exploram mai
departe. Mergem prin apa. (Nota: pozele pe care le vedeti aici sunt
facute de fapt a doua zi, de-aia aparem cu rucsacii in spate; le-am pus
aici ca nu aveam poze la capitolul asta... Oricum, locurile sunt astea de
care-i vorba aici.)
Nu-i adinca, ajunge maxim
pina la genunchi. Zeci de metri, albia e intinsa si cu apa mica.
Prundisul de pe fund e roscat. Apa luceste innebunitor. Suntem
singuri-singurei, prin albia Nerei, cu stinci partial impadurite de
ambele parti. E colosal. La un moment dat, pe dreapta, albia se adinceste
foarte mult si se formeaza un loc numa' bun de scaldat. Dar nimeni nu
vrea sa ma insoteasca, asa ca inghit in sec. Malul celalalt este de fapt
o imensa stinca ce porneste vertical din apa, ca un perete (cind zic
"stinca", imaginati-va asa ceva cam cit o aripa din Casa Scinteii, doar
ca de vreo trei ori mai inalta). Piatra e orbitor de alba in bataia
soarelui. La vreo unu-doi metri de suprafatza apei, in stinca se deschide
o grota. Ar fi cool de tot sa gasesc un partener de explorare... Asa,
singur, nu ma duc... Ajungem la o insulitza care pare sa fie cea pe care
am campat eu cu Dobrescu acum 16 ani, la prima expeditie in Cheile Nerei.
Pe insula este un copac ars. Dobrescu zice "Mamaaa, asta da
piromanie!..." Nicoleta sustine ipoteza traznetului. Mai incolo -- inca
un copac ars. Si inca unul. Misterul continua: piromanie sau traznet?
Pina la urma, dam si de insulitza pe care-am
campat cu Dobrescu (nu fusese cea de mai devreme). O recunosc dintr-o
data, fara dubiu. Gasim si locul exact unde am pus atunci cortul (pe
prundis, ca pamint nu-i pe insulitze). Insulitza e practic intr-o
caldare, intre munti. Le povestim fetelor cum in bezna desavirsita din
timpul noptii focul proiecta umbrele noastre pe muntii din preajma,
lasind dire rectilinii prin ceata, cale de sute si mii de metri. Miscarea
unui deget proiecta un fascicul de umbra care se deplasa cu kilometri
intregi pe ecranul format de suprafatza verticala a muntilor. Fetele sunt
din nou impresionate. De la "insulitza Dobrescu-Enache" ne intoarcem. Pe
drumul inapoi eu fac baie in toata regula, chiar daca nimeni nu ma
insoteste. La putin timp dupa ce ajungem la cort, poiana incepe sa se
descongestioneze. Mai trag un antrenament la facut broaste, de data asta
cu Dobrescu. Tot cu el plec dupa lemne si descoperim ca drumul pe care-l
gasisem cu Anutza pe partea stinga, dupa doua treceri prin vad, porneste
de fapt chiar de la Lacul Dracului si e foarte simplu de urmat daca-l
apuci de-acolo. Aducem lemne barosane, pe care ne-apucam sa le taiem.
Anutza taie vitejeste ditamai busteanul. Seara facem foc mare. Avem lemne
pe categorii -- groase, pentru gatit, si mai subtiri, pentru lumina. Pe
malul celalalt, cam unde l-am intilnit pe ciudatul cu casa de frunze,
campeaza un grup de indivizi galagiosi. Probabil ca au multa bautura,
pentru ca din cind in cind urla ca apucatii. Catzeaua noastra (cea
roscata, care ne-a insotit in explorare si care s-a hotarit sa ramina cu
noi, probabil pentru ca si-a dat seama ca suntem turisti adevarati, nu ca
papagalii fara rucsaci veniti de peste munte) latra din cind in cind spre
ei. Ne e teama, pentru ca nu ne e clar de ce latra. Oare se furiseaza
vreunul incoace, sa ne atace? Catzeaua mai latra si spre versantul
muntelui de linga noi. Suntem cam fierti. Incercam sa ne incurajam unul
pe altul, dar fiecare se uita ingrijorat la catzea, sa vada incotro latra
-- "Sa fie om? Vrajmas? Sa fie fiara?..." Pina la urma ne culcam, asa
ingrijorati. Dobrescu isi pune toporul la indemina, la intrarea in cort.
Eu mi-l pun la cap.
Dimineata pornim spre Cantonul Damian. Mergem pe stinga, pe cararea
descoperita in ajun. Pe la prima insulitza trecem vadul. Catzeaua roscata
ne insoteste vesela. Inainte de a doua insulitza e un dimb de nisip pe
care s-a asezat cind am fost in explorare. Acum se aseaza din nou, exact
in acelasi loc si in aceeasi pozitie. Cred ca nisipul e cald si moale si
de-aia ii place. De la "insulitza Dobrescu-Enache" tinem drumul tot pe
stinga. Ajungem la o rascruce de poteci. Din drumul nostru se desparte un
altul. E un indicator pe care scrie "Sasca Montana 4 ore". Stim ca pentru
noi asta inseamna cam 6 ore. Dezbatem -- Dobrescu vrea sa deviem acum
spre Sasca Montana, ca sa cumparam tigari si provizii, urmind ca miine sa
ne intoarcem in chei si sa parcurgem ce-a mai ramas din ele. Eu nu sunt
de acord cu planul asta. Putin mai incolo se vede o trecere prin vad spre
o gospodarie de pe partea dreapta a Nerei. Linga gospodarie, pe cimp,
lucreaza niste oameni. Hotarim sa raminem in chei si sa trecem apa ca sa
intrebam oamenii daca pot sa ne vinda de-ale gurii. Se rezolva rapid --
nu se poate. Ne intoarcem si continuam drumul pe partea stinga. Cararea
devine din ce in ce mai ingusta si mai accidentata. Drumul urca mult prin
padure, departindu-ne de Nera. Nu prea imi place. Nu-mi aduc aminte sa fi
mers asa datile trecute. Facem popas tot la 50 de minute. Mincam zahar
cubic si bem apa. Eu sunt mereu ultimul, ca merg cel mai incet. Ma cam
enerveaza chestia asta. Probabil ca sunt cel mai batrin... Ajungem intr-o
poienitza, de fapt chiar o poiana. Destul de buna de campat. Si
privelistea e splendida -- Nera, albastra, tocmai face niste meandre
mestesugite printre stinci gigantice, alb-galbui in bataia soarelui. Eu
inclin puternic inspre camparea acolo, dat fiind ca e primul loc deschis
pe care-l intilnim si in continuare drumul pare sa continue tot prin
padure. Lasam rucsacii si Dobrestii pleaca in explorare. Eu cu Anutza
mergem la apa. Ma mai antrenez putin la facut broaste. Ne intoarcem in
poiana si descoperim un mare rug de mure. Mincam mure. Multe si bune.
Intre timp se cam innoreaza. Dobrestii intirzie. Cind, intr-un tirziu,
se-ntorc, incepe ploaia. Ne adapostim in fuga sub un pilc de copaci. Ne e
foame. Facem inventarul proviziilor. Mincam bucatzele de brinza uscata si
ultimii biscuiti (cite doi de caciula). Mai tragem si-un git de miere.
Fumam si-o tigara la posta. Bem si-oleaca de apa. Ne certam putin pe tema
planului -- ce facem, campam sau mergem mai departe? Eu sustin sa campam.
Ma gindesc ca am trecut de jumatatea cheilor si e abia miercuri. Daca
ajungem azi la Cantonul Damian, practic iesim din chei. Ce rost are sa ne
grabim si sa iesim din chei inainte de sfirsitul saptaminii? Dobrescu si
Nicoleta vor sa continuam drumul. Le e teama ca nu mai apucam sa vedem
Cheile Beusnitei -- o excursie de o zi de la Cantonul Damian. Mai exista
si varianta sa campam acolo, dar nu in poiana, ci intr-un loc mai mic,
undeva intre niste stinci. Pe partea cealalta a Nerei. Pina acolo trebuie
trecuta o punte pe cabluri de vreo 30 de metri lungime si cam tot atita
inaltime. Locul l-au gasit Dobrestii in explorare. Eu refuz categoric
varianta cu puntea pe cabluri. Pina la urma, hotarim sa mergem mai
departe dupa ce inceteaza ploaia. Ceea ce se si intimpla foarte curind.
Continuam tot pe stinga Nerei. La un moment dat, drumul incepe sa urce
rau de tot. Panta e de vreo 60 de grade si trebuie sa te impingi din
stinca-n stinca. Din cind in cind, il aud pe Dobrescu in fatza injurind,
gifiind si racnind sa-si ia avint la cite-o trecere mai nasoala. Ma ia cu
sfirseala de fiecare data, ca-mi dau seama ca peste citiva pasi voi
ajunge si eu sa injur, sa gifii si sa racnesc. Incerc sa ma dau dirz, sa
nu scot nici un sunet, da' injuraturile si racnetele de avint imi ies
involuntar din rarunchi. Rucsacul e greu ca un blestem. Gleznele ma dor.
Coapsele ma dor. Genunchii ma dor. Mai am un singur dor -- sa trecem de
stinca pe care-o ocoleste drumul si sa revenim la mers normal. Catzeaua e
in spatele meu. O aud scincind din cind in cind. I-e frica sa mai urce,
ca drumul a devenit ingrozitor de accidentat. O incurajez, o chem. Faptul
ca mai e cineva care scinceste in urma mea ma stimuleaza. Imi da puteri.
Am o responsabilitate fatza de biata catzea, trebuie sa fiu un exemplu.
Intr-un sfirsit, ajungem sus. Sunt tufe care zgiriie, dar nu ma mai
intereseaza, nu-mai mai feresc fatza. Efortul de a-mi ridica miinile sa
ma apar nu merita. Sunt indobitocit de urcare. Intr-un fel, senzatia e
misto. Dar nu tine mult. Dobrescu si Nicoleta sunt in fatza. Au inceput
sa coboare. Aud schimburi scurte de replici -- "Nu pune piciorul acolo!
Tine-te de radacina asta. Asa. Vezi ca nu se poate pe-acolo. Fii atenta
ca pe piatra aia aluneci. Mai sus e o iesitura in stinca si te poti tine
de ea. Ridica piciorul mai mult... Asa... Acum intoarce-te pe dreapta si
da-ti drumul pe fund..." Nu vad ce se intimpla, dar ma ia cu fiori. Cind
incepe Anutza coborirea, ma pot si eu uita peste umarul ei. Ma relaxez
brusc si aproape-mi vine sa rid. E atit de evident ca nu am cum sa cobor
pe-acolo, incit nu-mi mai fac nici o grija -- refuz pur si simplu sa mai
inaintez. Ceilalti sunt inconstienti. Ii astept zimbind sus. Stiu sigur
ca se vor intoarce, blestemind momentul in care le-a venit ideea sa
incerce sa coboare... Incet-incet, siguranta mea se clatina... Astia
coboara tot mai jos. Sa vezi tu ca chiar au de gind sa continuam drumul
pe-acolo! Si vor sa ma tirasca si pe mine! Intru in panica. Dupa
socotelile mele, Dobrescu a ajuns cam la jumatate. Anutza coboara si ea
vitejeste. Ce naiba sa fac, o iau si eu usor la vale, cautind cu
disperare cite-un coltz de stinca de care sa ma tin. Mai jos aud zvon de
glasuri. Se pare ca Dobrescu s-a intilnit cu un alt grup de
excursionisti, care vin in sens invers. Se negociaza trecerea. Concluzia
este ca noi avem prioritate, asa ca aia asteapta jos. Anutza coboara tot
mai repede. Risc sa ramin in urma. Groaza de a ramine singur imi da
puteri. Cutza schelalalie in spate. Nu are singe pe tzeava sa coboare. O
inteleg. Nici eu nu prea am. Din pacate, pe mine nu ma intelege nimeni...
Anutza imi da sfaturi. Nu pot sa le urmez, unele mi se par aberante. Cum
sa pun piciorul pe piatra aia, ar insemna sa fac spagatul! La un moment
dat, ajung la o piatra mare, plata. E inclinata cam la 45 de grade. E
foarte alunecoasa. Stau in fund, cu picioarele atirnind in jos, pe
piatra. In fatza, la marginea de jos, e o radacina iesita ca un miner.
Ani zice sa ma tin cu miinile de radacina aia. Ma aplec in fatza, peste
piatra. Reusesc sa prind radacina cu ambele miini si sa-mi sprijin toata
greutatea in ea. E o pozitie infecta. Picioarele imi atirna prin stinga
si trebuie sa le mut in dreapta, ca pe-acolo-i drumul (daca-i pot spune
asa). Nu ma pot redresa, ca rucsacul m-apasa prea greu in spate. Daca iau
miinile de pe ciot vin in bot. Incerc sa-mi strecor picioarele pe sub
miinile intinse, se le trec dintr-o parte in alta. Reusesc cu un picior.
Ani, care ma asista in continuare cu sfaturi, opineaza: "Asaa... Foarte
bine... Ai grija, poate-ti scapa miinile si iei radacina intre picioare."
Imi imaginez scena si ma umfla risul. Tocmai trasesem aer in piept, asa
ca ma umfla rau de tot. De ris, cit pe ce sa-mi scape radacina... Cu
chiu, cu vai ajung la jumatatea pantei. Dobrescu si Nicoleta sunt deja
jos. Se intretin cu grupul celalalt. Nu mai suport rucsacul. Mi-l dau jos
din spate si-i dau drumul la vale. Se poticneste intr-o piatra. Indivizii
de jos nu mai au rabdare. Unul din ei urca si dezgata rucsacul, facindu-i
vint pina jos. Mi-e rusine ca trebuie sa astepte dupa mine. Sper ca
punind mina pe rucsacul meu sa-mi acorde circumstante atenuante. Ma uit
cu speranta la el, asteptind vreo remarca binevoitoare. Cred ca-si da
seama ce astept si biiguie ceva. Interpretez pozitiv mormaiala (ce
altceva pot face?...) si-mi fac curaj si vint pina jos. Sunt vreo 4 - 5
tineri vinjosi, care tropaie nerabdatori sa inceapa urcusul. Au si ei o
catzea, care i-a insotit de la Cantonul Damian. A noastra a ramas sus,
aud cum scinceste. A lor latra si ea si incepe sa scheaune cind grupul
incepe sa urce. Nu are curaj. Asa se face ca facem schimb de catzele. Cea
noua pare mai batrina. Are fatza de ciine de vinatoare. Este foarte
nelinistita ca si-a pierdut vechii prieteni. Amusina peste tot (probabil
ca le miroase urmele) si scheauna. Pina la urma, vine cu noi. Facem un
popas, sa ne tragem sufletul. Mai rontaim niste zahar cubic si fumam o
tigara (tot la posta).
Continuam drumul. Dupa un
timp, brusc, incep tunelele. De fapt, sunt niste nise sapate in stinca.
Pe jos nu e plan, ci sunt colti de stinca. Anutza e coplesita de
frumusetea drumului si a peisajului. Sunt pereti verticali de stinca,
de-o parte si de alta a Nerei. La unu-doi metri de suprafatza apei sunt
sapate tunelele astea, prin care mergi. In dreapta, jos, vuieste Nera. In
stinga si deasupra e peretele de stinca in care e scobit tunelul. Uneori,
"podeaua" tunelului se ingusteaza asa de mult incit aproape dispare.
Tunelele alterneaza cu portiuni de drum (relativ) normal, acolo unde
stincile se mai retrag de linga Nera si exista bucati de mal cit de cit
plan.
Sunt multe tunele -- vreo sapte - opt la
rind. Cutza ba o ia inainte, ba ramine in urma. Schelalaie des. Pe de-o
parte e nelinistita de schimbarea grupului, pe de alta ii e frica sa
mearga pe unele portiuni foarte inguste sau accidentate. Cind o ia in
fatza si da de greu, o auzim scincind si-o gasim asteptindu-ne in fatza
vreunui obstacol (se vede in poza alaturata -- ne asteapta in pozitie
"sfinx"). Dupa ce trecem noi, o chemam si-o incurajam si trece si ea. E
la fel de vajnica si frumoasa ca si predecesoarea ei. Putin cite putin,
ii trece si nelinistea si se obisnuieste cu noi.
Una din cele mai nasoale portiuni de tunel este chiar la inceput,
unde lipseste o bucata de vreun metru din podeaua stincii. Jos, cam la
doi metri, spumega Nera. Dam rucsacii jos si trecem intii doi, dupa care
ceilalti doi paseaza toate bagajele, pe rind, peste spartura. Trebuie sa
treci cu fatza lipita de stinca, tinindu-te cu miinile de mici iesituri
din perete si facind un pas mare peste portiunea lipsa. Trecem cu bine.
Ani este foarte surescitata. Ii propun sa facem o poza "fake" -- ea
trecind peste spartura cu rucsacul in spate. (Bucla care se vede atirnind
este snurul de la aparatul de fotografiat. Sunt un meserias, nu?) Unele
tunele au podeaua destul de sus fatza de nivelul malului si, cind incepe
tunelul, trebuie sa urci stinca. Si la coborire e o problema. Ajungem si
la platforma unde am poposit eu cu Popescu acum 12 ani si ne-am bagat in
apa sa ne scaldam la putzu' gol si a venit un grup vesel de
vilegiaturisti (jumatate fete) care s-au intins la vorba cu mine -- care
apucasem sa ies si sa trag sortu' pe mine --, in timp ce Popescu inota
ciineste prin apa rece ca gheata de i se-nvinetisera buzele si toate
cele.
Nu zabovim mult in aceste locuri istorice,
ca nu-i mult de vazut. Acum nu se scalda nimeni. Dupa o vreme, ajungem la
o pancarta pe care scrie "Trecere prin vad" si arata spre dreapta. Stim
ca, daca vrem sa raminem cit de cit intregi, trebuie sa trecem prin apa,
altfel riscam sa ne ramina oasele pe partea stinga a Nerei, care nu mai e
circulata de foarte multi ani si numai nebunii se mai aventureaza
pe-acolo (am aflat asta acum 16 ani, dupa ce am petrecut cu Dobrescu o
noapte de groaza pe partea stinga, fiindca n-am vrut sa ne mai udam
incaltarile la trecerea prin vad...). Asa ca ne schimbam gospodareste
incaltarile si trecem vadul. Mai sunt ceva tunele si pe partea stinga. Ba
chiar cele mai nasoale abia acum urmeaza: "podeaua" e aproape inexistenta
pe distante lungi, de zeci de metri, si sunt niste cabluri ancorate in
perete, de care trebuie sa te tii.
Locului am
impresia ca-i zice "La Lanturi" (se poate vedea pe
harta ). Cablurile, sau lanturile astea sunt ancorate cam din 3 in 3
metri. Portiunea de cablu dintre doua puncte de prindere in stinca nu sta
perfect intinsa, ci face putina "burta". Cind m-apuc de cablu, totul pare
OK in apropierea punctului de ancorare. Dar, pe masura ce inaintez,
"burta" care atirna orizontal incepe sa se departeze de stinca, sub
actiunea fortei mele. Nu am cum sa stau drept. Ma inclin in afara. Tot
mai mult. Cu rucsacul de peste 40 de kilograme in spate si cu Nera
gilgiind dedesubt, printre stinci, nu e o senzatie tocmai placuta. (Nu va
uitati, ca ultimele doua sunt poze oarecare din tunelele "normale".
Din pacate, la lanturi n-am facut poze...) Ani se
taie la mina intr-un cablu. Ii curge ceva singe, dar e OK. Alte accidente
nu sunt. No casualties, cum s-ar zice. Scapam si de tunelele astea cu
lanturi si ne continuam drumul spre Cantonul Damian. Poteca este oarecum
lejera, prin padure. Ani e prima, apoi Dobrescu, Nicoleta si --
bineinteles, ultimul -- eu. Deodata, aud din fatza hirsiit de pietre,
"Zduf!" si "Auuuu....". E vocea Anutzei, scincind. Slava Domnului ca mai
are voce sa scinceasca!, imi zic. Bine ca nu s-a prapadit cu totul!
Inchid ochii si-i string tare, pina vad scintei albastre si verzi. Sper
ca atunci cind ii deschid sa vad ca mi s-a parut si ca de fapt nu s-a
intimplat nimic. Dar nu, Anutza chiar a cazut. E in mijlocul drumului, pe
jos, frecindu-si glezna si murmurind "Auuu..., picioru' meuuu..." Imi
imaginez cum va trebui s-o ducem pe brate, sau pe o targa improvizata...
Din fericire, e doar o luxatie. Peste citeva secunde se ridica si poate
merge. O ia vitejeste inainte. Pe mine ma trec fiorii, stiind ca dintr-o
cazatura similara (pe role) mi s-a tras mie ghipsu' la mina. O ajung din
urma si incerc s-o conving sa nu mai forteze ritmul -- daca nu pentru ea,
macar pentru mine, ca nu pot tine pasul. Se mai domoleste. Cu Anutza
schiopatind usor, ajungem la Cantonul Damian. E o poiana cu citeva
corturi. Mai e si o casa -- cantonul. In poiana vad o masina (Dacia), cu
un cort instalat alaturi. Se-aude muzica. Linga un cort mai mic
(albastru, emisferic -- se poate vedea in poza urmatoare) sta pravalit in
iarba un tinar. Intru in vorba cu el. Ii cer o tigara. Imi da doua. Un
mare boier. Instalam cortul rapid. Suntem destul de frinti. Dar nu ne e
somn. (De ce oare in Bucuresti mi-e mereu somn? Si sila?) Vin si amicii
amicului cu tigarile. Se dovedeste ca ne-am mai intilnit cu ei ieri, la
Lacul Dracului, cind au fost in excursie pina acolo. Aranjez cu ei sa-mi
dea cu imprumut un pachet intreg de tigari. Fumez ca un pasa toata seara.
De dimineata, Dobrestii pleaca in
Sasca Montana, sa faca aprovizionarea. Merg impreuna cu cantonierul, care
ne vinde niste lapte inainte de plecare. Eu cu Anutza raminem singuri.
Dormim. Ma trezesc de citeva ori si mereu adorm la loc. Tot asa pina spre
seara. Ma simt ametit si confuz, nu stiu ce am. Cred ca sunt bolnav.
Seara vin Dobrestii cu provizii. Aduc piine, carne, peste, miere, turta
dulce si tigari. Eu ma dezmeticesc abia seara tirziu, la foc, dupa ce iau
o aspirina si trag o repriza de transpirat in cort. E clar, am fost
bolnav. Bolnav rau! Dobrescu povesteste ca a aflat de la cantonier unele
lucruri: ca toti copacii arsi pe care i-am vazut pe insulitze sunt
intr-adevar opera piromanilor -- turisti tembeli, care au dat foc asa,
pur si simplu, ca sa vada cum arde copacul (si eventual padurea); si ca
noua noastra catzea nu este fara stapin, ci este a cantonierului de la
Cantonul Beusnita.
Astazi planul e sa lasam cortul si bagajele pe loc, la Cantonul Damian,
si sa facem o excursie de vilegiaturisti pe Cheile Beusnitei (Beusnita e
un afluent al Nerei, daca nu v-ati prins).
Totul decurge conform planului
-- plecam (relativ) de dimineata, avind drept unic bagaj un rucsacel mic,
cu pelerinele de ploaie si cu ceva d-ale gurii in el. Mergem intins pina
la rascrucea unde se desparte drumul catre Sasca Montana de cel catre
Beusnita (vezi pe harta , care esti curios).
Acolo e o bancutza cu umbrar si facem popas, pentru apa, tigari si poze.
O pornim usor-usor pe malul Beusnitei. Dobrescu a mai fost pe-acolo o
data, cu Vintila. Ne explica mindru cum e apa plina de calcar si cum se
depune pe orice, incit daca lasi ceva in apa dupa un timp gasesti ceva-ul
ala pietrificat (ma rog, acoperit cu o crusta de calcar). Drumul e lin. E
de fapt drum de masina. Chiar trec citeva jeep-uri pe linga noi (bogatasi
nenorociti, ce sa le faci...). M-apuc sa-i povestesc lui Dobrescu despre
experimentul meu memetic .
Dupa o vreme, coborim la albia Beusnitei
sa bem apa. Bem cu paharul rosu, dupa cum se vede in imagine. Apoi pornim
din nou la drum. Dobrescu spune ca marea cascada e pe undeva prin
apropiere. Ne povesteste cum a facut Vintila baie in lacul de sub
cascada. Dar nu gasim nici o cascada si nici un lac. Tot coborind la apa
(albia Beusnitei nu se vede tot timpul de pe drum, ca-i ascunsa de
copaci), vedem niste mici involburari de apa formate peste unele pietre
mai mari si busteni. Dobrescu le numeste "cascade". In fine, nu zic, sunt
foarte frumoase, dar "cascade" e cam mult spus...
Sunt spectaculoase pentru ca sunt multe
si inspumeaza apa. Arata foarte frumos in soare. Totusi, sunt putin
dezamagit, pentru ca ma asteptam la altceva. Mai mergem si ajungem la o
poienitza, de unde tocmai iese unul din jeep-urile care ne-au depasit pe
drum. Se opreste linga noi. Soferul se uita la catzeaua noastra si
ne-ntreaba despre ea. Ii explicam cum ne-am intilnit cu ea si ca o ducem
acasa, la cantonierul de la Cantonul Beusnita. Il intrebam daca el e
cantonierul. Zice ca nu, dar il cunoaste si stie ca-i catzeaua lui. Se
ofera sa ne duca cu jeep-ul, dar refuzam. E mai frumos sa mergem pe jos,
pe linga Beusnita. 
Dupa vreo ora
ajungem la canton. Cantonul e pe stinga si nu e prea interesant. Dar pe
dreapta, intr-un peisaj de vis, e o vila. Ne intilnim din nou cu soferul
jeep-ului si aflam de la el ca e o vila de protocol. Mai aflam ca putin
mai sus este si o pastravarie, dar e inchisa. Ne explica si cum trebuie
gatit pastravul si o multime de chestii legate de cresterea pastravilor.
Stam de vorba pe un pod peste Beusnita. Uitindu-ma in apa, vad un rac.
Peste citeva minute, Anutza, uitindu-se si ea in apa pe partea cealalta,
tipa "Uite, un sarpe!" Ne bulucim toti pe partea cealalta a podului si
vedem intr-adeva un sarpe de vreo 70 - 80 de centimetri, care inoata prin
apa. Se misca foarte meserias. Trece pe sub pod. Trecem si noi la
balustrada cealalta. Soferul jeep-ului injura, se duce pe mal si ia o
piatra. Sarpele a iesit si el pe mal, pe prundis. Soferul arunca piatra,
dar nu-l nimereste. Mai arunca inca una, tot fara sa-l nimereasca. Sunt
putin intrigat de manifestarile astea de "huliganism vilegiaturistic".
Dar omul ne explica: e o napirca -- sarpe veninos, echivalentul viperei
in apa. "Adica poate omori un om?", intreb eu. "Bineinteles!" Ramin
foarte impresionat de toata intimplarea. Apoi aflam ca pina la Cascada
Beusnitei mai e de mers. Se dovedeste ca ceea ce Dobrescu si Vintila
credeau ca e Cascada Beusnitei era de fapt doar o cascada micutza,
oarecare. Plecam. Trecem pe linga pastravarie. Drumul merge lin, prin
padure. Vedem iarasi mai multe cascade de-alea mici. Vedem si o punte
prabusita. Sau poate e doar o trecere prin vad amenajata din lemne? Nu
stiu. Oricum, nu se vad nici cabluri printre lemnele din apa si nici
locuri unde sa fi fost ancorate. Incepe sa ploua. Noroc ca avem
pelerinele de ploaie (cele mov -- se vad in ultima poza pe jos, linga
cascada). Eu si Ani ni le punem rapid. A mea cred ca a stat linga o
bucata de brinza, pentru ca pute ingrozitor. Mai ales gluga. Pe interior.
Dobrescu isi pune un sac de plastic caruia i-a decupat doua gauri pentru
miini si una pentru cap. Arata ca un costum de la Nufarul, pus pe umeras
si bagat in sac de plastic. Nicoleta se descurca cu umbrela mea. Nu ploua
prea tare si oricum mergem printre copaci, asa ca ne continuam drumul.
Vedem si o constructie de lemn, cu un gratar facut din busteni si un
acoperis deaspura. Acolo se pune iarna fin pentru caprioare. Nu stiu cum
se cheama. Dupa inca o bucata de drum ajungem la Ochiul Beiului. E un lac
micutz, interesant. Pe linga el sunt iarasi cascade de-alea micutze, dar
mai spectaculoase decit oricare din cele vazute pina acum. Ploua in
continuare. Ne intilnim cu un grup de indivizi care ne spun ca pina la
Cascada Beusnita mai e cam jumatate de ora. Pornim. Ajungem la niste pomi
care au cazut peste drum. Nu sunt chiar intinsi la pamint, ci la o
oarecare inaltime (vreo 80 de centimetri). Si nu sunt lipiti, ci la
intervale de cam... tot 80 de centimetri. Dobrescu se suie pe primul
trunchi si sare direct pe al doilea, fara sa se mai dea jos intre ei. Si
imediat sare si pe al treilea, apoi jos. Ca o capra neagra. Nicoleta --
si ea. Ani -- la fel. Vine rindul meu. Ma uit cu groaza la inaltimea
infioratoare a primului trunchi. Mi-e clar ca nu pot sa ridic piciorul
pina pe el. O sa ma fac iarasi de rahat. Of... Anutza se uita la mine cu
o privire incurajatoare (cam cum ma uitam eu la catzea, cind ii era teama
sa sara peste vreun obstacol). Mai are putin si-mi zice "Hai! Hai,
tzitzicu'! Cutzu, hai!" Trag aer in piept si-mi iau avint. Victorie!
Reusesc sa ma aburc pe trunchi! Dar bucuria imi este de scurta durata: ma
dezechilibrez, dau roata din miini si sar imediat pe pamint, intre
trunchiul unu si doi. Penibil. Nu mai ridic ochii din pamint. Trec
celelalte doua trunchiuri in mod clasic, prin incalecare. 
Ma gindesc ca mai potrivit cu agilitatea
si conditia mea fizica ar fi fost sa trec pe dedesubt, de-a busilea, ca
tiritoarele... Asta e, virsta... In fine, dupa putin timp ajungem la
cascada. Este intr-adevar formidabila. Depaseste toate asteptarile mele
in materie de cascade: e inalta, apa se pravaleste de sus, cu spuma...
Pietrele sunt acoperite cu muschi. Nu-mi vine sa cred -- ma uit cum curge
un jet de apa direct pe muschi! Cum naiba o rezista muschiul ala fara sa
fie spalat de apa? Pe linga jetul principal mai exista unele secundare,
ceea ce face ca frontul cascadei sa fie destul de larg. In spatele
perdelei de apa, stincile au niste scobituri. Una din ele se vede clar ca
e uscata! Jos, in partea dreapta, vad intrarea intr-o grota. 
Sar peste un fir de apa si intru in
grota. Nu e mare. Pe jos e apa. Fac niste poze, cu blitzul (nu le vedeti
aici, pentru ca sunt neinteresante). Dobrescu vede un drum foarte abrupt
care urca prin stinga cascadei. Se duce in explorare. Se intoarce repede
si ne povesteste ca sus e o dantelarie intreaga de calcar si de mici
cascade. Dar nu merita sa mergem, ca e plin de noroi si e foarte greu de
urcat. Scoatem mincarea (piine, o conserva de peste si niste miere) si
mincam. Dam si cutzei. Ne mai invirtim oleaca pe linga pestera si-o
pornim inapoi. Cind trecem pe linga canton vedem niste godaci simpatici.
Ii spun Anutzei sa le faca o poza, dar s-a terminat filmul. Mai jos de
canton sunt alti porci, mult mai mari, care-au rimat un sant meserias pe
linga drum. Prin padure zburda citiva purcelusi mici, de lapte (cred).
Misto viatza trebuie sa aiba! Ajungem la poiana unde ne-am intilnit cu
omul cu jeep-ul. Ne-a spus ca pe-acolo e o alta cascada meseriasa (se
pare ca e aia in care a facut Vintila baies, crezind ca e Cascada
Beusnita). In poiana e un cort, dar ocupantii lui nu se vad prin preajma.
Haulim, strigam -- nimic. Nu gasim nici un drum catre cascada. Ne
apropiem de Beusnita, sa vedem daca n-o fi vreo trecere prin vad.
Uitindu-ma prin apa, remarc o gramajoara de bolovani. Ma uit mai atent si
vad ca sub bolovani e o sticla de plastic (PET -- cum o numeste Dobras in
mod curent, desi foarte putina lume cunoaste denumirea stiintifica). Ma
uit si mai atent si... incredibil! In sticla e un peste! Imi dau seama ca
de fapt toata constructia e o capcana. Le arat si celorlalti. Cineva (Ani
sau Nicoleta) da bolovanii deoparte. In sticla nu e un singur peste. Nici
doi. Sunt trei pesti! Destul de mari -- mai lungi decit o palma. Nu
inteleg cum au putut intra pe gitul sticlei. Si, mai ales, nu inteleg cum
de nu reusesc sa iasa. Il urmaresc pe unul si vad cum se pozitioneaza
numa' bine ca sa iasa, dar nu iese. Ceva pare ca-l retine. Sunt fascinat.
Trebuie neaparat sa incerc si eu chestia asta. Abia astept sa ajungem
inapoi, in tabara, la Cantonul Damian, sa fac rost de-un PET! Drumul pare
mai lung acum, la intoarcere. Imediat dupa popasul de la rascruce (acolo
unde se desparte drumul spre Sasca Montana), Ani vede un sarpe. Este cit
pe-aci sa calce pe el. E lung, de peste 50 de centimetri. Se unduieste
usor si dispare in tufisurile de pe marginea drumului. Statea la soare pe
pietrele din drum. Il vazusem cu coada ochiului si eu, dar crezusem ca e
un batz. Si Ani crezuse la fel. Suntem destul de speriati. Bine c-am
scapat fara sa ne muste. Ne revenim si continuam drumul. Am o discutie in
contradictoriu cu Dobras, pe tema ipocriziei/moralitatii ideii ca "popii
nu taie gaini, ca le interzice religia sa omoare; dar nu-i nici o
problema daca roaga pe altul sa ia gitul orataniei". Dar nu ajungem la
nici un rezultat. Ajungem insa la Cantonul Damian. Totul pare in regula,
nu pare sa ne lipseasca nimic din cort sau de prin preajma. Cu exceptia
unei sosete de-a Nicoletei. Nu-i de gasit. Presupunem c-o fi luat-o vreun
ciine. Dobrescu cauta pe jos si-o gaseste mai incolo, in iarba. In poiana
au sosit fetze noi. Cineva si-a insusit vatra noastra. Sunt cam iritat.
Il intrebam pe un tip care sta linga un cort d-ala emisfericu', oarecum
linga al nostru. Zice ca da, el a folosit vatra, da' nu-i nici o
problema, sa venim sa ne facem treaba. Stind de vorba cu el, aflam ca a
vazut catzelul care ne-a luat soseta. L-a usuit, a strigat la el ca nu-i
voie, dar degeaba. Mai aflam ca a cistigat doua beri pe seama cortului
nostru. Amicul lui sustinea ca pe cortul nostru se vede un melc, iar el
sustinea ca e petec. Au pus pariu pe doua beri. Pe cortul nostru este un
petec de forma unui melc. Pe tip il cheama Nelu. E simpatic. Ardelean.
Vine si amicu' lui -- parca Romi ii zice. Simpatic si asta. Stam la foc
toata seara si povestim. Nelu' e foarte incintat ca avem slanina. O
prajeste el la foc, ardeleneste. Ii curg balele. Si noua.
Astazi e zi de relache. De dimineata organizam o spalare corporala completa, la riu. Eu ma duc sa caut PET-uri, sa fac capcane pentru pastravi. Pun un PET cu mamaliga in mijlocul apei, printre crengile unui pom cazut. La locul unde se spala vasele sunt puzderie de pestisori mici (puiet, mormoloci, nu stiu cum le zice). Am testat mamaliga pe ei si se pare ca le place. De fapt, aia maninca orice (se-aduna si la scuipat), asa ca n-am mare incredere in testu' asta. Ma ridic din cinci in cinci secunde si ma duc sa ma uit daca s-a prins ceva in PET. Nimic. Sunt cam dezamagit. Dobrescu opineaza ca de vina e momeala. Face el un amestec savant de brinza cu mamaliga si pamint. Mai avem doua PET-uri. Mergem mai in amonte, mai departe de agitatia de la canton. Fixam un PET acolo. Apoi mergem si mai in amonte. Gasim un locsor meserias, cu apa mica si un repezis. Punem PET-ul in repezis. Eu sunt in papuci si merg prin apa. Gasesc o scoica vie. Sunt o multime de cochilii, dar mai toate sunt moarte. Mai gasesc una vie. I le arunc pe mal lui Dobrescu. La a treia, Dobrescu zice ca deja se poate pune problema unei gustari. Dupa vreo zece minute, avem sase scoici. Prind meserie tot mai multa. Dupa inca vreo doua minute deja dublez numarul scoicilor. Dobrescu pleaca la cort, sa se incalte de apa si sa aduca o plasa. Intre timp, ma dezlantui -- culeg scoicile una cite una, cam in ritmul in care as minca seminte. Pina vine Dobras, am strins deja o gramajoara apreciabila. Vine si Anutza. Ne mai invirtim putin pe-acolo, mai culegem scoici si-apoi ne-ntoarcem. Pe drum verific iarasi capcanele, dar degeaba, nu s-a prins nici un peste. Prada e de jumatate de plasa de scoici -- cam vreo doua kilograme, estimez eu. Bineinteles, carne e mult mai putina in ele. Ajunsi la foc, dezbatem metoda de preparare. Dobrescu sustine ca trebuie prajite in cochilie si se deschid singure. Face un test. Nu se deschid. Le desface el cu cosorul. Uneia ii curatza intestinul gros si-o maninca. Sustine ca e buna. Pe urma maninca una cu tot cu intestin (are o substanta maronie inauntru, nu e nevoie sa va explic ce e). Sustine ca e delicioasa. Ii spun ca trebuie fierte si curatate de intestin si rahat, dar el nu si nu, ca se maninca asa. Ca sa-mi dovedesc punctul de vedere, fac si eu un experiment cu sase scoici. Le fierb, dar tot nu se deschid. Deschid una si-o curat. Carnea e bunicica, dar trebuie curatate bine, altfel ramine "partea neplacuta", care e amara. Dobrescu nu se arata convins de experimentul meu. Sustine in continuare ca trebuie prajite, dar nu in tigaie ci in oala si "cu putina apa pe fundul oalei". Eu zic ca asta inseamna sa le fierbi, dar el neaga. Le "prajeste" in apa. Se arata ferm decis sa nu le curete. Eu ma arat ferm decis sa nu maninc. Nu c-as fi mofturos, dar ma enerveaza ideea sa maninc scoici cu rahat, cind as putea sa le maninc fara. Noroc ca vine Nicoleta si le curata ea. Pina la urma, iese o mincare de scoici buna. Intre timp, poiana se umple de figuri dubioase. Vin doua masini decapotabile, din care ies niste granguri si doua blonde. Coboara cu totii la locul unde ne facem nevoile, linga niste gunoaie. Fac focul acolo. Muzicile urla la maximum din masini. Spre seara se intorc Nelu si amicu' lui (au fost la Lacul Dracului si la Sasca Montana). Stam la foc. Le dam si lor din scoici. Mormaie un "Mdeah, bune..." de complezenta. Nu mai cer supliment, desi a mai ramas. Oricum, eu maninc pe saturate.
(Va urma...)
