PLATON (427 - 347)
(399 i.Ch. - moartea lui SOCRATE)
GORGIAS - Dreptul naturii si legea umana
SOCRATE : [...] Asadar, nu
exista lucru pe care sufletul sa nu-l fi invatat, pentru ca este nemuritor si
de mai multe ori nascut si a privit ce se afla in lumea de aici, si in Hades,
si pretutindeni ; de aceea nu e de mirare ca el isi poate aminti despre virtute
si despre celelalte, cele pe care le-a stiut mai inainte. Cum nici o parte a
naturii nu e straina de celelalte, iar sufletul le-a cunoscut pe toate, nimic
nu-l impiedica pe cel ce-si reaminteste un singur lucru - si asta e ceea ce
numesc oamenii a sti - sa le descopere pe toate celelalte, daca are curaj si nu
se da batut in timp ce cauta. Caci tot ce cautam sa stim si tot ce stim nu e
decat reamintire. [...] Doctrina reamintirii ne face activi si iscoditori ;
tocmai fiindca sunt convins ca e adevarata vreau sa caut impreuna cu tine ce
este virtutea.
GLAUCON : [...] De altfel,
drept sa spun, de cate ori e vorba de filosofie, fie ca vorbitorul sunt chiar
eu, fie ca doar ascult pe altul, in afara de folosul pe care cred ca-l
dobandesc, simt o nemasurata bucurie. In schimb, cand aud vorbindu-se despre orice
altceva si mai cu seama despre ce vorbiti de obicei voi, oamenii bogati,
oamenii de afaceri, ma cuprinde plictiseala si mi se face mila de voi, prieteni
ai mei, vazandu-va cum va inchipuiti, nimica de seama facand, ca faceti totusi
ceva. Poate si voi, la randul vostru, sunteti inclinati sa credeti despre mine
ca sunt un om de nimic, un amarat. Ba chiar sunteti foarte convinsi de asta.
Dar eu, la randul meu, cred despre voi acelasi lucru. Si ca nu doar mi se pare
: stiu bine ca este intocmai asa. [...]
ARISTOFAN : [...] Trebuie insa mai intai sa lamuresc care este natura
omeneasca si la ce prefaceri a fost ea supusa. Iata, candva, demult, noi nu
eram alcatuiti cum suntem acum, eram cu totul altfel. In primul rand, oamenii
erau de 3 feluri, nu de doua ca acum, de fel barbatesc si de fel femeiesc, ci
si de un al treilea fel, care era partas la firea fiecaruia dintre cele doua.
Insa din acesta a ramas doar numele, fiinta lui a pierit din lume. Faptura
aceasta omeneasca din vremurile acelea era un barbat-femeie, un androgin, iar
alcatuirea lui, ca si numele, tinea si de barbat, si de femeie. Din el, cum
spuneam, a ramas doar numele, iar si acesta numai ca porecla de ocara. In al
doilea rand, cele 3 feluri de oameni de pe atunci se infatisau, toate 3, ca un intreg
deplin si rotund, cu spatele si cu laturile formand un cerc ; aveau 4 maini si
tot atatea picioare ; singurul lor cap, asezat pe un gat rotund, avea doua fete
intru totul la fel, care priveau fiecare inspre partea ei ; 4 urechi, doua
parti rusinoase si toate celelalte pe masura. Fapturile acestea mergeau,
tinandu-se drept si putand sa se miste inainte si inapoi, ca si noi cei de
acum, iar cand doreau sa alerge se foloseau de toate cele 8 madulare ale lor si
se invarteau in cerc, dandu-se de-a rostogolul, ca niste saltimbanci care fac
roata aruncandu-si picioarele in sus si apoi revenind cu ele pe pamant. Iar
felurile acestea de oameni erau in numar de 3 si alcatuiti cum am spus pentru
ca cel barbatesc isi avea obarsia in Soare, cel femeiesc in Pamant, cel
barbatesc-femeiesc in Luna, Luna tinand si de Soare, si de Pamant. Si tocmai de
aceea erau rotunde si rotitoare aceste fapturi, atat ele insele, cat si felul
lor de a merge, pentru ca semanau cu astrele care le zamislisera. Si erau
inzestrate cu o putere uriasa, iar mandria lor era nemasurata, astfel ca s-au
incumetat sa-i infrunte pana si pe zei. Intr-adevar, despre ei este vorba in
Homer cand sunt pomeniti Efialtes si Otos, care au vrut sa urce pana in cer si
sa-l cucereasca, cu zeii lor cu tot. Vazand aceasta, Zeus si ceilalti zei au
stat la sfat, sa hotarasca ce este de facut cu fapturile acelea. Si erau foarte
descumpaniti : pe de o parte nu puteau nici sa le omoare, nici sa le
trasneasca, cum au facut cu Gigantii, starpindu-le neamul (pentru ca astfel ar
fi trebuit sa se lipseasca de cinstirea si de jertfele pe care ei le aduceau),
iar pe de alta parte nici nu puteau sa le mai rabde trufasa incumetare. Zeus,
dupa lunga si grea gandire, a spus : "Cred ca am gasit un mijloc care,
pastrand semintia oamenilor, dar slabind-o, sa puna capat desantarii lor. Chiar
acum o sa-i tai in doua pe fiecare dintre ei, si in felul acesta vor deveni mai
slabi si totodata, sporindu-le numarul, ne vor fi noua mai de folos. Vor merge
drepti, pe cate doua picioare. Iar daca totusi nu se vor potoli si vor starui
in trufia lor, o sa-i mai tai inca o data in doua, ca sa nu mai poata merge
decat sarind intr-un picior." Si, dupa ce a vorbit asa, i-a taiat pe
oameni in doua, asa cum se taie niste fructe de sorb, ca sa le pui la uscat,
sau niste oua fierte, cu un fir de par. Apoi, i-a poruncit lui Apolon ca
tuturor celor astfel despicati sa le intoarca fata si jumatatea de gat in
partea taieturii, pentru ca oamenii, avand mereu sub ochi dovada despicarii, sa
se poarte mai cu masura. De asemenea, Zeus i-a poruncit lui Apolon sa vindece
toate ranile ramase. Iar Apolon asa a si facut, le-a intors fetele si, adunand
din toate partile pielea catre ceea ce astazi numim pantece, i-a tras marginile
cum ai trage de baierile unei pungi, strangandu-le in jurul unei singure
deschizaturi, facuta in mijloc, care a capatat numele de buric. Si, dintre
cutele ramase, pe cele mai multe le-a netezit, dand forma pieptului prin
intinderea pielii cu o scula asemenea calapodului de care se folosesc pielarii
ca sa netezeasca cutele pieilor. A lasat doar cateva chiar pe pantec, in jurul
buricului, ca sa le ramana un semn de amintire a stravechii pedepse. Si astfel,
trupul dintru inceput al omului fiind despicat in doua parti, fiecare jumatate
a inceput sa tanjeasca dupa cealalta si sa se impreuneze cu ea : cuprinzandu-se
cu bratele si tinandu-se strans impletite din dorul de a se retopi intr-o
singura fiinta, incepusera sa piara de foame si, indeobste, de neputinta de a
mai face orice altceva, pentru ca nici una nu voia sa faca nimic fara cealalta.
Iar cand una dintre jumatati murea, cea ramasa in viata cauta o alta jumatate
si se impreuna cu ea, care va fi fost, fie ca era o jumatate de femeie intreaga
(ceea ce numim noi acum o femeie), fie ca era o jumatate de barbat, incat
semintia lor statea sa piara. Atunci Zeus, cuprins de mila, a nascocit altceva
: le-a mutat in fata partile rusinoase, care pana atunci se aflau la spate :
zamislirea nu se facea prin insamantarea unei jumatati de catre cealalta, ci
semanand in pamant, cum fac lacustele. Asezand Zeus acele parti in fata,
oamenii au putut zamisli unul intr-altul, in femeie prin mijlocul madularului
barbatesc. Cu doua teluri a facut el aceasta : daca se vor impreuna barbat cu
femeie, atunci va avea loc zamislirea si, prin asta, dainuirea semintiei ; daca
se vor impreuna barbat cu barbat, atunci dorinta lor de impreunare se va afla
implinita si, linistindu-se, se vor pune pe treaba, ingrijindu-se si de
celelalte trebuinte ale vietii. Asadar, din acest indepartat trecut exista
dragostea innascuta a oamenilor unul pentru altul, dragostea care ne aduce
inapoi la starea noastra dintai, ingaduindu-ne ca, din 2 sa redevenim iarasi
unul, si aducandu-i astfel firii omenesti tamaduire.
Asadar, fiecare dintre noi
este ca jumatatea unui semn de recunoastere, pentru ca a fost despicat cum
despici o platica si facut 2 din unul singur. Fiecare ne cautam mereu
jumatatea, ca sa ne intregim. Asa se face ca aceia dintre oameni care au fost
taiati din fapturile amestecate pe care le-am pomenit cu numele lor de atunci,
acela de androgini (barbati-femeie), sunt iubitori de femei : multi dintre
barbatii care umbla dupa femei din afara casatoriei se trag din androgini, ca
de altfel si femeile care umbla dupa barbati, cautandu-i pretutindeni. Cat
despre femeile care sunt jumatati de fapturi-femeie, acestea nu-i prea iau in
seama pe barbati, ci tanjesc mai mult dupa femei : "prietenutele" din
semintia aceasta se trag. In schimb barbatii care au fost taiati din
fapturi-barbat umbla dupa barbati si, cata vreme sunt tineri, fiind ei felii
taiate din trup barbatesc, indragesc pe barbati, le plac imbratisarile lor si
fac dragoste cu ei. Tinerii acestia, inca de baietandri, sunt cei mai buni
pentru ca au firea cea mai barbateasca.
Se afla oameni care ii
socotesc nerusinati, insa gresesc. Tinerii de felul acesta nu fac ceea ce fac
din nerusinare, ci pentru ca, fiind ei plini de indrazneala si curaj si aratand
ca niste barbati, cauta sa se bucure de cei asemenea lor. Iata un semn graitor
: cand ajung la varsta cuvenita, ei si numai ei iau parte la viata obsteasca,
punandu-se in fruntea ei, pe de alta parte, o data ajunsi barbati deplini,
dragostea lor se indreapta numai catre tineri si, prin firea lor, gandul la
casatorie si la zamislirea de copii il au numai siliti de oranduielile
statornicite. Daca ar fi dupa ei, ar trai toata viata unii cu altii, fara sa se
insoare. Cu un cuvant, oamenii ca ei sunt ori iubitori de tineri, ori tineri
iubiti, neplacandu-le cat traiesc. Decat cei de aceeasi parte cu ei, partea
barbateasca.
Cand norocul scoate in cale
cuiva, fie el un iubitor de tineri sau nu, propria sa jumatate, el este cuprins
de un avant nespus de prietenesc, de inrudire si de dragoste, iar el si
perechea nu mai vor sa traiasca despartiti nici macar o clipa. Asemenea oameni
isi petrec, asadar, intreaga viata impreuna, desi n-ar fi in stare sa spuna ce
anume asteapta unul de la celalalt. Pentru ca nu pare ca doar placerea de
dragoste ii face sa caute cu atata patima si cu atata bunavoie unul pe altul.
Ba chiar se vede limpede ca sufletul amandurora este cuprins de o alta dorinta,
pe care n-o pot rosti deslusit, ci doar o banuiesc si incearca s-o
destainuiasca. Sa presupunem ca, in timp ce se afla imbratisati, ar veni la ei
Hefaistos, cu uneltele sale, si i-ar intreba : "Ce asteptati oare sa
dobanditi unul de la celalalt ?" si, nestiind ei ce sa raspunda, i-ar
intreba din nou : "Tanjiti, nu-i asa, sa fiti cat mai mult impreuna, sa nu
va despartiti unul de celalalt cat e ziua si noaptea de lunga ? Daca asta
doriti, sunt gata sa va imbin si sa va topesc intr-o singura fiinta, pentru ca,
din 2 cati sunteti acum, sa deveniti unul singur si, cate zile veti avea, sa
traiti laolalta o singura viata, iar cand va fi sa muriti, sa muriti de aceeasi
moarte si sa ramaneti tot unul, nu 2, chiar acolo, in Hades. Asadar, ganditi-va
bine daca aceasta va e dorinta si daca o asemenea soarta va este de
ajuns." Stim care ar fi raspunsul lor : nici unul n-ar spune nu, ci,
dimpotriva, s-ar arata dornici sa dobandeasca ceea ce este tocmai cea mai vie
dorinta a lor, indelung resimtita, dar niciodata limpede si raspicat rostita,
aceea ca, imbinandu-se si contopindu-se, sa devina, din doua, o singura fiinta,
caci vechea noastra faptura, asa cum am descris-o, era un intreg. Iar dragostea
nu este altceva decat un nume pentru dorinta noastra patimasa de a fi din nou
intregi. Intregi cum am spus ca eram dintru inceput si nu despartiti in propria
noastra fiinta, despicati pentru incumetarea noastra, de catre Zeus, asa cum
spartanii au despartit in doua neamul arcadienilor. Este, asadar, de temut ca
nu cumva, daca vom gresi fata de zei, sa fim despicati inca o data, ca niste
arsice, astfel incat sa umblam, asemeni oamenilor care se vad din profil, in
basorelief, pe pietrele de mormant, taiati de sus in jos pe linia nasului.
[...]
SOCRATE : Cum adica Diotima,
sa fie oare Eros un zeu urat si rau ?
DIOTIMA : Cum poti vorbi asa !
Crezi cumva ca ceea ce nu e frumos este neaparat urat ?
SOCRATE : Desigur.
DIOTIMA : Si crezi de asemenea
ca lipsa de stiinta este numaidecat nestiinta, ca nu se afla intre ele ceva
care nu este nici una, nici alta ?
SOCRATE : Si ce sa fie oare
lucrul acela ?
DIOTIMA : Ar trebui sa stii ca
a socoti adevarat un lucru adevarat fara a putea sa-i dovedesti adevarul nu
inseamna nici stiinta (cum sa existe stiinta fara dovada ?), nici nestiinta
(cum sa fie nestiinta ceva care nimereste peste adevar ?). Parerea adevarata
este tocmai cunoasterea despre care
vorbeam : ceva care se afla intre intelegere si nestiinta.
SOCRATE : Adevarat.
DIOTIMA : Prin urmare, nu mai
spune ca ceea ce nu e frumos este neaparat urat si ca ceea ce nu e bun este
negresit rau. Tot asa se cade sa gandesti si cu privire la Eros. Faptul ca, asa
cum ai consimtit, el nu este nici bun, nici frumos nu te sileste sa crezi ca
este urat si rau, ci ca e mai degraba ceva la mijloc intre acestea doua.
SOCRATE : Si totusi toata
lumea este de parere ca Eros este un mare zeu.
DIOTIMA : Cand spui
"toata lumea" te gandesti la cei nestiutori sau la cei stiutori ?
SOCRATE : Si la unii, si la
altii, deopotriva !
DIOTIMA (razand) : Bine, dar
cum ai putea spune ca este un mare zeu tocmai aceia care, din capul locului,
cred ca nici macar un zeu nu este ?
SOCRATE : Cine sunt aceia ?
DIOTIMA : Unul esti tu, iar cealalta eu.
SOCRATE : Nu inteleg ce vrei
sa spui !
DIOTIMA : Si totusi nu e greu
deloc. Spune-mi, ce crezi, sunt zeii, toti cati sunt, fericiti si frumosi ? Sau
cutezi sa spui ca vreunul dintre ei nu este nici una, nici alta ?
SOCRATE : Fereasca-ma Zeus sa
spun asemenea lucru !
DIOTIMA : Tu pe cine socotesti
fericit ? Nu pe acela care se bucura de lucruri bune si frumoase ?
SOCRATE : Da, pe acela.
DIOTIMA : Totusi ai consimtit
ca Eros, lipsit fiind de cele bune si de cele frumoase, doreste sa le aiba ?
SOCRATE : Am consimtit, da.
DIOTIMA : Si atunci cum sa fie
el un zeu, daca nu are parte de ele ?
SOCRATE : S-ar parea ca nu are
cum.
DIOTIMA : Asadar, vezi bine ca
nici tu nu-l socotesti pe Eros drept zeu.
SOCRATE : Si atunci ce ar fi
sa fie el, Eros ? Muritor ?
DIOTIMA : Nici pomeneala.
SOCRATE : Atunci ce ?
DIOTIMA : Intocmai ce am
hotarat adineauri : ceva intre muritor si fiinta fara de moarte.
SOCRATE : Si ce anume ar fi
asta, Diotima ?
DIOTIMA : Un mare daimon,
Socrate. Pentru ca tot ce este daimonic se afla intre zeu si muritor.
SOCRATE : Si care ar fi
puterea lui ?
DIOTIMA : Aceea de a talmaci
si de a impartasi zeilor cele omenesti si oamenilor cele ale zeilor : rugile si
jertfele aduse de unii, poruncile data de ceilalti, precum si rasplatile
jertfelor. Si astfel, aflandu-se intre cele doua lumi, Eros umple golul dintre
ele si le leaga intr-un singur Tot, unindu-l pe sine cu sine. Prin mijlocirea
lui se infaptuieste intregul mestesug al prezicerii, cel al preotilor care aduc
jertfe de ruga sau de multumire, al celor care fac farmece, ghicituri, precum
si descantece si vraji de tot felul. Zeii nu au de a face nemijlocit cu oamenii,
ei nu se apropie si nu stau de vorba cu ei, nici in trezie, nici in somn, decat
prin mijlocirea naturii daimonice. Iar acela dintre oameni care se pricepe la
asemenea mijlociri este un om daimonic. In schimb, cel care se pricepe la orice
altceva, arta fie sau mestesug, nu este decat un simplu meserias. Daimonii de
care vorbim sunt multi si de tot felul, iar unul dintre ei este Eros. [...]
ALCIBIADE (despre Socrate) :
[...] nimeni dintre voi nu-l cunoaste pe omul acesta. [...] zice tot timpul ca
nu stie nimic. Asa ii place lui sa se arate. Cat despre infatisarea lui, nu
este ea aceea a unui silen ? Ba inca cum ! In fapt toate acestea sunt doar un
invelis parelnic in care se ascunde, aidoma silenului sculptat. Cand insa il
deschizi, iubiti comeseni, nici nu va puteti inchipui ce belsug de cumpatare se
afla inlauntrul lui. Si sa stiti : putin ii pasa cand vede un tanar frumos, ba
chiar ii priveste frumusetea cu o raceala de neinchipuit, asa cum priveste
averea sau oricare dintre bunurile pentru care esti preafericit de multime. Pe
toate acestea le socoteste fara nici un pret, iar in ochii lui nici noi nu
suntem mare lucru. Asa sa stiti. Isi petrece viata facand pe prostul si
zeflemisindu-i pe oameni. Doar ca atunci cand lasa gluma si cand silenul se
deschide, oare sa fie cineva care sa fi vazut statuile dinlauntru ? Mie mi s-a
intamplat sa le vad de mult si erau atat de frumoase si de minunate, atat de
divine, incat am simtit ca trebuie sa urmez pe data toate indemnurile lui.
[...]
Socrate, dupa ce i-a vazut
cufundati in somn, s-a ridicat si a plecat, iar Aristodem, cum ii era obiceiul,
s-a luat dupa el. Socrate s-a dus la Liceu si, dupa ce si-a facut baia, si-a
petrecut ziua ca pe oricare alta zi. Catre seara a luat-o spre casa, sa se
odihneasca.
SOCRATE : [...] De asemenea ti
se poate parea de mirare ca cei care considera totusi ca moartea este
preferabila vietii nu au dreptul sa-si faca singuri binele acesta, ci sunt
obligati sa astepte serviciile unui binefacator.
CEBES (surazand usor si
vorbind in graiul lui de acasa) : Apai Zeus sa te mai priceapa !
SOCRATE : Cum le-am prezentat
eu, lucrurile pot parea intr-adevar lipsite de noima, dar nu este catusi de
putin asa si ele au, nu incape indoiala, un inteles. Doctrinele secrete spun in
aceasta privinta urmatorul lucru : ca noi oamenii ne-am afla ca intr-un fel de
inchisoare din ale carei lanturi nimanui nu-i e ingaduit sa se desfaca singur
si sa fuga. [...]
SOCRATE : Ma gandesc de pilda
ca aceia care, in loc sa se fereasca de ele cat mai mult, s-au deprins cu
lacomia, cu desfraul, cu betia, aceia fara doar si poate se intrupeaza ori in
magari, ori in niste alte asemenea fapturi. Nu crezi asa ?
CEBES : Este convingator ce
spui, foarte convingator.
SOCRATE : Cat despre cei carora
le-a placut mai mult decat orice sa faca nedreptati, sa asupreasca, sa
despoaie, acestora li se cuvine trupul lupilor, al soimilor, al uliilor. Ori
poate crezi ca trebuie sa dam acestor suflete o alta destinatie ?
CEBES : Nu, nu, aceasta e cea
mai buna.
SOCRATE : Atunci e limpede ca
si in toate celelalte cazuri destinatia sufletelor va corespunde, prin
asemanare, fiecarui fel de viata in parte, nu-i asa ? [...]
SOCRATE : [...] Protagoras a
spus ca "omul e masura tuturor lucrurilor", si ca, prin urmare, asa
cum imi apar mie lucrurile asa sunt pentru mine, si asa cum iti apar tie, tot
asa sunt pentru tine. Esti de acord cu ce spune el sau ti se pare ca lucrurile
au o anumita fiinta statornica a lor ?
HERMOGENES : Intr-adevar, mi
s-a intamplat candva si mie, Socrate, ca, nedumerit fiind, sa ajung aici, la
spusa lui Protagoras. Totusi nu mi se pare ca lucrurile stau chiar asa.
SOCRATE : Cum oare ? Ti s-a
intamplat sa ajungi chiar la parerea ca nu exista defel om rau ?
HERMOGENES : Nu, pe Zeus ;
prea adesea am avut motive sa cred ca exista oameni intru totul rai si inca
foarte multi.
SOCRATE : Dar oameni foarte
cumsecade nu ti s-a parut ca exista ?
HERMOGENES : Prea putini.
SOCRATE : Oricum, ti s-a
parut.
HERMOGENES : Intr-adevar.
SOCRATE : Si cum vine asta
pentru tine ? Nu socoti oare ca cei foarte cumsecade sunt si foarte chibzuiti,
pe cand cei foarte rai sunt si foarte nechibzuiti ?
HERMOGENES : Ba eu asa cred.
SOCRATE : Sa mai fie atunci cu
putinta - daca Protagoras a spus adevarul si daca adevarul este ca lucrurile,
dupa cum par fiecaruia dintre noi, asa si sunt - ca unii dintre noi sa fie
chibzuiti, iar altii nechibzuiti ?
HERMOGENES : Hotarat nu.
SOCRATE : Atunci imi inchipui
ca esti intru totul de acord - de vreme ce exista chibzuinta si nechibzuinta -
ca este pe de-a-ntregul cu neputinta ca Protagoras sa fi spus adevarul. Caci nu
ar mai exista in realitate un om mai chibzuit decat un altul, daca ceea ce i se
pare fiecaruia ar fi si adevarat pentru fiecare. [...]
SOCRATE : [...]
"Dragostea" (erôs) [se numeste astfel] intrucat curge din afara
inauntru, iar curentul acesta nu este propriu celui care-l detine, ci patrunde
in el prin ochi ; din aceasta pricina a fost el numit in vechime esros, de la
"curgerea inlauntru" (esrein) - caci pe atunci foloseam o in loc de ô
; astazi insa este numit erôs prin schimbarea lui o in ô. [...] Cat despre
"adevar", si el pare, asemeni celorlalte, un nume comprimat : divina
miscare a fiintei este exprimata prin cuvantul "adevar" (alętheia),
adica o "alergare divina" (alę theia). [...]
SOCRATE : Iubite Pan si voi,
zeitati de aici, cate sunteti, faceti sa dobandesc frumusetea launtrica. Iar
din afara mea sa fie toate prietene celor din mine. Fie, apoi, sa-l socotesc pe
intelept bogat. Si sa am parte de o avere nici mai mare, nici mai mica decat
aceea pe care numai omul cumpatat poate si sa o poarte, si s-o mane. Oare,
Phaidros, ar mai fi ceva de cerut ? Mie ruga mea imi este pe masura.
PHAIDROS : Atunci sa-i fiu si
eu partas, caci toate ale prietenilor sunt obstesti.
SOCRATE : Sa mergem dar.
Mitul lui Gyges
Ca cei ce practica dreptatea o
fac fara voie, din pricina neputintei de a face nedreptati, am intelege lesne,
daca ne-am gandi in felul urmator : sa dam si dreptului si celui nedrept
ingaduinta sa faca ce vor si apoi sa-i urmarim privind incotro ii va duce pofta
fiecaruia.
Ei bine, il vom prinde pe omul
cel drept in flagrant delict, indreptandu-se spre aceeasi tinta ca omul nedrept
datorita poftei de a avea mai mult, pe care orice fire o urmareste ca pe un
bine - doar legea si forta o conduc spre pretuirea egalitatii.
Asemenea ingaduinta, despre
care vorbesc, ar fi maxima, daca ei ar avea puterea pe care se zice ca a avut-o
odinioara Gyges... se povestea, astfel, ca omul acela era pastor in slujba
regelui de atunci al Lydiei.
Intamplandu-se sa vina o
ploaie mare si un cutremur, pamantul s-a crapat si s-a cascat o prapastie sub
locul unde el se afla. Vazand aceasta si mirandu-se, pastorul a coborat si a
vazut multe lucruri de basm, printre care si un cal de arama, gol pe dinauntru,
cu mici porti. Varandu-si capul pe acolo a vazut inauntru un mort, de statura
mai mare decat parea firesc pentru un om.
Pastorul nu lua nimic altceva
decat un inel de aur pe care mortul, altfel gol, il avea la mana, si iesi. La
adunarea obisnuita a pastorilor, cand i se trimiteau lunar regelui produsele
pastoritului, veni si pastorul avand inelul.
Asezandu-se laolalta cu
ceilalti, i s-a intamplat sa rasuceasca piatra inelului catre sine, spre
interiorul mainii si, facand aceasta, deveni nevazut pentru cei de fata, care
vorbeau despre el ca despre unul plecat. El se mira si, atingand usor inelul,
rasuci piatra in afara, redevenind vizibil. Gandindu-se sa probeze daca inelul
avea intr-adevar aceasta putere, i se intampla astfel : cand intorcea piatra
inauntru devenea nevazut, cand o intorcea in afara - vizibil. Bagand de seama
aceasta, orandui sa fie printre solii trimisi la rege si, ajungand acolo, il
insela cu regina. Apoi, impreuna cu ea, ii pregati regelui uciderea si ii lua
astfel domnia.
Asadar, daca ar exista doua
astfel de inele si daca pe primul l-ar avea omul drept si pe celalalt omul
nedrept, se poate crede ca nimeni nu s-ar dovedi in asemenea masura stana de
piatra, incat sa se tina de calea dreptatii si sa aiba taria de a se infrana de
la bunul altuia fara sa se atinga de el, atunci cand ii este ingaduit si sa ia
din piata, nevazut, orice ar voi, sau, intrand in case, sa se impreuneze cu
orice femeie ar vrea, sa ucida sau sa elibereze din lanturi pe oricine ar dori,
putand face si alte asemenea lucruri, precum un zeu printre oameni. Insa,
facand asa ceva, prin nimic nu s-ar deosebi omul drept de celalalt, ci amandoi
s-ar indrepta spre aceleasi fapte. Asa fiind, aceasta este o buna dovada ca
nimeni nu este drept de bunavoie, ci doar silnic.
Astfel, neexistand un bine
propriu al dreptatii, oricand si oriunde omul se gandeste ca e in stare sa
savarseasca nedreptati, le face. Caci toata lumea crede in sinea ei ca e mult
mai profitabila nedreptatea decat dreptatea si bine gandeste, dupa cum va
afirma cel ce opineaza astfel. Iar daca cineva, stapan pe atari puteri, nu va
voi sa faptuiasca nedreptati si nici nu se va atinge de bunul altuia, va fi
socotit de catre cei ce il vor cunoaste omul cel mai nenorocit si mai neghiob.
Desigur, ei il vor lauda unii
fata de ceilalti, amagindu-se astfel reciproc, de frica sa nu pateasca vreo
nedreptate.
GORGIAS
Kalikles : - Facatorii legii
sunt dupa credinta mea tocmai oamenii slabi, cei multi. Pentru sine si in
vederea intereselor proprii isi intocmesc ei legile si-si oranduiesc rasplatile
: laude si dojeni. Spre a infricosa pe oamenii care sunt mai puternici si in
masura sa aiba mai mult, spre a-i face
si pe acestia sa stapaneasca mai mult decat dansii : iata de ce spun ca ravna
pentru imbogatire e lucru rusinos si nedrept. Pasa-mi-te le-ar placea sa fie
pusi la parte dreapta cu aceia, desi-s niste netrebnici. Aceasta-i pricina ca
in legi se trateaza ca nedreapta si imorala orice straduinta de agonisire care
intrece masura obisnuita a gloatelor, de ce-i zice nedreptatire. Cat priveste
natura, ea invedereaza - cred - de la sine ca-i dreptul celui mai destoinic sa
aiba mai mult decat nevolnicul, al celui mai puternic, mai mult ca bicisnicul.
Ea arata ca-i asa pretutindeni : la celelalte vietuitoare la fel ca si la
oameni, in toate statele si familiile acestora. Asa e dupa ea insasi temelia
dreptului : superiorul sa carmuiasca pe inferior, el sa capete mai mult...
Pentru aceea gloatele tin de
rau pe asemenea oameni ; ele isi ascund astfel propria incapacitate, de care
li-i rusine, si declara necumpatarea lucru urat... nefiind capabile sa-si
agoniseasca cele trebuitoare pentru saturarea poftelor, multimile lauda
cumpatarea si dreptatea : o fac din lasitate... Ca iata, Socrate, adevarul
adevarat, acela pe care tu zici ca-l urmaresti : virtutea si fericirea - nu-s
decat mijloace cu ajutorul carora omul isi poate mari placerea, neinfranarea si
orice libertate.
Celelalte sunt infrumusetari
inselatoare, conventii de-ale oamenilor intocmite in contra naturii, sunt vorbe
goale, praf si vant.
Personajele dialogului :
Atenianul (un strain), Clinias, cretan si Megillos, lacedemonian.
Cele 3 persoane merg convorbind pe calea ce duce de la orasul Cnosos din
Creta, la pestera si templul lui Zeus, tinta calatoriei lor.
[...]
ATENIANUL : Ai dreptate,
straine lacedemonian, dar spune-mi : curajul consta in impotrivirea numai
contra lucrurilor infricosatoare si dureroase, ori si contra dorintelor,
poftelor, placerilor, care, inmuind chiar inima celor ce se cred foarte tari,
ii fac mladiosi ca ceara la intiparirile lor.
MEGILLOS : Ba, si contra
acestor porniri.
ATENIANUL : Daca ne amintim ce
s-a spus adineaori, Clinias afirma ca exista state si indivizi inferiori lor
insisi. Nu-i asa, strain din Cnosos ?
CLINIAS : Da.
ATENIANUL : Care din 2 merita, dupa parerea ta, mai degraba,
numele de rau : cel ce piere biruit de durere, ori cel biruit de placeri?
CLINIAS : Mi se pare ca cel
din urma, si toata lumea spune ca cel biruit de placeri este inferior siesi
intr-un chip mai rusinos decat cel ce cade din cauza durerilor.
ATENIANUL : Adica legiuitorul
acela al lui Zeus si Apollo sa nu fi instituit in legile lor decat un curaj
schiop, care sa nu se poata tine decat pe piciorul stang, iar pe partea dreapta
sa se clatine spre obiectele frumusele si ispititoare ? Ori curajul acesta se
poate sprijini si pe stangul si pe dreptul ?
CLINIAS : Cred ca si pe unul
si pe celalalt.
[...]
ATENIANUL : Adesea in chip de
lauda sau de dispret spunem de unul ca are sau n-are educatie, atunci cand a
primit una foarte buna pentru negustorie sau pentru comertul maritim, ori
pentru alta profesie asemanatoare. Dupa cat se vede, vorbind astfel, n-avem in
vedere aceasta educatie propriu-zisa, care are de scop a ne deprinde cu
virtutea chiar din copilarie, inspirand cuiva dorinta aprinsa de a fi cetatean
perfect si de a sti sa comande ori a se supune conform legii. Ori pe aceasta
singura vrem noi a o defini si numai ea merita, pare-mi-se, numele de educatie.
Cat despre cea indrumata spre avutie ori spre puterea corpului sau sau spre
orice alt talent, in care intelepciunea si dreptatea n-au nici o parte, este o
educatie josnica si servila, ori mai bine o educatie nevrednica a purta numele
acesta, insa sa nu ne certam pentru cuvinte cu ei. Ci sa tinem drept recunoscut
ca cei bine educati ajung indeobste oameni virtuosi, ca astfel educatia nu
trebuie dispretuita, caci dintre calitatile cele mai frumoase, aceasta este
intaia ce o intalnim la oamenii buni si, daca unul n-o are, trebuie sa faca
toate sfortarile in tot timpul vietii spre a o dobandi, daca poate.
CLINIAS : Ai dreptate, suntem
de aceeasi parere.
ATENIANUL : Insa am mai
convenit mai inainte ca oameni buni sunt cei capabili sa-si comande siesi, si
rai, cei ce nu pot.
CLINIAS : Adevarat.
ATENIANUL : Sa reluam si sa
dezvoltam ce intelegem prin acestea. Dati-mi voie a va explica mai bine cu o
imagine.
CLINIAS : Spune.
ATENIANUL : Nu presupunem ca
fiecare din noi e o unitate ?
CLINIAS : Da.
ATENIANUL : Si ca orice om are
in el 2 povatuitori contrari si nerationali, pe care ii numim placerea si
durerea ?
CLINIAS : Asa e.
ATENIANUL : La aceste doua
elemente sunt de adaugat presimtirile pataniilor viitoare, carora li se da
numele comun de asteptare. Dar asteptarea durerii se numeste propriu-zis frica,
si aceea a placerii, speranta. Deasupra acestora sta ratiunea care hotaraste ce
e bine si rau in ele si, cand aceasta devine hotararea obsteasca a unui stat,
se numeste lege.
CLINIAS : De-abia te mai pot
intelege ; vorbeste de aci inainte, ca sa te pot urma.
MEGILLOS : Si eu patii la fel.
ATENIANUL : Despre lucrurile
acestea sa ne formam ideea urmatoare : Sa ne socotim pe fiecare dintre noi, cei
vii, ca niste minuni zeiesti, create de zeu, fie ca distractie a lor, fie
intr-un scop serios, fiindca nu stim nimic relativ la menirea noastra. Ceea ce
stim e ca aceste pasiuni in noi sunt ca tot atatea sfori sau fire, care ne trag
fiecare inspre partea sa. Cand ele sunt opuse, ne trag in directii opuse, de
unde vine si deosebirea intre virtute si viciu. In adevar, ratiunea ne spune sa
urmam numai unul din firele acestea, de a urma totdeauna cu tarie numai
directia lui si a ne impotrivi tuturor celorlalte. Firul acesta e firul de aur
si sfant al ratiunii, numit legea obsteasca a statului. Celelalte fire sunt
batoase si de fier, acesta e mladios, fiind de aur. Cele dintai sunt asemenea
cu diferite specii. Trebuie sa le legam si sa le supunem toate aceste fire
directiei perfecte a firului legii. Caci ratiunea, desi frumoasa, insa fiind
inceata si calma, firul ei are trebuinta de legaturi, pentru ca firul de aur sa
poata conduce pe celelalte. Modul acesta de a ne reprezenta pe fiecare din noi
ca o masina insufletita, pastreaza virtutii toate drepturile sale, explica ce
vrea sa zica superior sau inferior siesi, si ne face a intelege ca atat orice
om, cunoscator priceput al acestor miscari interioare, trebuie sa traiasca
potrivit cu aceasta cunostinta, precum si orice stat trebuie sa consfinteasca
cunostinta aceasta - fie ca i-a inspirat-o un zeu, fie ca o are de la un om
care va fi descoperit-o el insusi - ca lege a administratiei sale launtrice,
cat si in legaturile sale cu celelalte state. Ea ne da notiuni mai clare despre
virtute si viciu ; si aceste notiuni, la randul lor, ne vor face poate sa
cunoastem mai bine ce este educatia si celelalte institutii omenesti, si cat
priveste ospetele pe care cineva ar fi ispitit sa le considere ca un obicei
prea putin important, ca sa se vorbeasca atat despre ele...
CLINIAS : Ba nu, poate ca nu
vor parea nedemne de lungimea vorbirii.
ATENIANUL : Bine. Acum sa
cautam o incheiere vrednica de cuvantarea asta asa de lunga.
CLINIAS : Spune.
ATENIANUL : Daca masinii
acesteia minunate i-am da sa bea mult vin, ce s-ar intampla cu ea ?
CLINIAS : Cu ce gand imi faci
intrebarea asta ?
ATENIANUL : Deocamdata nu-ti
spun. Doar intreb in general ce schimbare va suferi masina : si spre a intelege
si mai bine sensul intrebarii mele, te rog sa-mi raspunzi, daca efectul vinului
nu este sa faca mai vii placerile si suferintele noastre, maniile si amorurile
noastre ?
CLINIAS : Netagaduit.
ATENIANUL : Oare ascute el de
asemenea simtirile noastre, memoria si cugetul si judecata noastra ? Sau mai
degraba acestea se sting, cand bea pana se imbata ?
CLINIAS : Se sting cu totul.
ATENIANUL : Oare nu ajunge tot
asa, in ce priveste starea spiritului, ca atunci cand era copil mic ?
CLINIAS : Desigur.
ATENIANUL : In halul acesta,
asa e ca cineva e foarte putin stapan pe sine ?
CLINIAS : Foarte putin.
ATENIANUL : Asadar, nu zicem
noi, despre un astfel de om, ca e foarte rau ?
CLINIAS : Foarte adevarat.
ATENIANUL : Nu numai batranul
da in mintea copiilor, cum se zice, dar si cel beat.
CLINIAS : Ai multa dreptate,
straine.
[...]
ATENIANUL : Acum sa ne amintim
ce s-a spus adineaori, ca anume exista doua lucruri cu care trebuie sa ne
imputernicim sufletul : una, a nu te teme de nimic, cu unele prilejuri ; alta,
a ne teme de orice, cu alte prilejuri.
CLINIAS : Dupa cat mi se pare,
tu dadeai acestui al doilea fel de teama numele de rusine ?
ATENIANUL : Tocmai. Apoi,
deoarece curajul si cutezanta nu se pot dobandi, decat numai gratie deprinderii
de a infrunta obiectele groaznice, sa vedem daca, spre a ajunge la scopul opus,
nu e trebuinta a ne sluji de mijloace contrare.
CLINIAS : Dupa cat se pare,
da.
ATENIANUL : Astfel, tocmai in
lucrurile care ne fac peste masura de increzatori si indrazneti, trebuie sa
cautam un leac contra nerusinarii si obrazniciei, leac care ne invata a deveni
sfiosi si circumspecti, ca sa nu vorbim, sa nu facem si sa nu suferim nimic de
care ar trebui sa ne rusinam.
CLINIAS : Asa trebuie sa fie.
ATENIANUL : Ce ne expune oare
sa savarsim asemenea greseli ? Nu e mania, dragostea, necumpatarea, nestiinta,
lacomia, lasitatea ; si inca bogatia, frumusetea, forta ? Nu este in sfarsit
orice lucru ce ne imbata de placere si ne face sa ne pierdem mintea ? Insa
pentru a face la inceput proba acestor patimi, si a ne exercita pe urma a le
invinge, este oare vreo proba mai lesnicioasa, mai nevinovata, ca aceea a
vinului ? Si daca se iau precautiile cuvenite, exista vreo petrecere mai
potrivita pentru scopul acesta, ca ospetele ? Sa cercetam lucrul mai de
aproape. Spre a recunoaste un caracter greu de impacat si salbatic, capabil de
mii de nedreptati, nu e oare mai periculos de a intra in legatura cu el, cu
riscul si primejdia mea, decat de a-l observa la o serbare bahica ? Spre a ne
asigura daca cineva este rob al placerilor dragostei, ii vom incredinta oare pe
fetele, feciorii si femeile noastre si ii vom pune la proba apucaturile sale cu
riscul a ceea ce avem mai scump ? N-as mai termina, daca as vrea sa insir toate
motivele care arata cat este de preferat de a lua cunostinta despre diversele
caractere prin mijlocul unei desfatari, fara sa arati ca voiesti, fara sa risti
nici o primejdie ; si sunt convins ca nu e nimeni, nici cretan, nici altul,
care sa nu recunoasca faptul ca modul acesta de a sonda sufletul altuia este
foarte potrivit si, dintre toate punerile la incercare, cea mai ieftina, cea
mai sigura si cea mai scurta.
CLINIAS : E adevarat.
ATENIANUL : Dar ceea ce ne
ajuta a cunoaste caracterul si pornirea oamenilor, este partea cea mai
folositoare a artei de a-i face mai buni ; si aceasta este, cred, unul din
obiectele politicii. Nu-i asa ?
CLINIAS : Desigur.
[...]
ATENIANUL : [...] Nu s-au
pierdut, oare, fiindca n-au cunoscut adevarul acestui cuvant frumos al lui
Hesiod : jumatatea este adesea mai mult decat intregul (Munci si Zile). Hesiod
cugeta, fara indoiala, ca daca e primejdie sa iei intregul si daca jumatatea
ajunge, ceea ce este destul este mai mult decat ce prisoseste, fiindca are mai
multa valoare.
CLINIAS : Netagaduit.
ATENIANUL : Ce credeti ?
Dragostea aceasta de mai mult decat trebuie, care-i pierde, se gaseste mai
degraba la regi, ori la supusi?
CLINIAS : Boala aceasta este
mai obisnuita probabil la regi, a caror viata trandava naste fastul si semetia.
[...]
ATENIANUL : Daca in loc de a-i
da unui lucru cat ii e destul, i se da mai mult : spre ex., daca i se da unei
corabii panze prea mari, corpului prea multa hrana, sufletului prea multa
autoritate, ce se va intampla ? Vasul se va scufunda, corpul va cadea bolnav de
ingrasare peste masura, sufletul se va deda cu nedreptatea, fiica desfraului.
[...]
[...]
ATENIANUL : Barbati, le vom
zice, Dumnezeu, dupa o veche traditie, este inceputul, mijlocul si sfarsitul
tuturor fiintelor ; el merge totdeauna in linie dreapta, conform naturii sale,
in acelasi timp cand circula in jurul lumii ; dreptatea il urmeaza ca tovarasa,
gata sa pedepseasca pe cei ce parasesc legea divina. Oricine vrea sa fie
fericit trebuie sa se tina de dreptate, mergand plecat si modest pe urmele ei.
Dar cat despre cel ce se umfla de semetie, de avere, de demnitati, din cauza
calitatilor corpului, acela a carui inima tanara si smintita este roasa de
dorinte ambitioase, incat crede ca n-are nevoie nici de sef, nici de calauza si
ca este in stare sa conduca pe altii, Dumnezeu il lasa in voia lui. Parasit
astfel, se uneste cu alti trufasi ca si el, se scutura de orice supunere si
aduce tulburare pretutindeni. Catva timp, pare ca inseamna ceva in ochii
prostilor ; dar dreptatea il pedepseste degraba in mod rasunator ; in cele din
urma el isi pricinuieste pieirea lui, a familiei si a patriei sale. Pentru ca
asa este oranda neschimbatoare a lucrurilor, ne intrebam : ce trebuie sa
gandeasca, ce trebuie sa faca inteleptul ?
CLINIAS : Este vadit ca orice
om chibzuit va fi de parere ca trebuie totdeauna sa mearga pe caile
divinitatii.
ATENIANUL : Dar care este
purtarea care ne face placuti lui Dumnezeu ? Eu nu vad decat una singura,
bazata pe norma aceasta veche, ca semenul este prieten cu semenul sau, cand
amandoi au aceeasi masura. Caci toate lucrurile fara aceasta masura nu se pot
reuni unele cu altele si nici cu cele ce o pastreaza. Ori, Dumnezeu este masura
dreapta a tuturor lucrurilor, mai bine decat un om, dupa cum se zice, oricare ar
fi el. Prin urmare, nu este alt chip de a ne face placuti lui Dumnezeu, decat a
ne stradui din toate puterile spre a ne asemana cu el. Potrivit acestei maxime,
omul cumpatat este prieten cu Dumnezeu, caci se aseamana cu el ; dimpotriva,
omul necumpatat nu numai ca nu se aseamana cu el, dar inca ii este cu totul
opus si din cauza aceasta este nedrept. Acelasi lucru trebuie sa spunem si
despre celelalte virtuti si vicii. Aceasta maxima ne duce la o alta, cea mai
frumoasa si cea mai adevarata din toate, anume ca din partea unui om bun este o
fapta vrednica de lauda, foarte buna, care contribuie nemasurat la fericirea
vietii sale si care este inauntrul oranduirii lumii, de a face sacrificii
zeilor si de a comunica cu ei, prin rugaciuni, pomeni si un cult sarguitor ;
dar cu privire la cel rau, contrarul are rau, fiindca sufletul celui rau e
necurat, pe cand sufletul celui drept este curat ; ori nu se cade unui om de
bine, si inca mai putin lui Dumnezeu, de a primi darurile ce i le da o mana
patata de crime. Toate ostenelile ce-si dau raii, sa capete milostivirea
zeilor, sunt deci nefolositoare, pe cata vreme cel drept lucreaza cu izbanda in
scopul acesta. Aceasta este tinta catre care trebuie sa nazuim.
[...]
ATENIANUL : Ei bine, acum e
momentul a cerceta impreuna, eu vorbind, iar voi ascultand, grija mai mare sau
mai mica ce trebuie sa avem de sufletul, de corpul nostru si de avere. Asa vom
ajunge, cat depinde de noi, la adevarata educatie. Iata de aci inainte campul
deschis conversatiei noastre.
CLINIAS : Foarte bine.
CARTEA A V-A
ATENIANUL : Cum ati ascultat
ce-am spus despre zei si iubitii nostri ascendenti, ascultati ce spun si despre
suflet. El este elementul divin si cel mai intim din fiinta noastra si cel mai
insemnat dupa zei. Sunt doua fiinte in noi : una mai buna si puternica, menita
sa comande ; cealalta, inferioara, tinuta sa asculte. Asadar am dreptate sa
sustin ca sufletul sa aiba locul intai in cultul nostru dupa zei si dupa
fiintele cele mai apropiate de ei. Dar nimeni dintre noi, ca sa zic asa, nu-l
cinsteste precum merita, ci numai i se pare ca-l cultiva. Onoarea e un bun
divin si nimic din cele rele nu e demn sa fie onorat. Asa ca oricine crede
ca-si inalta sufletul prin cunostinte, talente sau dregatorii publice, insa din
rau nu-l face mai bun, gresit isi inchipuie ca-l cultiva ; de fapt, il cultiva
foarte putin. De copil, fiecare om se crede capabil sa cunoasca toate si isi
inchipuie ca laudandu-si sufletul il si cultiva, si se grabeste sa-i acorde
libertatea de a face ce ii place. Dar noi sustinem, din contra, ca a se purta
asa inseamna a-si pierde sufletul, in loc de a-l cultiva pe el, care merita,
precum am spus, intaiul rang dupa zei. Iarasi nu inseamna ca-si ingrijeste
sufletul, cine nu se socoteste pe sine, ci pe altii, autorul pacatelor si al
numeroaselor si marilor sale nefericiri, iar pe sine se crede totdeauna fara
vina ; ci este mult departe de adevar, ci chiar il dauneaza. Nici atunci nu-l
cultiva, cand, uitand povetele si indemnurile legiuitorului, il lasa in voia
placerilor ; ci mai degraba il injoseste, umplandu-l de porniri rele si de
mustrari de cuget. De asemenea, il degradeaza, departe de a-l cultiva, cand in
loc de a se ridica prin rabdare deasupra trudelor si temerilor, durerii si
mahnirilor, pe care legea porunceste a le birui, cineva se lasa, ca un
nemernic, in stapanirea lor. Nici atunci nu-l cultiva cand ajunge sa creada ca
viata e bunul cel mai pretios. Din contra, prin credinta aceasta il
dezonoreaza, caci privind ca un rau, cele ce se petrec in viata de apoi, omul
piere sub povara ideii acesteia funeste. Acesta n-are curajul a se impotrivi
supararilor, a sta de vorba cu sine insusi si a se convinge ca de fapt nu stie,
daca nu cumva zeii, domnitori in lumea de apoi, nu ne pastreaza acolo bunurile
cele mai pretioase. Iarasi vrea sa zica a-si dispretui sufletul in mod real si
deplin, preferand frumusetea inaintea virtutii, caci preferinta aceasta
atribuie corpului predomnirea asupra sufletului. Este contra ratiunii a pune
ceva pamantesc mai presus decat ceea ce-si trage originea din ceruri. Cine are
despre sufletul sau o alta idee nu stie cat de superior este bunul pe care-l
nesocoteste. Iarasi nu se cultiva sufletul, cu daruri, cand cineva doreste sa
adune avutii pe cale necinstita si cand nu se revolta contra sa insusi ca le-a
castigat in modul acesta ; ba dimpotriva greseste foarte mult, fiindca inseamna
a vinde in schimbul a putin aur ceea ce sufletul are mai pretios. In adevar,
tot aurul care se afla pe pamant si in sanul sau nu merita a fi pus in cumpana
cu virtutea. Intr-un cuvant, cine nu se abtine, cat poate, de la faptele pe
care legiuitorul le interzice ca rusinoase si rele si nu se tine din contra de
acelea ce ii sunt propuse ca bune si frumoase, acela nu vede ca umbla cu
sufletul, sau entitatea aceasta divina, in mod insultator si jignitor. Aproape
nimeni din cei ce se conduc astfel nu iau aminte la pedeapsa cea mai mare pe
care infractiunea o taraste dupa ea : pedeapsa aceasta consta in asemanarea cu
cei rai si in ura pe care aceasta asemanare le-o insufla contra oamenilor buni
si vorbelor cuviincioase, facandu-i a rupe orice legaturi cu acestia si a cauta
societatea celor rai ca si ei, pana a se alipi oarecum de ei. Cand au ajuns in
halul acesta, ajunge o necesitate ca ei sa faca si sa rabde ceea ce e natural
ca raii sa faca si sa zica intre ei. Insa aceasta nu e inca pedeapsa adevarata,
fiindca ceea ce a just e frumos, iar pedeapsa, parte alcatuitoare din justitie,
este si ea frumoasa. Pedeapsa adevarata e razbunarea ce urmeaza nedreptatea.
Infractorul care o sufera, precum si cel ce nu o sufera, amandoi sunt
nefericiti : acesta fiind lipsit de singurul leac ce poate sa-l vindece, acela
fiindca piere spre a sluji ca pilda indreptatoare. Intr-adevar, ceea ce ne
onoreaza este a urma pornirile cele mai bune din noi si de a desavarsi cat mai
mult partea mai putin buna in noi, dar care se poate corecta. Ori nu e nimic in
om mai inclinat a fugi de rau, ca sufletul, si a cauta binele suprem, si cand
l-a atins, a se alipi pentru totdeauna de el. Pentru acelasi motiv i-am dat
rangul al doilea in cultul nostru. Oricine vrea sa mediteze putin va gasi ca in
ordinea fireasca corpul merita rangul al treilea. Insa trebuie cercetat care
sunt onorurile adevarate si a deosebi pe cele adevarate de cele false.
Discernamantul acesta e rostul legiuitorului si iata, pare-mi-se, ce mi-a
declarat in chestiunea aceasta : "Nici frumusetea, nici vigoarea, nici
sprinteneala, nici statura chipesa, nici chiar - cum cred cei mai multi -
sanatatea, nu fac meritul corpului, precum desigur nici calitatile contrare. O
stare de mijloc justa, intre aceste calitati opuse, este mai sigura si mai
potrivita a ne inspira moderatie ; si cele de-al doilea dau nastere la
sentimente josnice si umile. De asemenea trebuie sa judecam cu privire la
posesiunea banilor si a celorlalte feluri de averi : ele nu sunt vrednice de
luare-aminte decat in aceeasi masura. Avutiile prea mari sunt pentru state si
particulari un izvor de revolte si dusmanii ; si saracia prea mare duce de cele
mai multe ori la starea de sluga a altora. Nimeni sa nu stranga averi in
vederea copiilor sai, ca sa lase, dupa ei, o mostenire bogata ; nu e nici in
folosul lor, nici in acela al statului. Un venit masurat, care nu expune
tineretea lor curselor lingusitorilor, si nu-i lasa sa duca lipsa de cele
necesare, este cel mai bun si potrivit lucru, deoarece starea de mijloc alunga
supararile vietii, prin acordul si armonia ce o intretine. Nu gramezi de aur,
ci un fond mare de rusine trebuie sa lase cineva copiilor sai. [...]
Acel ce nu savarseste nici o
nedreptate, merita sa fie cinstit ; dar acela care nu sufera nici macar ca
ceilalti sa fie nedreptatiti merita de doua ori atata cinste si mai mult decat
intaiul ; unul este drept numai pentru el insusi, pe cand celalalt este si
pentru multi altii, adica pentru toate victimele nedreptatilor pe care le
denunta magistratilor. [...]
Cea mai grava dintre bolile
sufletesti ale omului este un defect, innascut la cei mai multi, pe care
fiecare il tolereaza fara a se stradui sa se curete de el : asa numitul amor
propriu, care, zice-se, este natural, legitim si chiar necesar. Dar nu e mai
putin adevarat ca, daca amorul propriu e prea viu, el devine cauza tuturor
pacatelor. Cel ce iubeste, se orbeste singur relativ la obiectul iubit. El
judeca gresit despre drept, bine si frumos cand crede ca trebuie sa prefere
interesul sau inaintea adevarului. Cine vrea sa ajunga perfect nu trebuie sa se
iubeasca nici pe sine, nici ale sale : numai dreptatea, fie ca o descopera in
sine sau la altii, merita dragostea sa. Din cauza acestui defect, nestiutorul
pare intelept in proprii sai ochi ; el crede ca stie totul, desi nu stie, ca sa
zicem asa, nimic ; si nevrand sa incredinteze altora carmuirea afacerilor pe
care el nu e capabil sa le administreze, cade in nenumarate greseli
inevitabile. Este deci datoria oricarui om sa se fereasca de iubirea aceasta
excesiva de sine si sa nu-i fie rusine a se alipi de cei mai buni ca el. [...]
ATENIANUL : [...] Si adaug ca o virtute inalta si o avutie mare sunt
doua stari incompatibile. Daca mi se cere explicatia, raspund ca cine nu
deosebeste dreptatea de nedreptate are de doua ori mai multe inlesniri a se
inavuti decat acela ce tine la cinste si ca cine nu vrea sa faca cheltuieli
pentru trebuinte legitime sau nu, va economisi o suma dubla fata de omul
cinstit totdeauna, gata a-si cheltui averea pentru scopuri oneste. De unde
urmeaza ca avand o jumatate de castig si cheltuieli duble, cineva nu poate
ajunge mai avut decat cel cu un castig dublu si cu jumatate cheltuieli. Ori,
cine este mai putin bogat si cheltuieste mai mult, este omul bun. Cat despre
celalalt, nu e rau daca e econom, insa cateodata e foarte rau. Omul bun n-ar
putea fi astfel, precum am spus. Caci cine ia cu amandoua mainile si nu face
nici o cheltuiala nici justa, nici nedreapta, se imbogateste sigur, daca e
econom, pe cata vreme cel foarte rau, fiind indeobste si dezordonat si
risipitor, este foarte sarac. Insa cine nu se abtine de la nici o cheltuiala
onesta si nu cunoaste decat mijloacele de agoniseala drepte, nu poate ajunge
nici nemasurat de bogat si nici extrem de sarac. Deci avem dreptate sa spunem
ca posesorii de avutii enorme nu sunt oameni virtuosi (buni) ; asa ca, daca nu
sunt oameni buni, nu sunt fericiti. [...]
[...]
ATENIANUL : [...] Omul beat,
al carui corp si suflet sunt cuprinse de un fel de furie, nu este stapan nici
pe miscarile, nici pe actiunile sale. In starea aceasta nu e deloc bine sa
procreeze ; si nu va avea probabil decat copii rau constituiti si care nu vor
fi nici zdraveni, nici drepti la minte si la corp (Plutarh zice ca un copil
conceput in stare de betie este aplecat la bautura si si nebunie). [...]
[...]
ATENIANUL : Sa pastram,
asadar, ca un bun mijloc al educatiei copiilor, atat pentru spirit, cat si
pentru corp, alaptarea si leganatul atat ziua cat si noaptea. Miscarea aceasta
le este totdeauna utila, dar mai ales in copilaria cea mai frageda. Daca ar fi
cu putinta, ei ar trebui sa se simta totdeauna in casa, ca intr-o luntre pe
mare. De aci trebuie sa presupunem ca doicile stiu din experienta cat de buna e
miscarea pentru copiii ce-i cresc, precum si femeile care vindeca de boala
coribantilor (Boala copiilor). In adevar, cand copiii nu adorm usor, ce fac
mamele ca sa-i adoarma ? Ele nu-i lasa linistiti, ci ii leagana miscandu-i in
bratele lor. Si nici nu tac, ci le canta si cate un cantecel. Intr-un cuvant,
ele oarecum ii vrajesc si-i fac sa atipeasca cu aceleasi mijloace, de care
medicina se slujeste sa vindece pe furiosi : vreau sa spun, printr-o miscare supusa
regulilor dansului si ale muzicii.
CLINIAS : Straine, care poate
fi adevarata cauza a acestor efecte ?
ATENIANUL : Nu este greu de
inteles.
CLINIAS : Cum asa ?
ATENIANUL : Starea in care se
afla atunci copiii si furiosii este un efect al temerii : spaimele acestea
desarte au pricina lor in oarecare slabiciune a sufletului. Atunci cand se
opune acestor agitatii interioare o miscare exterioara, aceasta miscare invinge
agitatia ce o producea in suflet teama sau furia ; ea aduce din nou calmul si
linistea, potolind bataile tari de inima, care au loc in aceste prilejuri.
Astfel, ea procura copiilor somnul si face pe furiosi a trece de la furie la
starea normala, cu ajutorul dansului si al muzicii, si cu ajutorul zeilor
impacati prin jertfe. Iata in doua cuvinte explicatia cea mai plauzibila a
acestor feluri de efecte.
CLINIAS : Sunt multumit de ea.
[...]
[...]
ATENIANUL : Cea dintai este
dragostea aceasta de avutie, care nu ingaduie cuiva sa se ocupe cu altceva,
decat cu grija de a strange avere ; astfel ca sufletul oricarui cetatean, fixat
oarecum asupra acestui obiect, nu mai poate cugeta decat numai la castigul
fiecarei zile. Si toate stiintele si exercitiile care au scopul acesta, fiecare
le invata si le cultiva cu mare zel, pentru sine, iar pe celelalte le dau la o
parte. Aceasta este una din pricinile pentru care lumea nu arata nici o tragere
de inima fata de exercitiile despre care am vorbit, nici pentru vreo alta
indeletnicire onesta ; pe cata vreme, spre a-si multumi setea nestinsa de aur
si de argint, ei imbratiseaza bucuros toate meseriile, toate industriile, si nu
se ingrijesc daca mijloacele acestea sunt cinstite sau nu, numai sa-i
imbogateasca. Ei se apuca fara dezgust de orice fapte, legale sau ilegale,
chiar de cele mai infame, de indata ce ele le procura, ca si dobitoacelor,
folosul de a manca tot ce le place, de a bea ce le place si de a le da putinta
sa se sature de placerile dragostei.
[...]
ATENIANUL : Cum n-as privi ca
nenorociti, oameni siliti a-si petrece viata, cu sufletul chinuit toata viata
de un fel de foame ?
[...]
ATENIANUL : Amicitia deci a
doua fiinte contrare este cruda si feroce si rareori reciproca ; din contra,
aceea bazata pe asemanare este blanda si comuna pe tot timpul vietii. Cat
despre aceea care este facuta si dintr-una si din cealalta, nu este usor a
ghici ce doreste omul cuprins de aceasta a treia specie de iubire. Nesigur in
volitiunile sale, el se simte atras catre cele doua parti opuse, de doua
sentimente contrare, pe cand unul il impinge sa atinga floarea (Tineretea
persoanei iubite), celalalt il opreste. Caci cine iubeste corpul, pofteste la
floarea lui ca la un fruct, si se indeamna pe sine a-si potoli foamea,
nearatand nici un respect fata de caracterul sufletului celui iubit. Insa acela
ce nu se lasa stapanit de pofta corpului si care mai mult il priveste decat il
pofteste, dorind in sufletul sau numai sufletul amicului, socoteste o adevarata
ocara a-si potoli patima sa prin corpul altuia ; si plin de stima si de respect
fata de infranare, curaj, marinimie si intelepciune, doreste ca legatura sa cu
fiinta iubita sa ramana curata.
[...]
[...]
ATENIANUL : [...] Se zice ca
acela ce a pierdut viata printr-o moarte violenta, dupa ce a trait ca om liber,
pastreaza vrajmasie catva timp impotriva omoratorului sau ; ca accidentul
violent, ce l-a suferit, il umple de teama si de groaza, si vazand pe autorul
mortii sale ca duce aceeasi viata si vede aceleasi persoane ca si mai inainte,
mortul il sperie la randul sau si se cazneste in tot chipul sa-l chinuiasca cu
aceeasi turburare, de care este el insusi framantat, chemand in scopul acesta
in ajutorul sau memoria si constiinta vinovatului.
[...]
ATENIANUL : [...] In adevar,
acela care ridica viata aceluia ce i-a dat-o, atrage asupra capului sau toate
pedepsele pe care le poate merita cineva, atat din cauza violentei, cat si a
nelegiuirii sau a sacrilegiului savarsit ; astfel ca, daca ar fi cu putinta de
a ucide de mai multe ori pe copilul care la manie a ucis pe tatal sau pe mama
sa, dreptatea ar cere sa fie supus mai multor morti.
[...]
Iata fabula sau povestea, sau cum vreti sa-i ziceti, povestita ca adevarata
de catre preotii cei batrani. Ei zic ca Dreptatea, care vede toate faptele
oamenilor, razbuna varsarea sangelui rudelor in modul aratat ; ca ea a hotarat
ca acela, care savarseste asemenea fapte, trebuie sa sufere in mod necesar
aceleasi dureri : daca unul a omorat pe tata-sau, o sa fie omorat intr-o zi,
intr-alta viata, de catre proprii sai copii ; daca a omorat pe mama-sa, este
necesar sa se renasca odata intr-un corp de femeie si sa i se ia viata de catre
cei ce au primit-o de la ea ; ca nu este alta ispasire a sangelui varsat al
parintilor si pata aceasta nu se poate sterge, pana ce sufletul vinovatului
plateste omorul savarsit cu un alt omor suferit in fiinta sa si potoleste
astfel mania rudei sale. Teama de razbunarile acestea divine trebuie sa
departeze pe oricine de crima care il ispiteste.
[...]
ATENIANUL : [...] Nimeni sa nu
se atinga, cat ii sta in putinta, de ceea ce e al meu, nici sa nu miste, ceva
de la locul sau, daca nu are invoirea mea. Daca sunt intreg la minte, si eu voi
face acelasi lucru in acelasi mod. Si ca sa incep cu comoara pe care ar
ascunde-o unul, ca s-o pastreze pentru el sau pentru urmasii lui, daca
ascunzatorul nu e unul dintre ascendentii mei, nici nu ma voi ruga divinitatii
s-o gasesc, si nici n-as misca-o de la locul ei, daca as gasi-o, nici nu as
consulta pe ghicitori, sa ma sfatuiasca intr-un chip sau altul, sa ridic
comoara incredintata pamantului. Caci voi castiga mai putin dinspre partea
avutiei insusindu-mi-o, decat as creste ca virtute si dreptate, neatingandu-ma
de ea si pierderea avuta se va cumpani cu un profit mult mai mare in partea cea
mai buna din mine insumi, preferand cresterea dreptatii in sufletul meu, in loc
de inmultirea avutiei. [...]
[...]
Cat ma priveste, e timpul
potrivit sa-ti citez versul lui Euripide : cand vei vedea ca se naruie totul
imprejurul tau, Dori-vei s-ai alaturi un om (cum am fost eu).
[...]
[...]
Scrisoarea aceasta trebuie s-o
cititi catesitrei, pe cat e cu putinta, toti la un loc, iar daca nu, cate 2, si
cat mai des veti putea, si sa va slujiti de ea ca de o conventie si o lege
ratificata pe care e drept sa jurati cu o seriozitate nu lipsita de gratie si
cu o gluma care sa fie sora seriosului. Jurati pe Dumnezeu, ocarmuitorul a
toate cele ce sunt si al celor ce vor fi, pe parintele stapan al carmuitorului
si al pricinii, pe care, daca vom duce o viata inchinata cu adevarat
filosofiei, il vom cunoaste toti cu limpezimea de care sunt in stare oamenii
luminati.
[...]
Dar daca nu mi se cere deloc sfatul sau e
limpede ca el nu va fi urmat in nici un chip, eu nu ma indes, nechemat, cu
parerile mele la astfel de oameni, si nici nu m-as gandi sa silesc pe cineva,
chiar de ar fi vorba de feciorul meu.
[...]
In fiecare lucru existent sunt
3 elemente prin ajutorul carora se realizeaza stiinta despre acel lucru ; in al
patrulea rand vine stiinta insasi, iar ca al cincilea trebuie sa punem acel ce
insusi care e obiect al cunoasterii si e cu adevarat existent. Primul element
este numele, al doilea definitia, al treilea imaginea, al patrulea stiinta
(despre acel lucru). [Deoarece acest al cincilea element este ideea, celelalte
4 sunt elementele prin care ea se manifesta, si anume primele 3 din ele (numele,
definitia, imaginea) se percep prin simturile externe ; al patrulea, adica
stiinta, fiindca-si are lacasul in suflet, e un element intern. Asadar e nevoie
de toate aceste 4 elemente ca sa poata avea loc o cunoastere a ideii.
(Novotny.) ]
[...]
[...]
Inainte de orice, siracuzani,
sa va asezati niste legi despre care sunteti incredintati ca nu va vor indrepta
gandurile spre patima agonisirii de avere si bogatie. Sunt 3 lucruri :
sufletul, trupul si bogatia. Dati cea mai mare cinste sufletului, dupa aceea
trupului, care vine in al doilea rand, si abia in al treilea rand sa va ganditi
la bogatie, care e menita sa slujeasca sufletului si trupului.
[...]
Platon lui Aristodor izbanda
buna.
Aud ca tu esti printre prietenii
cei mai de aproape ai lui Dion si ca ai fost intotdeauna, dand dovada de un
caracter intelept potrivit acelora care-si inchina viata filosofiei. Caci eu
sustin ca adevarata filosofie se alcatuieste din statornicie, devotament si
sinceritate. Cat despre celelalte stiinte sau indemanari, cred ca le zic bine
daca le numesc subtilitati. Ramai sanatos si staruie in caracterul pe care l-ai
pastrat pana acum.
RIVALII sau DESPRE FILOSOFIE
(dialog etic)
[...]
(SOCRATE) : - Nu-i asa ca cel care stie sa cunoasca pe unul va sti sa
cunoasca si pe mai multi ?
- Da.
- Si cel care nu va sti sa
cunoasca pe multi, nu-i asa ca nu va sti sa cunoasca nici pe unul singur ?
- Ba da.
- Atunci, daca... un cal nu
stie sa deosebeasca caii buni de cei rai, nu va sti nici despre el insusi ce
fel este.
- Asa e.
- Iar daca un bou nu stie sa
deosebeasca boii buni de cei rai, nu va sti nici despre el insusi ce fel este.
- Nu va sti.
- Nu e tot asa si cu cainele ?
El recunoscu.
- Apoi, daca un om nu stie sa
deosebeasca pe oamenii buni de cei rai nu-i asa ca atunci nu va putea sti nici
despre sine daca e bun sau rau, de vreme ce si el e om ?
El a admis aceasta.
- Dar a nu te cunoaste pe tine
insuti inseamna a fi intelept sau lipsit de intelepciune ?
- Lipsit de intelepciune.
- Prin urmare, a se cunoaste
pe sine insusi inseamna a fi intelept. Nu ?
- Ba da, zise el.
- Prin urmare, acesta e sfatul
pe care-l da, pare-se, inscriptia de la Delfi ce ne recomanda sa fim drepti si
sa ne indeletnicim cu intelepciunea.
[...]
AXIOHOS sau DESPRE MOARTE
Personajele dialogului :
Socrate, Clinias, Axiohos
[...]
Asa ca, scumpul meu Axiohos,
pornesti spre nemurire, nu spre moarte, iar bunurile tale nu-ti vor fi rapite,
ci tu te vei bucura de ele mai pe deplin si vei avea parte nu de niste placeri
stirbite de slabiciunile trupului muritor, ci de unele neamestecate cu nici un
fel de durere. Scapat din aceasta inchisoare (a trupului), vei sosi acolo spre
a trai numai pentru tine singur, intr-un loc unde nu e nici truda, nici suspin,
nici batranete, ci o viata senina si lipsita de necazuri si chin, huzurind
intr-o tihna netulburata si contempland natura, filosofand nu pentru a te da
multimii in spectacol, ci in slujba infloritorului adevar.
[...]
DEMODOCUS sau DESPRE DELIBERARE
[...]
- Atunci in cine e firesc sa
avem mai multa incredere : in rudele noastre sau in primii veniti ?
- Nu stiu ce sa-ti raspund,
zise cel intrebat.
- Dar bine, daca trebuie sa
acordam mai multa crezare rudelor decat primilor veniti, nu trebuie oare sa-i
socotim pe cei dintai vrednici de mai multa crezare ?
- Cum sa nu ?
- Dar daca pentru aceiasi
oameni, fiind pentru unii rude, iar pentru altii necunoscuti, nu va rezulta in
chip necesar ca aceleasi persoane vor fi socotite totodata si ca mai vrednice
de crezare si ca mai putin vrednice ? Caci, dupa spusa ta, nu trebuie sa
consideram deopotriva de vrednici de crezare pe rude ca si pe necunoscuti.
- Asta nu-mi place, zise el.
- Tot asa, unii vor crede in
vorbele lor, altii le vor socoti de necrezut, si nici primilor nici celorlalti
nu le putem baga vina din aceasta.
- Dar si asta e absurd, zise
el.
- Apoi, observa celalalt, daca
si rudele si primii veniti spun acelasi lucru cum s-ar putea ca spusele lor sa
nu fie deopotriva si vrednice de crezare si de necrezut ?
- Aceasta urmeaza neaparat,
raspunse cel intrebat.
- Nu trebuie sa credem
deopotriva in cei care fac aceste afirmatii, atunci cand le fac ?
- Probabil.
Pe cand discutau ei astfel, eu
eram in nedumerire, intrebandu-ma pe care trebuie sa-i cred si pe care nu, si
daca trebuie sa acordam aceasta incredere oamenilor vrednici de crezare si
celor care se pricep la lucrurile de care vorbesc, sau rudelor si cunoscutilor.
Ce parere ai tu in privinta asta ?
DEFINITII :
Divinitate : fiinta nemuritoare, care isi e de ajuns ei insasi spre a fi
fericita ; estime vesnica, pricina a firii binelui.
Timp : miscarea Soarelui ; masura parcursului sau.
Suflet : ceea ce se misca el singur pe sine ; pricina miscarii vitale a
fiintelor.
Harnicie : starea aceluia care aduce la indeplinire ceea ce si-a propus
; statornicie voita ; inclinarea spre munca a aceluia caruia nu i se poate face
nici o dojana.
Libertate : putinta de a-ti conduce singur felul de viata ; dreptul de a
dispune de tine in orice privinta ; dreptul de a trai dupa capul tau ; risipa
in folosinta si stapanirea averii.
Dibacie : insusirea celui care stie sa-si ajunga scopul propus.
Prietenie : potrivire in pareri despre ce e drept si cinstit ; alegerea
aceluiasi fel de viata (cu a prietenului) ; potrivire in intentii si in fapte ;
potrivire de pareri despre felul de viata ; asemanare de sentimente impreunata
cu bunavointa ; schimb reciproc de binefaceri.
Alegere : chibzuinta drepata.
Filosofie : inclinare spre stiinta celor vesnice ; starea de spirit a
celui ce contempla adevarul intrucat e adevar ; straduinta sufletului
impreunata cu dreapta ratiune.
Frumos : bine
Liber : cel ce isi comanda singur.
Masura : mijlocia dintre ce e prea mult sau prea putin.
Om : vietuitoare fara aripi, cu doua picioare, cu unghii late ; singura
fiinta in stare sa dobandeasca o stiinta intemeiata pe rationamente.
Mantuire : pastrarea cuiva in bunastare.
Purificare : despartirea a ceea ce e bun de ceea ce e rau.
Mandria desarta : atitudinea celui care se lauda cu ceea ce nu are.
Nerusinare : tinuta celui care, de dragul castigului, e in stare sa
renunte la cinste.
Filotimie : apucatura a sufletului gata sa cheltuiasca oricat, fara
socoteala.
Fire pacatoasa : rautate din nascare si greseala a firii ; boala din
nastere.
Nadejde : asteptarea binelui.
Flecareala : mancarime de limba, fara rost.
Ajutor : impiedicarea unui rau prezent sau apropiat.
Prin urmare, daca am rosti, cu
un cuvant :
daca Unul nu este,
nimic nu este, am avea oare dreptate ?
- Intru totul, fara discutie !
Parmenide, 166c
†