Director: Florian Copcea

Ziarul judetului Mehedinti

MITURILE ŞI REALITĂŢILE DESTRĂMĂRII URSS

            Serghei Şahrai
jurist emerit al Federaţiei Ruse, profesor la MGIMO

Între 1991-1996 a ocupat funcţia de vice-premier al Guvernului FR, membru al Comitetului de Securitate al FR, între 1996-2000 a fost adjunct al şefului Administraţiei Preşedintelui FR, reprezentant al Preşedintelui FR la Tribunalul Constituţional, consilier al Şefului Guvernului FR.

În decembrie 1991 a ocupat funcţia de consilier de stat RSFSR pentru politică juridică, a participat la pregătirea acordurilor referitoare la CSI.

            S-a scris foarte mult despre motivele, care au dus la destrămarea întinsului imperiu sovietic. Însă până în clipa de faţă nu se au în vedere trei circumstanţe. Primul motiv, precum o mină cu efect întârziat, a stat ascuns timp de zeci de ani în acel articol al Constituţiei sovietice, care dădea dreptul republicilor unionale să iasă în mod liber din componenţa URSS. Al doilea motiv, “virusul urii”, care s-a manifestat pe deplin la sfârşitul anilor 80 – începutul anilor 90. Nerezistând în faţa crizei fără precedent, vecinii au început să se invidieze reciproc pentru bunuri elementare, sperând să reziste pe cont propriu. La Tbilisi şi Vilnius se vorbea că “ajunge să lucrăm pentru Moscova”, în Urali se cerea întreruperea “alimentării” republicilor din Asia Centrală, etc.

            A treia cauză o reprezintă procesele de obţinere a autonomiei. La începutul anilor 90, “perestroika” şi-a pierdut din intensitate. Odată cu slăbirea politică şi economică a Centrului, puterea a început să “alunece” către nivelele inferioare – republicile unionale şi autonome. În lupta dintre Elţîn şi Gorbaciov pentru obţinerea rolului de lider politic a devenit din ce în ce mai evidentă slăbiciunea primului preşedinte al URSS ales de Congresul deputaţilor poporului şi nu prin votul direct al populaţiei. Din acest motiv, poziţia acestuia a fost mai puţin legitimă şi mai lipsită de autoritate, decât a oricăruia alt preşedinte din republicile unionale.

Rusia  precum şvaiţerul?

În favoarea lui Mihail Gorbacev continua încă să funcţioneze aparatul birocratic de stat şi exista experienţa intrigilor politice. Din dosarele secrete ale CC a ieşit la iveală aşa-zisul “plan de obţinere a autonomiei”. În scopul de a slăbi Rusia şi pe “democratul” Elţîn, s-a avut în vedere ridicarea statului autonom în componenţa URSS la nivelul statutului republicilor unionale. Comitetul Suprem al URSS a adoptat legea corespunzătoare pe 26 aprilie 1990 şi mecanismul “obţinerii autonomiei” a fost declanşat. Dacă acesta ar fi fost implementat, harta URSS ar fi semănat mai degrabă cu o bucată de brânză cu găuri imense – Rusia ar fi pierdut 51% din teritoriul său, împreună cu toate resursele strategice şi aproape 20 de milioane de locuitori. Realizând pericolul destrămării reale a URSS, congresul rus al deputaţilor poporului, în scopul de a asigura integritatea republicii, a votat cu majoritate de voturi (907 pentru, 13 împotrivă şi 9 abţineri) adoptând pe 12 iunie 1990 Declaraţia de suveranitate de stat a RSFSR. În ciuda opiniilor divergente, această Declaraţie nu conţine nici o referinţă legată de ieşirea Rusiei din componenţa URSS. Dimpotrivă, RSFSR a declarat cu claritate că intenţionează să rămână şi pe viitor parte integrantă a Uniunii reînnoite.

În situaţia politică creată, structura monolitică a PCUS nu a mai rezistat şi s-a clătinat din temelii. Sunt puţini cei care îşi amintesc că, spre deosebire de alte republici unionale, RSFSR nu avea o organizaţie republicană de partid. Prin crearea PC RSFSR într-un moment critic pentru partid, punându-l pe acesta faţă în faţă cu conducerea unională, Ivan Polozkov şi Ghennadii Ziuganov au “contribuit” în mod decisiv la destrămarea PCUS şi astfel la scindarea Uniunii.

Ultima încercare de a salva Uniunea

            În scopul de a-l răsturna pe Gorbaciov din postul de Secretar General al PCUS şi de Preşedinte al URSS, aripa reacţionară a PCUS şi aparatul de partid au planificat pentru septembrie 1991 organizarea congresului extraordinar al PCUS şi al Congresului deputaţilor poporului din URSS. Gorbaciov s-a adresat liderilor republicilor unionale pentru a obţine sprijinul acestora, promiţându-le lărgirea radicală a atribuţiilor şi semnarea în cel mai scurt termen posibil a unui nou acord unional în august 1991. Pentru a-l devansa pe Gorbaciov, liderii republicilor unionale au întreprins o încercare de lovitură de stat pe calea CSSI.

            Însă în ciuda opiniilor divergente, CSSI nu a fost cauza principală, ci ultima picătură care a înclinat balanţa în direcţia scindării URSS. Devenind un rod al aparatului central de partid şi al structurilor regionale ale PCUS implicate în transformări, CSSI a determinat destrămarea partidului, a făcut ca procesul reformării acestuia să fie imposibil, iar acest lucru, la rândul său, a eliminat posibilitatea oricăror încercări de reformare treptată a statului unional.

            În legătură cu evenimentele din 19-21 august 1991, secretarul general al CC PCUS Mihail Gorbaciov, pe data de 25 august 1991, a demisionat din funcţia de Secretar general şi a îndemnat CC PCUS “să ia dificila, însă justa decizie de a se autodizolva”. Începând din 22 august şi până pe 6 noiembrie 1991, şi-au încheiat existenţa partidele comuniste din toate republicile unionale şi respectiv PCUS, ca organizaţie a întregii uniuni.

            A fost absolut firesc, ca practic odată cu scindarea structurilor PCUS să se destrame în avalanşă statul unitar. În august 1991, a fost făcut proclamaţie de independenţă statală, adică de ieşire din componenţa URSS (în ciuda nerespectării procedurii juridice), Azerbaidjanul, Belarusia, Kirghizstanul, Moldova, Turkmenistanul, Uzbekistanul, Ucraina, Estonia. În septembrie au fost urmate de Armenia, Tadjikistan. Anterior, în 1990 şi în primăvara lui 1991, Letonia, Lituania, Georgia. Astfel, în decembrie 1991 au ieşit din componenţa URSS practic toate republicile unionale, cu excepţia Rusiei şi a Kazahstanului.

Sfârşitul URSS a fost definitivat de către liderii republicilor slave

            Ultimul element al acestui proces de distrugere a fost reprezentat de referendumul ucrainean din 1 decembrie 1991, atunci când majoritatea absolută a cetăţenilor republicii au sprijinit proclamaţia de suveranitate a Ucrainei.

            Fostul adjunct al preşedintelui G. Carter Zbignev Bjezinskii a relevat în repetate rânduri, că strategii americani din Ucraina au avut un rol hotărâtor în destrămarea URSS. “Anume acţiunile Ucrainei, declararea independenţei de către aceasta în decembrie 1991, insistenţa acesteia în timpul importantelor negocieri purtate în pădurea Belovejskaia în favoarea înlocuirii Uniunii Sovietice cu o comunitate mai liberă, formată din state independente … nu au permis ca CSI să devină o simplă nouă denumire a unui URSS mai federal. Independenţa politică a Ucrainei a surprins Moscova şi a reprezentat un exemplu, care a fost urmat de alte republici Sovietice, cu toate că la început nu cu prea multă fermitate.

            Astfel, pe 8 decembrie 1991, acordul semnat de şefii celor trei state slave – Rusia, Belarus şi Ucraina, a dat o formă oficială definitivă sfârşitului URSS care avusese deja loc. Cu toate că majoritatea populaţiei continuă să considere că doar o singură declaraţie a fost suficientă ca să zdruncine o putere nucleară cu o mare armată şi cu structuri puternice de securitate de stat, la Kiev, la Minsk şi în alte capitale ale fostelor republici unionale se ştie cu claritate că soarta URSS-ului unitar a fost decisă cu timp înainte.

Trăiască CSI-ul!

            Însă din ce motiv totul s-a produs tocmai la Belovejskaia şi atât de rapid şi neaşteptat, încât au existat zvonuri privind “un complot secret organizat în spatele lui Gorbaciov”? În realitate, nu a existat nici un secret. Serviciile speciale, care au protejat Visculi, au înaintat rapoarte exacte preşedintelui URSS. La început, Boris Elţîn şi Stanislav Puşkevici au continuat să spere că-l pot convinge pe Leonid Kravciuk să păstreze într-o oarecare manieră Uniunea. (Căci, după cum se ştie, la timpul respectiv, Elţîn nu a spus doar “Trăiască Uniunea!”, ci pe 17 august 1991 a parafat chiar un proiect de Acord Unional şi a planificat semnarea acestuia pe 19 august 1991). Însă preşedintele ucrainean nici nu a vrut să audă de cuvântul “Uniune”. În sfârşit au găsit formula “Comunitate”, ca mod de coexistare a statelor într-un spaţiu unic economic, politic şi militar. Preşedinţii i-au însărcinat pe experţi să pregătească documentele în conformitate cu modelul comunităţii. Sensul general a fost clar, însă era important să se găsească pentru acesta forma juridică necesară. Totul a fost determinat de faptul că la Visculi au fost prezente trei dintre cele patru republici care s-au aflat la baza apariţiei URSS în 1922: Rusia, Belarus, Ucraina. A patra era Federaţia Transcaucaziană (ZSFSR), care şi-a încheiat existenţa la scurt timp după crearea URSS, iar toţi membrii fostei ZSFSR ieşiseră deja din componenţa Uniunii (Georgia pe 9 aprilie, Azerbaidjanul pe 30 august, Armenia pe 21 septembrie 1991. Este evident, că trei dintre cei patru “părinţi fondatori” aveau dreptul de a discuta soarta Uniunii. În final, a apărut formula acordului, care era compus din două părţi. Prima: statele-fondatoare constată dispariţia statului creat de acestea – URSS. Al doilea: Rusia, Ucraina şi Belarus (din nou în calitate de fondatoare) declară crearea unei noi uniuni – Uniunea Statelor Independente. După semnarea acordului, Elţîn, Kravciuk şi Şuşkevici s-au hotărât să-i telefoneze lui Gorbaciov şi lui G. Bush-tatăl. Telefoniştii “centralei telefonice speciale” l-au căutat destul de mult timp pe şeful Kremlinului, însă legătura cu Casa Albă s-a obţinut aproape imediat. În cele din urmă, o parte a convorbirilor s-a desfăşurat în paralel: Elţîn cu Bush, Şuşkevici cu Gorbaciov.

            Aflând despre cele petrecute, Gorbaciov s-a adresat imediat armatei. Acesta până la demisia sa benevolă, pe care şi-a dat-o pe 26 decembrie 1991 lua legătura telefonică în permanenţă cu comandanţii diferitor districte, îi cerea ajutor mareşalului Şapoşnikov. Însă militarii nu au reacţionat. Toate acestea aminteau foarte mult de istoria lui Nikolai II din 1917, atunci când ţarul, în calitate de comandant suprem s-a adresat armatei, iar militarii au fost unanim în favoarea renunţării la tron de către acesta.

            Sovietele supreme ale Rusiei, Ucrainei şi Belarusiei au definitivat destrămarea URSS-ului din punct de vedere juridic, ratificând practic în unanimitate Acordul de creare a Comunităţii Statelor Independente. La scurt timp după aceea, toate celelalte republici, cu excepţia celor baltice şi a Georgiei au aderat la CSI.

                                    RIA-NOVOSTI

Concurs cu premii
"ELECTRONICA TELEACTIVITIES"

Joburi prin email

Ghidul telelucratorului

Drobeta Turnu Severin
CD ALBUM

Electronic components for sale

Terapie online: Confesiuni si consiliere

Proiectul ANTICORUPTIA

E-book: Retele, protocoale si servicii asigurate prin retelele de calculatoare