Gramatica de bază a limbii internaţionale ido

1- INTRODUCERE

Limba internaţională ido a fost elaborată de către lingvişti şi oameni de ştiinţă, printre care se află filozoful şi matematicianul Louis Couturat şi filologul Otto Jespersen. Este vorba despre o limbă vorbită şi scrisă. Totodată a fost folosită în mod practic în corespondenţă şi în sute de cărţi şi de reviste. A fost utilizată de asemenea în timpul liber şi la conferinţe, unde persoane din multe ţări au fost în stare să stea de vorbă despre o mare varietate de subiecte, fără a mai fi nevoie de traducători.

Prin urmare, este vorba despre o limbă eminamente practică şi simplă. Şi totuşi, existenţa ei nu este cunoscută de toată lumea, în parte datorită scepticismului acelora cărora le este greu să creadă că există un asemenea instrument şi care au idei preconcepute despre o posibilă limbă internaţională. Însă faptul că limba internaţională ido triumfă este un omagiu adus acelora care refuză să fie disuadaţi de fraze ca „Nu va funcţiona” sau „Nu poate fi adevărat.” Obiectivul acestor pagini nu este doar acela de a arăta (în beneficiul celor deschişi la minte) că limba ido este cu totul practică, ci şi acela de a ajuta la răspândirea cunoaşterii ei.

Alfabetul limbii Ido este următorul:

Aşadar, conţine numai litere care se găsesc pe tastaturile din majoritatea ţărilor. Nu există litere accentuate, nici accente ortografice, de aceea textele în lima ido pot fi dactilografiate, trimise prin telex sau transferate de la un computer la altul, cu programe diferite, fără nici o dificultate.

Pronunţie:

Vocalele a e i o u se pronunţă ca în spaniolă sau română.

Alăturarea a două sau mai multor vocale nu le schimbă niciodată pronunţia, după cum se întâmplă şi în alte limbi.

În ceea ce priveşte consoanele, majoritatea lor se pronunţă ca în spaniolă, cu următoarele excepţii:

Accentul

Articolul definit (sau hotărât)

În ido este la, ca în la ponto (podul, puntea), la lagi (lacurile). Nu există articol nehotărât (un, o, nişte). Astfel, navo se va traduce prin «vapor» sau «un vapor», în funcţie de context. În unele limbi, cum e rusa, nu se foloseşte nici un fel de articol, aşa că soluţia adoptată de limba ido, cu un singur articol, este un compromis echitabil între limbile care au două tipuri de articol (hotărât şi nehotărât), cum sunt engleza, spaniola, româna etc., şi cele care nu au articol deloc. Articolul este invariabil. Cum în ido nu există gen gramatical, nu este nevoie să se reţină dacă un substantiv este masculin, feminin sau neutru.

Vocabularul

Limbii internaţional ido se bazează pe lexicul principalelor limbi europene: engleză, franceză, spaniolă, germană, italiană şi rusă. În general, fiecare cuvânt îşi are etimonul într-una dintre aceste limbi, de aceea multe dintre cuvintele limbii ido sunt uşor de recunoscut de persoane din diferite ţări şi vorbitoare ale limbilor din ţările respective.

În majoritatea cazurilor, valoarea fiecărui cuvânt este indicată chiar de terminaţia lui, ceea ce facilitează înţelegerea structurii frazelor. Rădăcina fiecărui cuvânt – aceasta este partea la care se adaugă terminaţia – nu variază niciodată. Unele cuvinte, mai precis prepoziţiile, conjuncţiile şi anumite adverbe, nu au o terminaţie specială. De exemplu: en = in, sur = pe, se = dacă.

Un verb la diateza activă se converteşte în formă de pasiv cu ajutorul sufixului es, plasat între rădăcina verbului şi terminaţie. De exemplu: vidas = văd, vezi,…  videsas = sunt văzut, eşti văzut… Astfel că, o formă alternativă pentru ni esas trovota este ni trovesos. În ambele cazuri, traducerea corectă este vom fi găsiţi. Şi, respectiv, pentru ol trovesis, traducerea este a fost găsit. Sufixul -ab se foloseşte în variaţie liberă cu forma terminată în –inta, precedată de forma corespunzătoare a verbului esar; să urmărim exemplele de mai jos: skribabis (skrib – ab –is) = esis skribinta = scrisesem, scriseseşi,... vendabos (vend ab os) = esos vendinta = voi fi vândut, vei fi vândut... vidabas (vid ab as) = esas vidinta = am văzut, ai văzut,...

Tot aşa, de la parolanta (vorbind) se obţine parolanto = cel care vorbeşte, oratorul. De la sequanta (care urmează) provine sequanto = care urmează; adept. Iar de la employata (care a folosit) provine employato = funcţionar, angajat.
Dacă la rădăcina unui substantiv se adaugă un –a, rezultatul este un adjectiv cu acelaşi sens. Pentru lămuriri, să vedem două exemple. De la substantivul papero (hârtie) se obţine adjectivul papera, care desemnează ceva făcut din hârtie, de pildă papera chapelo = pălărie din hârtie. De la metalo = metal se obţine metala = din metal, de exemplu metala taso = o ceaşcă din metal (metalică).
În mod curent, adjectivele se formează de la substantive la care se adaugă un sufix. Sufixul obişnuit pentru a forma adjective este –al-, care se plasează între rădăcină şi –a, terminaţia specifică adjectivelor. Exemple: de la naturo = natură, se obţine naturala = natural, iar de la papero = hârtie se obţine paperala, în expresia paperala industrio = industria hârtiei; dacă am spune papera industrio, sensul sintagmei ar fi “o industrie făcută din hârtie”. Tot aşa, de la lego = lege, derivă legala = legal, de la manuo = mână se obţine manuala = manual.
Sufixul -al se poate aplica şi la rădăcini verbale. De exemplu: edukar = a educa provine edukala = educaţional.
Un verb poate deriva de la un adjectiv cu sufixul –ig-. Exemple:
De la mola = neted; fin; suav se obţine moligar = a face fin; a atenua.
De la intensa = intens provine intensigar = a intensifica.
De la varma = cald se obţine varmigar = a încălzi.
Cu sufixul –esk- (a începe să, a se apuca de, a se porni, a se pune pe): varmeskar = a începe să se încălzească. Finala –a de la varma etc. nu trebuie înlocuită pur şi simplu cu –ar, pentru că ar crea ambiguităţi. Dacă am crea verbul varmar, sensul lui ar putea să fie “a încălzi, a fi cald” etc.
Pentru a deriva un verb de la un substantiv, trebuie folosit un sufix adecvat, în concordanţă cu sensul pe care vrem să-l exprimăm.
Astfel, de la martelo = ciocan, folosind sufixul –ag- (care indică acţiune), se obţine verbul martelagar = a ciocăni, a bate cu ciocanul. Este limpede că de la martelagar se obţine substantivul martelago = ciocănit, lovire cu ciocanul.
De asemenea, nu putem obţine un verb de la un substantiv doar înlocuind finala –o cu –ar, după cum am văzut că se întâmplă şi în cazul adjectivelor. Prin urmare, se cuvine să folosim sufixul care să indice acţiunea pe care dorim să o exprimăm. Un alt exemplu este sufixul –iz- (care indică “a adăuga un lucru la ceva”), de exemplu de la salo = sare, se obţine salizar = a pune sare, a adăuga sare. Dacă un adverb se poate forma de la un adjectiv, iar un adjectiv de la un substantiv, aceasta înseamnă că se pot obţine adverbe şi de la substantive.
Exemple:
De la hemo = cămin, se obţine heme = acasă.
De la nokto = noapte, se formează nokte = noaptea.
Derivarea unei întregi serii de cuvinte de la o singură rădăcină este o parte importantă a economiei şi flexibilităţii limbajului ido. Astfel, de la rădăcina skrib- (verbul skribar = a scrie) se formează skribo = scris, scriere (ca acţiune); skribado = scriere (ca acţiune prelungită); skribilo = instrument de scris; skribesos = va fi scris; skribala =care este scris; skribita = scris (participiu); skriburo = un text, o scriere (ca rezultat al acţiunii de a scrie) etc.
Cuvintele compuse se pot crea cu uşurinţă. Ultimul element al unei combinaţii de cuvinte are însemnătate în determinarea sensului, iar primul element este doar un termen care îl modifică (semantic) pe al doilea.
Să vedem câteva exemple:
Skrib-tablo desemnează un tip de masă folosită pentru a scrie (= birou). Elementul important este tablo = masă (ultimul), iar termenul anterior (skrib-) serveşte doar pentru a ne indica tipul de masă despre care este vorba. Vapor-navo = vapor (navă) cu aburi; vid-punto = punct de vedere; kristal-klara = limpezime cristalină; sub-mara = submarin (ca adjectiv, nu ca substantiv); amo-letro = scrisoare de dragoste; te-tazo = ceaşcă de ceai; mar-salo = sare de mare.
Folosirea cratimei între cele două elemente ale unui cuvânt compus îi arată cititorului că este vorba de un termen compus, însă întrebuinţarea acesteia rămâne la libera alegere a celui care scrie, de aceea atât vidpunto, cât şi vid-punto sunt două opţiuni la fel de corecte.
Tot astfel, şi întrebuinţarea lui –o între cele două elemente este opţională, dar folosirea vocalei -o este recomandabilă dacă aşa se asigură o pronunţie mai clară. De aceea, mar-salo şi maro-salo sunt considerate corecte, ca şi vid-punto sau vidopunto, însă în cazul letro-buxo =cutie de scrisori, folosirea lui –o final de la primul element este preferabilă pronunţiei letrbuxo, fiindcă astfel se evită rostirea a trei consoane succesive, trb.
Se cuvine să subliniem faptul că substantivele nu pot fi folosite ca atare şi cu valoare de adjectiv, cum se întâmplă în unele limbi, de exemplu în engleză, dar nu şi în spaniolă sau franceză. Dacă vrem să traducem în limba ido “sare de mare”, o putem face folosind un singur cuvânt, mar-salo sau maro-salo. Dar este mai bine să o facem recurgând la un singur cuvânt pentru a traduce termenul sare şi la un adjectiv pentru “de mare”, adică marala salo. Sau putem spune salo di maro “sare de mare”. Acelaşi lucru se întâmplă şi în alte situaţii, de exemplu se poate spune amo-letro sau letro di amo.
În ceea ce priveşte ordinea cuvintelor, aceasta este asemănătoare cu cea din spaniolă, franceză sau română. Adjectivele pot preceda un substantiv sau pot fi situate după substantivul pe care îl determină. Cu toate că nu se poate spune că este vorba despre o regulă fixă, adjectivele mai scurte decât substantivul pe care îl însoţesc se plasează în faţa acestuia, în vreme ce adjectivele mai lungi se plasează după substantivul determinat. Aceasta nu este însă o regulă obligatorie. Cât despre adverbe, şi acestea se pot plasa oriunde în enunţ, numai să reiasă clar sensul lor. În general, subiectul precedă obiectul direct. În cazul în care obiectul direct ar preceda numele subiect şi nu s-ar înţelege care este subiectul şi care este obiectul direct, se poate adăuga la numele obiect direct un –n final.
Exemplu: la hundo chasas la kato = câinele vânează pisica.
Dacă am spune la hundon chasas la kato, sensul ar fi “pisica vânează câinele.”
La viro qua vidas el = bărbatul care o vede pe ea.
La viro quan bel vidas bărbatul pe care îl vede ea.
Obiectul indirect se indică întotdeauna cu o prepoziţie.
Exemplu: el donis la buxo ad il = ea i-a dat lui cutia.
O propoziţie enunţiativă poate fi convertită în propoziţie interogativă prin antepunerea particulei ka sau kad, în faţa unui cuvânt cu iniţială vocalică (pentru a se evita hiatul).
De exemplu: la treno esis hike = trenul a fost aici.
Ka la treno esis hike? = Trenul a fost aici?
Alte particule interogative:
kande = când; quale = cum; ube = unde; quo = ce.
Exemplu: ube nun esas la treno? = unde este trenul acum?

Prefixele şi sufixele

Reprezintă un capitol foarte important al limbii internaţionale ido, deoarece dau o mare flexibilitate limbajului. Să vedem în continuare care sunt cele mai uzuale. Unele dintre ele nu sunt doar prefixe, ci şi cuvinte independente (de exemplu no = nu). Celelalte sunt totuşi sufixe sau prefixe autentice, care nu pot fi folosite cu statut de cuvinte independente, ci numai adăugate la sfârşitul sau începutul unui cuvânt. Cele mai uzuale sunt:

PREFIXE

SUFIXE

(1) “care se caracterizează prin”: kaval-iero = cavaler (2) “arborele sau planta care produce fructul indicat”: pom-iero = măr (3) “instrument ce susţine ceva”: kandel-iero = sfeşnic

Eliziunea este un procedeu frecvent folosit în poezie, care există şi în limba internaţională ido. La finala adjectivelor, -a poate fi omis, de exemplu: bon în loc de bona; nacional în loc de nacionala. De asemenea, poate fi elidată finala -as de la timpul prezent al verbelor; de exemplu: dank în loc de dankas. În textele obişnuite se poate întâlni deseori forma verbală es în loc de esas. Dar mai sunt şi alte cuvinte care se folosesc cu o formă scurtă, rezultată prin eliziune.
În limba internaţională ido, numerele sunt după cum urmează:
un = unu; du = doi; tri = trei; quar =patru; kin = cinci; sis = şase; sep = şapte; ok = opt; non = nouă; dek = zece; dek-e-un = unsprezece; dek-e-du = doisprezece; dek-e-tri = treisprezece; dek-e-quar = paisprezece; dek-e-kin = cincisprezece; … duadek = douăzeci; duadek-e-un = douăzeci şi unu; duadek-e-du = douăzeci şi doi;…. triadek = treizeci; quaradek = patruzeci; kinadek = cincizeci; sisadek-e-quar = şaizeci şi patru;… cent = o sută; duacent = două sute; triacen t = trei sute; … sisacent duadek-e-ok = şase sute douăzeci şi opt;… mil = o mie; duamil = două mii; triamil = trei mii; mil nonacent nonadek-e-non = o mie nouă sute nouăzeci şi nouă.
Observaţi că folosirea lui a între două numere înseamnă că cele două se înmulţesc; de exemplu: duadek = 2 x 10 = 20; sisacent = 6 x 100 = 600. Iar folosirea lui e înseamnă că cele două numere se adună; de exemplu: dek-e-tri = 10 + 3 = 13.