Vlad Enache, 27 iunie 2002
Scopul lucrării de față este definirea din punct de vedere logic a încrederii și apoi studierea proprietăților sale logice.
Punctul de plecare al acestui demers l-a constituit întrebarea „Este încrederea tranzitivă?” Cu alte cuvinte, din „X are încredere în Y și Y are încredere în Z” se poate deduce „X are încredere în Z”?
Încrederea poate apărea în propoziții de genul:
P1: „X are încredere în Y”
P2: „X are încredere în Y că va face acțiunea a”
P3: „X are încredere că Y va face acțiunea a”
P4: „Y este un om de încredere”
P5: „Y i-a înșelat încrederea lui X”
P6: „X are mai multă încredere în Z decât în Y” [1]
P7: „X are încredere în judecata/viteza/puterea/gustul/competența/etc. lui Y”
P8: „Când e vorba de chirurgie/politică/păstrarea unui secret/etc., X are încredere în Y”
P9: „X are încredere în mașina/oastea/nava/sabia/etc. sa”
P10: „X și-a pierdut încrederea în sine”
P11: „X are încredere că Y va cădea în capcană”
P12: „X are încredere în rezistența/fiabilitatea/etc. mașinii sale”
P13: „Sunt X, unul din suporterii tenisman-ului Y. Va fi un meci greu. Dar am încredere în Y și de aceea sunt sigur că va câștiga!”
În șirul de exemple de mai sus se vede că structura generală a încrederii este fie „În domeniul D, X are încredere în [calitatea C a lui] Y”, fie „X are încredere că faptul F se va petrece”.
Privind mai atent a doua variantă, se observă că ea nu este altceva decât „X crede ca faptul F se va petrece” – adică în acest caz încrederea este identică cu predicatul „a crede”. Dacă există vreo diferență, aceasta este de nuanță, în sensul că încrederea înseamnă întotdeauna ceva pozitiv, pe când „a crede” se poate folosi și în cazurile negative. De exemplu, se poate spune „Cred că mi se va întâmpla o mare nenorocire”, dar „Am încredere că mi se va întâmpla o mare nenorocire” sună… absurd. Dincolo de această diferență de nuanță, „încrederea că un fapt se va petrece” și „credința că un fapt se va petrece” sunt unul și același lucru. Dat fiind că predicatul „X crede F” este studiat deja, nu mă voi ocupa de acest caz.
Prima variantă („În domeniul D, X are încredere în calitatea C a lui Y”), deși nu se reduce la „X crede F”, are touși și ea legătură cu acest predicat – măcar etimologic, „încredere” este din aceeași familie de cuvinte cu „a crede”.
Din exemplele P1-P13 se desprinde că încrederea este aceea care-l face pe subiectul X să creadă ceva despre Y. „A crede” este deci o consecință (cea mai imediată) a încrederii. Bineînțeles, credințe de tot soiul pot exista/apărea/dispărea în mințile oamenilor din diverse motive, dar (într-un context dat) doar încrederea este aceea care garantează credința (de un anume fel – credința în ceva pozitiv, vezi mai sus). Fără încredere, credința este (oarecum) imprevizibilă, aleatoare.
Pentru mai buna înțelegere, iată un exemplu-metaforă: Fie un student la examen. N-a învățat. Trage subiectul și răspunde la întâmplare. Dacă nimerește răspunsul bun, nu avem dreptul să afirmăm decât „Studentul a rezolvat acest subiect particular”. Dacă însă el a învățat, atunci putem aplica un principiu (o implicație generală) și putem face următorul raționament: „Este adevărat că «Cine învață, rezolvă orice subiect de examen». Dar studentul chiar a învățat. Deci va rezolva orice subiect. În particular, va rezolva și acest subiect.” După cum se vede, concluzia finală a ambelor cazuri este „Studentul a rezolvat/va rezolva acest subiect particular.” Totuși, există o mare diferență între ele: învățătura garantează că studentul ar ști să rezolve orice subiect, pe când norocul nu garantează nimic. Încă ceva: din simpla constatare a faptului că studentul a rezolvat un anume subiect particular (poate chiar mai multe) nu se poate infera că al a învățat. Tot astfel, dacă eu cred la un moment dat că Y mă va ajuta, asta nu înseamnă că eu am încredere în Y. Chiar dacă această credință se repetă cu regularitate, din aceste cazuri particulare (oricât de multe) nu am dreptul logic să deduc o afirmație generală. Treaba funcționează doar invers: din afirmația generală (încrederea/învățătura) deduc oricâte cazuri particulare (credința în ceva/răspunsul corect la examen). Încrederea este premisa (nu singura!) care face posibile diverse credințe particulare, la fel cum învățătura este premisa (nu singura!) rezolvării a diverse subiecte particulare de examen.
Din exemplele P1-P13 se observă că încrederea este o noțiune pozitivă. P11 – deși se referă la „a crede”, nu la „a avea încredere” – atrage totuși atenția asupra unei precizări suplimentare: încrederea reprezintă ceva pozitiv pentru subiectul încrederii – cel care are încredere (pentru alții s-ar putea să nu fie pozitiv).
Uneori, pozitivitatea pare că se instaurează dintr-o perspectivă mai largă, creînd iluzia că e vorba de un pozitiv „absolut”, neraportat la X. De exemplu, în P13, victoria lui Y pare să fie benefică în general, la modul absolut, nu „benefică pentru X” (Y probabil nici nu-l cunoaște pe X, deci n-ar avea cum să lupte pentru victorie „de dragul” lui X; motivația lui Y este clar alta, independentă de X). Aceasta este însă doar o iluzie: să ne gândim la toți suporterii adversarului lui Y – pentru aceștia, victoria lui Y este ceva negativ, de nedorit! Așadar, când e vorba de încredere, există întotdeauna o mulțime (mai restrânsă sau mai largă) de persoane pentru care faptul în discuție este benefic, pozitiv – iar X se află garantat în această mulțime.
Trebuie observat că X nu este neapărat acela (sau printre aceia) care au maximum de câștigat de pe urma acțiunii lui Y. În P13, X are de câștigat doar sentimentul plăcut de satisfacție că sportivul său favorit a mai învins un adversar, în timp ce alții ar putea avea mult mai mult de câștigat (Y însuși s-ar putea să câștige glorie, o sumă mare de bani etc.).
Deși majoritatea exemplelor pledează pentru ideea că Y este conștient de faptul că acțiunea sa este pozitivă pentru X, P11 și P13 arată că lucrurile nu stau neapărat astfel: în general, este posibil ca Y să nu fie conștient nici de faptul că acțiunile sale sunt benefice (pentru X) și nici de faptul că cineva (X) are încredere în el.
Mai sus am arătat că structura generală a predicatului încrederii este „În domeniul D, X are încredere în [calitatea C a lui] Y”. Dar orice calitate C se poate ușor transforma într-un domeniu D. De exemplu, P7 se poate reformula astfel: „X are încredere în Y în domeniul judecății/vitezei/puterii/gustului/competenței/etc.”.
Cu această observație, încrederea devine un predicat ternar:
(1) T(X,Y,D) = „În domeniul D, X are încredere în Y”.
În continuare voi studia argumentele acestui predicat.
Chiar daca domeniul D nu este precizat explicit, de cele mai multe ori el există, măcar ca restricție implicită. De exemplu, dacă cineva afirmă că are totală încredere în omul politic Y, probabil că vrea să spună „Din punct de vedere politic, am totală încredere în Y”. La fel, încrederea în chirurgul Z este de fapt încredere din punct de vedere medical (mai precis, chirurgical). Transferul încrederii dintr-un domeniu într-altul este o operație în general nelegitimă, care poate conduce la erori de raționament.
Teoretic, există posibilitatea ca domeniul D să fie atât de vast încât să cuprindă practic toate domeniile posibile. În acest caz am avea de-a face cu încredere totală (din orice punct de vedere, în orice domeniu). Un astfel de exemplu ar fi încrederea în Divinitate.
Un rol aparte îl joacă domeniul (competența, știința, arta) alegerii persoanelor de încredere. De exemplu, Y poate fi renumit prin aceea că adeseori acordă încredere unor persoane care nu o merită și care mai târziu îl dezamăgesc. Rezultă că în Y nu se poate avea încredere din acest punct de vedere (anume: identificarea persoanelor demne de încredere). În cele ce urmează, voi nota acest punct de vedere/domeniu cu A.
Dacă X are încredere în Y (în domeniul A), iar Y are la rândul lui încredere (tot în domeniul A) în Z, atunci probabil că am putea infera că X are încredere în Z (bineînțeles, strict în domeniul A).
Dacă ne situăm însă în afara domeniului A, tranzitivitatea nu are șanse să apară. Iată de ce: Să presupunem că am încredere deplină în chirurgul Y (încrederea se referă la competența sa de chirurg). Aflându-mă pe masa de operație și așteptând ca Y să vină să mă opereze, aflu că nu poate veni, dar l-a delegat pe colegul Z (în care Y are deplină încredere – din punct de vedere profesional, bineînțeles) să mă opereze. Sunt aceste date suficiente încât să putem deduce – independent și indiferent de alte circumstanțe – că eu voi avea încredere în Z (din punct de vedere profesional)? Nu, evident că nu, pentru că eu nu știu nimic despre capacitatea lui Y de a-și selecționa „oamenii de încredere”. În ciuda extraordinarei competențe a lui Y la capitolul „cum să operăm pacienții încât să-i vindecăm rapid și bine”, el ar putea să stea prost la capitolul „cum ne alegem persoanele cărora le acordăm încredere profesională încât să nu ne dezamăgească”.
Exemplul de mai sus arată că dacă ne situăm într-un domeniu D care nu include A, atunci încrederea nu este tranzitivă [2].
În practică, încrederea în domeniul A nu este de obicei explicită, ci este este de cele mai multe ori o consecință. Revenind la exemplul de mai sus, dacă știu că Y este profesor universitar la Facultatea de Medicină – Secția Chirurgie, atunci asta ar justifica, pe de-o parte, încrederea mea în competența sa profesională (doar chirurgii buni ajung profesori universitari), dar ar putea justifica, pe de altă parte, și încrederea mea în abilitatea lui Y de a-i identifica pe chirurgii valoroși, demni de încredere profesională (profesorii se presupune că stau mai bine decât restul oamenilor la acest capitol – identificarea valorii profesionale). Iată deci că încrederea în domeniul A poate veni uneori „la pachet”, legată de și împreună cu încrederea într-un alt domeniu.
De aceea încrederea în domeniul A trebuie analizată cu grijă, atât pentru a nu permite tranzitivitatea acolo unde ea nu s-ar justifica, cât și pentru a nu cataloga drept netranzitive situații în care încrederea ar putea fi totuși tranzitivă.
În cele ce urmează voi presupune domeniul D ca fiind fixat și nu-l voi mai nota explicit.
Următorul argument al încrederii este X – acela care are încredere, adică o persoană. Chiar și în cazul P4 subiectul încrederii este tot o persoană – acolo ideea este că „oricine (adică orice persoană X) poate avea încredere în Y”.
După cum se vede, subiectul încrederii este întotdeauna o persoană.
În privința obiectului încrederii, Y, lucrurile par a nu fi tot atât de clare. Inventariind seria de exemple P1-P13, rezultă că obiectul încrederii poate fi:
Dar observațiile anterioare ne îndreptățesc să eliminăm unele din aceste variante:
Rămâne că obiectul încrederii este o persoană sau un lucru.
Problema tranzitivității nu se pune însă decât în cazul încrederii într-o persoană (pentru că un lucru nu are cum să transfere încrederea mai departe [3]).
Dat fiind că există o legătură strânsă între încredere și predicatul „X crede că F”, îl voi nota pe acesta din urmă astfel:
(2) B(X,F) = „X crede că F”.
În plus, pentru a surprinde pozitivitatea încrederii, mai este nevoie și de predicatul
(3) G(X,F) = „E bine pentru X ca faptul F să se petreacă”.
În cele ce urmează, faptul F nu este un fapt oarecare, ci este ceva înfăptuit de Y, astfel că voi scrie F(Y). De fapt, pe F nu doar îl notez ca pe un predicat, ci chiar îl concep ca un predicat unar: F(Y) = „Y înfăptuiește F”.
Cu aceste notații, proprietățile încrederii pot fi scrise sintetic:
(4) B(X,G(X,F(Y))) Ù B(X,F(Y)),
adică „X crede că (ar fi bine pentru el ca Y să facă F) și X crede că (Y va face F)”. Primul termen al conjuncției exprimă pozitivitatea acțiunii lui Y (în opinia lui X), iar al doilea exprimă credința lui X (că Y chiar va face respectiva acțiune pozitivă).
Dar, așa cum am arătat, încrederea se deosebește de simpla credință într-o înfăptuire particulară. Încrederea presupune o anume generalitate, în sensul că oricare ar fi faptul (presupus pozitiv de către X) la care ne-am referi, credința în înfăptuirea lui are loc automat:
(5) (")F B(X,G(X,F(Y))) Þ B(X,F(Y)),
ceea ce se citește: „X se așteaptă ca Y să facă toate faptele pe care X le consideră în beneficiul său”. Observând că această expresie depinde doar de X și de Y, o voi nota cu E(X,Y).
Să nu uităm însă că implicația exprimată de E(X,Y) (ca și toată discuția, de altfel) are loc în ipoteza că X are încredere în Y:
(6) T(X,Y) Þ E(X,Y)
Dar aceasta este o proprietate generală a predicatului T, astfel că ea trebuie să fie valabilă pentru orice subiect X și pentru orice obiect Y al încrederii:
(7) (")X (")Y T(X,Y) Þ E(X,Y)
E(X,Y) este deci o condiție necesară pentru încredere. Pentru a fi și suficientă, ar trebui să aibă loc și implicația inversă:
(8) (")X (")Y E(X,Y) Þ T(X,Y)
Dar negația formulei (8) este falsă:
(9) ($)X ($)Y E(X,Y) Ù ~T(X,Y), ceea ce înseamnă
(10) ($)X ($)Y [(")F B(X,G(X,F(Y))) Þ B(X,F(Y))] Ù ~T(X,Y),
adică: există doi oameni X și Y astfel încât „X se așteaptă ca Y să facă toate faptele pe care X le consideră în beneficiul său” și totuși „X nu are încredere în Y”. O astfel de situație este contrară intuiției comune, de unde rezultă că implicația (8) corespunde intuiției comune vizavi de „a avea încredere în”.
Cu aceasta, E(X,Y) devine condiția necesară și suficientă pentru încredere, deci putem scrie definiția predicatului T:
(11) (")X (")Y T(X,Y) Û E(X,Y)
Cu alte cuvinte: „Pentru orice X și Y, spunem că X are încrede în Y dacă și numai dacă X se așteaptă ca Y să facă toate acele fapte pe care X le consideră benefice pentru sine”.
Chiar dacă ar fi îndeplinite toate condițiile pentru a avea tranzitivitate, nu putem scăpa de următoarea situație: Eu am încredere în Y. Maximă, totală, inclusiv în domeniul A. La rândul lui, Y are aceeași încredere în Z. Totuși, eu nu știu/cred/am habar de acest lucru – pur și simplu, nu l-am întrebat niciodată pe Y dacă are încredere în cineva și nici el n-a considerat de cuviință să-mi spună. În acest caz (indiferent ce alte ipoteze am mai face), este evident absurd să presupunem că eu aș avea încredere în Z (nici măcar nu știu că el există!). Dat fiind că întreaga dinamică a încrederii are loc la nivelul credințelor unei anume persoane, rezultă că este esențial ca toate faptele care ar permite (eventual) tranzitivitatea să se petreacă la nivelul conștiinței unei singure persoane. Adică în loc de
(12) T(X,Y) Ù T(Y,Z) Þ T(X,Z)
ar trebui să avem așa:
(13) T(X,Y) Ù B(X,T(Y,Z)) Þ T(X,Z).
Or, așa ceva – chiar dacă admitem că are loc întotdeauna – nu se numește tranzitivitate!
Încă un contra-argument: dacă încrederea ar fi tranzitivă, atunci ea s-ar propaga precum o boală și-am ajunge foarte repede ca fiecare om să aibă încredere în... ce mai, în toată populația globului!
Concluzia: încrederea nu este tranzitivă.