Cristian Simionescu – un maratonist in „penitenciarul vanitatii”
Cristian Simionescu a „reusit” performanta in sine – pentru care nu a depus nici un efort – de a nu fi selectat nici de Marin Mincu, in „O panorama critica a poeziei romanesti din secolul al XX-lea”, nici de Nicolae Manolescu, in „Istoria critica a literaturii romane”. Ambele „mari” aparute intr-un interval de nici doi ani au reusit cu brio sa-l treaca de tot cu vederea – asta da, sagacitate critica! Ca sa-l citam, cu prietenie, pe poet: „Consoleaza-ma, consoleaza-te, consolati-va!”.
„Persiflarea” recuzitei traditionale de a gandi si de a face poezia pe care o detecta Marin Mincu in dreptul poeziei lui Vasile Vlad exista, neindoios, si la Cristian Simionescu, doar ca la poetul moldovean homo ludens este actorul principal al poemelor sale, de la debut si pana astazi. Faust-ul lui Vasile Vlad nu pare sa agreeze jocul, preocupat mai mult sa provoace, inclusiv literar, tirania „istoriei omului ca toti oamenii”, dintr-o perspectiva rasturnata, dar si voit fenomenologica, de „roman al constiintei” (Noica dixit).
Si daca acceptam ca exista un actor sau mai multi, ca marci ale poemului sau care cere constant o scena pentru jucat si privit, va trebui sa intelegem poemul polifonic al lui Simionescu prin prisma acestui joc, in care un maestru-regizor misca umbrele si actorii dupa reguli care-i pot scapa chiar si lui. Jocul ne include, asadar, pe toti: „Ceea ce candva a fost joc mut imbraca acum forma poetica” (Huizinga). Culisele sunt, uneori, mai puternice, ca o alta scena care nu este pentru toata lumea si ar putea reprezenta chiar faldurile constiintei noastre iluzorii, asta in cazul in care avem acces la una.
Dupa Liiceanu, in prefata cartii olandezului preocupat de homo faber, jocul intretine raporturi vagi cu rasul, umorul, gluma, comicul, nebunia. Aceste raporturi, fie si volatile, necautate sunt prezente toate, cu asupra de masura, in poezia lui Cristian Simionescu.
Am in vedere antologia sa de la „Junimea”, din 2002, Tinutul bufonilor, ca expresie a unei vointe „testamentare” a unui poet obisnuit sa sfideze cutumele epocii sale, dar si propria gandire poetica – si, slava Domnului, la Simionescu gasim din belsug asa ceva. Poetul e cel mai bun sabotor al poeziei sale – dovada, in cazul sau, receptarea critica confuza sau graseiata.
Poezia sa atat de dificila cognitiv, ca orice poezie mare, ma face sa cred ca de s-ar pierde o buna parte din poezia buna a vremii noastre, niste apucati de poezie din viitor ar putea reconstitui epoca dupa cartile semnate de el – daca ele ar avea mai mult noroc decat au acum.
Asa se face ca in debutul acestei antologii gasim numeroase poeme cu titluri schimbate fata de originale („unicatele sunt iluzii, sunt diavoli”, ne avertiza poetul in „Maratonul”), efect al unui scenariu care opune aparitiei cronologice a poemelor mai vechi o unitate noua a poeziei. Aceasta „materie” veche este reordonata dupa un plan „rubik” ce poarta marca trecerii timpului, o tema intensa, de altfel, ardenta in mai toate cartile sale.
Nu intamplator, unul dintre personajele memorabile ale acestei poezii, a carei sfera este jocul insusi, este Arhitectul, cel ce ironizeaza pretentiile celorlalti omologi de a fi „voci” autoritare in concertul polifonic al lumii. Daca viata, ca avanscena pe care ne perindam cu totii, este un joc, atunci regula jocului trebuie urmarita – si persuadata pe cat posibil pana la intrarea in scena propriu-zisa.
Poetul ca magician al propriei vieti apasate de luciditate – care este si suferinta sa secreta – distruge insa constant aceasta regula a jocului ce da sanse, aici, mai ales unei lumi ce-si „petrece turbarea cu luciri fixe”. Timpul, un agent perturbator pentru vechea ordine traditionala a lumii, intra in omenire decisiv incepand cu cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, urmare a unificarii dorite de industrializarea lumii. In acest sens, putem citi un pasaj foarte elocvent in romanul „Austerlitz”, al prozatorului german W.G. Sebald, in care un personaj straniu constata intruziunea dubiosului agent periculos care domneste peste lume – dar nu intotdeauna peste intreaga lume. Acolo unde nu domneste, inca, omul isi afla ultimul refugiu. Raportul spatiu-timp, ne spune personajul fantast si lucid al romanului, un anume Austerlitz, asa cum este el perceput pe durata unei calatorii, „tine inca de domeniul iluziei, al prestidigitatiei, ceea ce face ca de fiecare data cand revenim dintr-o calatorie, sa nu avem niciodata certitudinea de a fi fost plecati”.
Pe urmele iluziei sangeroase oferite de Cronos, marele mancau de zei, oameni si bolovani, Cristian Simionescu este un poet al demistificarii timpului, al ridiculizarii acestuia – asa cum victima desfide in mintea sa calaul. Asa cum Nabokov vana fluturi cu plasa, Simionescu ataca timpul cu site fine. Ce prinde la vanatoarea asta – poezie se numeste. Luciditatea sa vede dincolo de normele tribului si de orarul dupa care omul este tarat in existenta: „Dac-ai trai si dupa moarte / macar un timp, pana s-auzi / cum timpul te aduce inapoi / timpul supus atunci vointei tale, / cand spovedanii nu-ti mai poate rupe / O clipa dupa moarte doar, de ochiul s-ar trezi / sa-i vezi caznirea timpului – pentru a rupe prin momeli / imbratisarea celor ce s-au imbratisat candva – o clipa doar imun sortirii sale.” (Dac-ai trai si dupa moarte).
O smulgere din fluxul acestui timp al lumii si al lumii de apoi, iata ce isi doreste un poet care l-a citit bine pe Eminescu („Se bate miezul noptii in clopotul de-arama, / si somnul vames vietii, nu vrea sa-mi ieie vama…”), dar a sondat in sinele sau pentru a vedea impostura, ridicolul trecerii, asa cum se arata aceasta in evocarea acelui pater care il povatuieste in amurgul vietii: „Inainte de a muri, pater m-a trezit intr-o noapte, / in miezul ei a adus ceasornicul / si mi-a spus / „Sa-l blasfemam! Priveste, atent, obiectul acesta, / caraghios si orgolios / ce-si desfata muschii, cum un cariu se veseleste / indopandu-se cu tihna. Cum se hraneste cu timpul nostru / ar trebui sa-l batem ca pe-o virgina care nu-si pazeste virginitatea…” (In miezul de noapte). Timpul ne supune ordaliilor sale, isi bate joc de „batranul caraghios”, intr-un ritual in care, avertizeaza stiutorul pater, „veselia te paste, comedia…”.
Ei bine, comédia lumii este tema recurenta a poemelor lui Cristian Simionescu, acest poet aproape nebagat in seama de marea noastra critica, preocupata sa ia act cu solemnitate de pospaiul cate unui jongleur de vorbe, oarba in momentul in care in fata ii apare adevarata poezie.
Tot ceea ce scrie acest poet absent din jocul de-a puterea al vietii literare de la noi este efectul unei retrageri voite din aparenta zilei de azi (care poate fi bunaoara chiar „antica”, si cu rost), ca si al unei distantari, tot eminesciene, ce nu exclude vederea instruita. Daca Eminescu se amuzase sa ne avertizeze la modul serios (Joace unul si pe patru…), Simionescu, un poet care observa, precum inteleptul evreu, ca „ruina e in ochiul omului”, isi trimite mastile sa-l reprezinte intr-o lume a scapetilor si a scamatorilor exultand in „cloaca” unde „jargonul e totul”.
Putini poeti romani pot fi memorabili la nivelul unui intreg poem, asa cum de foarte multe ori se arata capabil Cristian Simionescu, un arhitect de „formule sacre” excedat de slagarele timpului sau, dar, in acelasi timp, un „initiat” care nu se amageste la vederea valurilor cu care acesta ne joaca pe degete – „Striax: doar un caracter curat, dar nu brut, ci slefuit de / filozofie, / tachinat de soarta in repetate randuri, poate privi / banchetul nuptial si semnele-i tacute. Rusinos este / doar Iunius Brutus, ucigatorul de prunci, el, pudic, la scenele / tandre, / fin cu mustele, cutitar cu odraslele-i. Pe papirus nu-i suc de elixir, / nici oscioare de mastodont, dovada de sange. Sunt / culpe / ce pe taler nu incap, / noi insa stim, nu dovedit – dar banuiala uneori mai tare-i ca insasi dovada! Mutul, cu gesturi din culise, ne / conduse…” (Trei voci).
Ei bine, aceste voci vor fi inmultite si amplificate ca intr-un teatru de natura poetica: poetul musca din drama si face poem, cu tragedia si farsa in recuzita sa din ce in ce mai baroca, mai ampla pentru a putea cuprinde nebunia si intelepciunea lumii, ca in acest poem splendid, care candva se numise, simptomatic, „Giordano Bruno”: „Acel nebun care-a gasit centrul apei, o soarta de fast nu avu, / ci o rasplata de ras, o bataie cu pietre / si un loc de mormant aratandu-i-se: «Aici vei trona». / De orgoliu ochii-i zambira, geniul suferintei vorbindu-i / intr-o limba de nimeni cunoscuta: «Atat doar ma pedepsiti? / Pot suporta mai mult!». / Piatra in falangele sale era o ceara / voindu-se ou. / Acul orologiului, ironic, derula orele, / la semnele-acestea, cuparul cu otrava cade timid pe trepte, / oase-i cresc, carnea intepandu-i-o. Ce miros / are tradarea fiintei catre fiinta, / cu clesti de sulf strang narile masluitorului, / ce masa de operatie se arata hulitului, rug, in loc de ospat, / si vin, acizi de sunete se aud peste dealuri, precum o turma: / un foc hranindu-se cu foc!” (Acel nebun care-a gasit centrul apei).
*
Un „Hamlet” renascut, perpetuu mahnit, bantuie prin poezia acestui singular poet constient ca „nici o scula nu poate lovi miezul fiintei”, un personaj tragic sedus de patosul refuzului in „penitenciarul vanitatii”, unde ne jucam cu voiosie rolurile si ne plangem de soarta care ne impinge spre o „terra damnata”. Vom iesi noi cumva si din asta…
Dar acest Hamlet revival, care este poetul vremurilor noastre, cel ce spala pahare pentru oaspeti stranii sositi in miez de noapte, face un pas indarat si lasa faldurile culiselor sa cada, ca fasii de materie obscura, asupra bufonilor ce joaca piesa-n piesa. Scena se muta-n ariergarda, in spatele vederii celui obisnuit sa vada spectacolul din stal. O data in plus, spectatorul social, care poate fi poetul, devine „angajat”, sau spectactor, o fiinta duala, ca la Addison, al carui privitor invizibil isi schimba identitatea in functie de locul si pozitia in care se afla.
„Maratonul” este cartea intalnirilor admirabile – si terifiante, trebuie s-o spunem. Gheorghe Grigurcu, unul dintre cei mai aplicati critici ai poeziei sale, remarcase ca poemele lui Simionescu „ar fi putut fi scrise si in alte veacuri”, „confiscate de marea tema a vietii si a mortii”, ceea ce le face sa „vadeasca o contemporaneitate cu absolutul”. Nici un poet roman nu ii sta alaturi in aceasta questa singulara lui Simionescu, dupa opinia izolatului critic: lirica sa, al carui suflu este „intunecat de o generalitate a suferintei”, ar putea, dupa acelasi Grigurcu, sa ne reaminteasca doar de Cesar Vallejo.
In „Maratonul”, carte al carei epigraf avertizeaza subtil cititorul „slab”, ca si specialistul vanitos, sunt reunite, dupa voia unui maestru al plasmuirii ce impinge pur si simplu vocatia fiecaruia in rolul principal, personajele memorabile ale celui mai bun prozator dintre poetii nostri (si-l avem printre noi si pe Mircea Ivanescu!): Mimul, Arhitectul, Bufonul, Blasfem, Striax, Candidul. Sunt sapte cantece ale poemei lui Simionescu, urmate de cinci coduri ale personajelor. Fireste, Mimul, „ceremoniosul fara de vorbe”, nu poate avea unul, din pricina naturii sale mimologice, dar, intr-o lume si specie sfidata de „manevrele mortalitatii”, el este cel care deschide balul unde acesti heteronimi ai lumii se intrec in a abhora tot ceea ce tine de coaja si miezul unui univers detracat, in care si firul de pulbere se vrea „fecundat”, in care Scaiul isi cere, comic, dreptul la reprezentare si la respect („In mine e un om!”).
Nu intamplator, Mircea Iorgulescu a remarcat ca, aici, pune poetul la bataie figuri caracteristice „evului baroc”, ca si motive si teme ce ilustreaza pentru finii cunoscatori de Shakespeare o lume ce poate fi tot atat de bine anti-lume. Sau sub-lume: „Arhitectul: … Si biata faptura flamanda care n-a cunoscut a noastra arta, / cand a auzit de suferintele si ultragiile artei / si-a prezentat scuze! Sarutam pe cei casapiti si pe casapitori, / pe cei care pipaie glanda moale a intunericului. Cu aceleasi maini / ciupesc fundul madonelor. Din macelarie dai in salon, / din salon in crasma, din crasma in sala de rugaciuni, de aici / in dormitor, din culcus in sala de operatii. Cum sa-l iubesti / pe arhitectul ce ne facu acest hotel in batjocura? / Cu fiece pas fata ta se schimba: pieton cand mergi, cumparator cand intri in shop, enorias duminica, pater / cand povatuiesti, sot cand insotesti, vanzator cand vinzi, vandut cand esti inselat, barfitor cand pe semeni ii pizmuiesti, / pacient cand bolesti, inotator cand te scalzi, codos cand / barfesti, botezator cand botezi. / Profesiuni de o clipa, cat hartuiti frunza asta umana! Doar cand dormi adanc, esti tu al tau pentru tine. Zorile isi trag / trupul din pat, pe rand esti cand una cand alta: moneda / sociala!...” (Maratonul – Cartea intai).
Fiindca „e limpede ca poetul duios e o hahalera”, Cristian Simionescu nu e un poet duios. Este, ca orice Pater scriptural, pe rand, toate personajele sale intrate intr-o disputa polemica de o magie a replicii de neuitat. „Actorii” lui Simionescu sunt cei mai buni cinci jucatori de poker verbal pe care ii avem in toata literatura noastra. O quinta retrasa la marginea lumii, pentru a putea vedea mai bine Maratonul. Pacat ca nici un director de scena nu a intuit potentialul acestei carti, dar pentru asa ceva trebuie sa ai la dispozitie un, sa zicem, Purcarete, ca si un public educat la temperatura pieselor shakespeariene, acolo unde fiecare replica este savurata dupa un cod care presupune frecventarea inca de la gradinita a pieselor omului din Stratford. De ce, intreb cu inocenta, Simionescu nu ar putea fi predat in manuale? Raspund: pentru ca didacticismul, asa cum este practicat la noi, e corset pentru poezia aceasta care, culmea, uziteaza din plin de aporiile si subtilitatile didacticismului.
Cu toate astea, senzatia ca personajele sale sunt ilustrari ale „ideii” se impune, cumva. Ele nu au carne, asa, imbracate-n costumele care le-ar putea reprezenta, oricum nu in sensul in care noi suntem „intarcati” in momentele formarii noastre spirituale, iar miscarea lor in mintea noastra tine mai mult de performantele lor lingvistice, ca si de o ilustrare a arhetipalitatii fiecaruia dintre ele. Avea dreptate Marian Popa in „Istoria…” sa (ei, uite ca s-a gasit cineva sa remarce intr-o carte groasa opera acestui poet!) sa spuna ca „stilul este apodictic, se aglomereaza reflectii exprimate cu ton catedratic si catedral”. Al Cistelecan vorbea chiar de „dictiunea vizionara”, care se arata tocmai ca un efect al unei anumite „retorici si egalizari in elanul rostirii” si care indica mai degraba „o vocatie retorica decat una vizionara”. Dar asa ceva nu poate fi, desigur, un minus al poeziei sale. Intr-adevar, personajele poetului nu urca pe „scena” si nu „ies” la rampa, au alta treaba. Menirea lor, de nici un orgoliu de autodepasire tradata, este sa trebaluiasca prin culise si prin fosa sufleurului. Mi se pare clar inca de la o prima lectura a poeziei sale, in special cea din „Maratonul”, ca poetul nu se doreste un vizionar, ci este un sceptic dublat de un ironist de prima mana, ca si de un maieut expert in chestionarea „frunzei umane”. Doar a studiat bine la scoala stoicilor, precum si a unuia dintre maestrii sai, Swift! „Pana si oxigenul poate deveni o conventie, o Vorba care tine locul”, iata efectul obtinut de intentionalitatea deloc trucata a acestui poet care stie ca „trucajele, aparentele, conventiile” tuteleaza totul, dar mai ales ca provizoratul e… nemuritor.
In fond, conventia „retorica” adoptata de poet este ceea ce el semnalizeaza ca raspuns deja dat la orice nedumerire a criticii (sau pura observatie), care vede in poemul sau mai degraba un efect decat un afect: „minciuna unora e adevarul altora”. Si asta nu e o doctrina sumar explicata a pseudo-filozofiilor care guverneaza actele umane, ci doar o intuitie „logica” a inteleptului, asa cum putem de pilda sa gasim la vechii greci, cum sunt ei pomeniti de Diogene Laertios. Bunaoara, Zenon, care noua ne poate parea cam amator astazi, dar care stia, cu ironia mintii care decide unde sunt pragurile, sa opuna verosimilul adevarului: „Dion va fi in viata maine”. Si nu a fost asa?
De altfel, as fi inclinat sa cred ca Simionescu i-a citit cu mare placere, si profit, pe vechii greci. Limba sa „atica” face proba, ca si pildele sale pre versuri tocmite, conspectate in paralel cu epitafurile celor sapte intelepti. De altfel, acelasi Diogene Laertios ne spune ca toti cei sapte s-ar fi ocupat si cu poezia. Pe mine nu ma mira, dar aici, in tinuturile joase ale afectului poetic, poate fi lucru de ocara. Eu nu stiu ce poeti favoriti au filozofii nostri, dar stiu ce poet aprecia Heidegger. E un fapt.
Fiecare dintre personajele „Maratonului” isi ia rolul in serios in „noaptea bufonica” si face expertiza lumii dintr-o perspectiva afina propriei situari fata de maratonul care ar urma sa vina – si fata de lume. Distanta, ca si implicarea, in raport cu propriile personaje, precum si proba limitei lor, prin afisarea ostentativa a „gandirii producatoare” a fiecaruia dintre ele, face ca acest poet sa aiba constant controlul intr-un turbion de poeticitate adesea asumat rebarbativa care isi arata rodul in fiecare cant al poemului sau amplu orchestrat. Uneori, senzatia ca toate cele cinci personaje nu dialogheaza practic intre ele – desi par ca se asculta, si in acelasi timp dau senzatia ca se ignora – este potentata de forta dictiunii fiecaruia: sunt cu toatele edificate, maruntaiele si moravurile specifice lumii sublunare nu mai reprezinta un mister pentru ele, si atunci de unde tot acest patos cu care incearca sa-si impuna punctul de vedere? Simplu, din pasiunea pentru rostit, proprie unor ganditori pe cont propriu, excedati de cunoastere, pasionati de gratia, ca si de abjectia propriului rol, cuplate la tensiunea unui Scenariu pentru care au fost create, desi repeta insistent ca ar dori sa „se mai nasca o data”. Sunt voci care cer intrupare intr-o lume a simulacrelor. In fond, asistam in „Maratonul” la un banchet al starilor intermediare create in campul de tensiune al universurilor fiintei umane, dar si la un carnaval al slavirii si caderii care face din fiecare potential ingeras un demon cu pofte lubrice: « Blasfem: … Sa nu ma faci sa cred ca atunci cand femeia / paraseste patul la miezul noptii s-a dus sa asculte / Terasa Audientelor de Debussy. Freaca bine cu whisky / mizeriile marunte! Iata un colac de salvare, n-a salvat / de la moarte nici macar un inecat si nu avea alta menire! / Menire tradata, esti saliva in gura prudentei, esti / mai putina chiar decat micile insule de verdeata / descoperite prin scrisorile idiotilor. Urbea in care vietuiesc / seamana leit cu cetatea dantesca si pe poarta ei e scris: „Ingaima o vorba omeneasca de nu poti tamadui cu medicamente hipnotice, culegand boala, ciugulindu-i boabele…» (Maratonul – Cartea intai).
Tot ce este candid, este si captiv acestei lumi atroce in care nimic nu este ceea ce pare, iar „materia vorace” de care vorbea Mircea A. Diaconu, este materia din care poetul sculpteaza o lume pentru care pana si spiritul poate da socoteala. In fond, nu cred ca spiritul este atat de pudic cand pluteste in slava: daca e sus, poate sta si jos. Spiritul cade nu pentru ca este fascinat de mundan, maculat de ceea ce este opus, ci pentru o bruma de „cunoastere”. Ii place si lui carnea…
Toti eroii lui Simionescu, plescari ai spiritului sau chibiti ai materiei care supureaza, participa la o cursa unde sunt, pe rand, priviti si privitori, captivi si stapani de colivii, devoti ai candorii si „inimi frigide”, acei „mancatori de nimic” care fac din lume o bolgie asteptand in van mantuirea, unde susul e jos, si invers, iar mersul in maini ii face pe scapeti sa vada coroana copacilor cu „talpile si cu curul”. Fac balet cu fiinta, asa cum altii danseaza pe poante.
E prea „crud” acest poet care ne asigura ca „harmonicele insotesc Mancatul” si ca Goya insusi „e un tandru pe langa apa osificata cand o duci la gura”?
Da, daca luciditatea cu care ne arata viermuiala sub cutele aparentei este doar un instrument de torturat sufletele duioase.
Nu, daca ceea ce pune, ca poet, in spatiile dintre carne si spirit ajuta la o cunoastere inutila a unei lumi care nu s-a vrut niciodata oglinda frumusetii cosmice – ci doar „tinutul bufonic”, al „Comicologiei” unde maestrii Aristofan si Dante si-au exersat geniul unei lumi ce nu se vede.
Cristian Simionescu este, ca toti poetii mari si adevarati, un Vechi care sta printre noi. |
