|
|
Dumnezeu mi-a dat seninatatea sa accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul sa modific lucrurile pe care le pot schimba si intelepciunea sa cunosc diferenta dintre ele. incerc mereu sa fiu eu insami, fara sa stiu exact cine sunt, dar stiu ca intr-o zi voi afla...si stiu ca merita eforturile pe care le fac acum si suferintza isi are rostul ei. asa e intotdeauna. tot ceea ce vrei sa realizezi are un pretz si depinde de noi daca vrem sau nu sa platim pretzul respectiv... |
|
De adevarul sufletelor pieritoare Ar îndrazni sa-nfrunte a cerului tarie Iubirea-mi nesfârsita pentru tine Te-ar binecuvânta în vesnicie. Si daca fie întelesul cel nestramutat, Fie un gând ar fi de-ajuns sa mântuiasca, Sfârsitul mâine de-ar veni, nu-ti va fi dat Mormântul în adânc sa te primeasca. Statornica, adânca pretuire, Fara de margini, gândului meu de bine O viata si-nca una, nemurire Le vei afla în ce simt pentru tine. Dar fiindca totul e-n zadar, Fii bun cu sufletul hoinar, Caci într-acolo încotro pornesti Un suflet cald cu greu ai sa gasesti. noi zborul tacut al îngerilor deasupra capetelor noastre luminoase, parul tau amestecat cu toate stelele universului albastru, lacrimile mele întepenite în genele pline de lumina aurie, mâinile tale tandre, ocrotitoare, calde, plin de sclipire, vântul stelar care acopera cu pulbere de nori inima mea pâna când ascunde tot, ramânând doar eternul curcubeu, arc de lumina si energie între tu si eu, între noapte si zi, zâmbetul duios, trist descoperind rani necicatrizate înca, tandretea dezvaluita de gânduri, ascunsa în vorbe, prinsa în mâini; oare unde ne-am uitat aripile de îngeri, cum de am uitat zborul, unde s-a ascuns, în ce coltisor tainic, fericirea lui a fi, împlinita cu iubirea fara de a iubi, visarea în culori a zeilor? poate numai asa, mergând mereu pe linia rosie subtire ce desparte abisurile dintre eu si eu, dintre tu si tu, dintre noi si noi, urmarind mereu linia fina, argintie, de mijloc, pasind cu atentie, ocolind capcanele mereu înselatoare pentru sufletele noastre inocente, ne vom reaminti zborul si vom pluti cu usurinta spre dincolo, evadând spre o noua dimensiune a unui alt etern, necuprins, noi. |
Spiritul lumii
Ratacind printre stelele ce sclipeau în ochii-ti profunzi, Cuibarindu-ma în scobitura tâmplei tale tandre, Adapostindu-mi singuratatea în causul palmelor tale, Ghemuindu-ma în bratele tale calde, lânga inima ta, Uitam ca tristetea e eterna, ca si singuratatea. Liberi treceam zâmbind, cu ochii luminati de iubire Printre frunzele alungate de vântul toamnei rosii, Dincolo de fulgii de zapada maturati de viscol, Pentru a ajunge printre frunzele etern verzi ale primaverii, Ca sa te mângâi cu mâinile mele parfumate si moi de floare. Tineam în palma un ciob de cer melancolic albastru În care se alergau, jucându-se, cometele sclipitoare, Ca licuricii din padurile unde mergeam tinându-ne de mâna, Pe cararile mereu create de talpile noastre luminoase, Uitând în fiecare clipa pasii întunericului ramas în urma-ne. Priveam spre curcubeul subtire care se ridica între noi doi Ca o punte pe care valsa în ploaia de soare bucuria noastra, Ne prindeam mâinile ca sa nu ne ratacim unul de altul În zborul nostru înalt, prelung, spre infinitul de lumina, Care ne amesteca auriu sufletele pâna când ne contopeam. Iluzie, mirare, vis, realitate....toate se învârtejeau nebuneste Si noi cu ele, plutind între bucurie si fericire, între eu si noi, Strecurându-ne prin ploaia de stele, prin vântul cosmic, Mereu liberi în zborul nostru ascendent spre lumina aurie Pe care foarte repede am învatat sa o numim iubire. Neplânsul joc felinare stranii agatate în cranii hohote interzise în biserici caii alergând prabusit pe deal tu alunecând obosit in somn eu cazând lent spre moarte fara a-mi putea retine plânsul întreb în zadar de ce fiindca nimic nu are noima într-un univers copilaros ostil unde oamenii vin sa învete iubirea dar uita cu seriozitate sa zboare întru Dumnezeu * libertatea de a fi eu oprelistea de a fi tu invadati de sentimente oarbe coplesiti de griji ireale când prea bine stim ca nu exista decât etern Iubirea * sa stai culcat între est si vest între cer si pamânt între viata si moarte invadat de toate furnicile care tropotesc grabite spre viata si moartea lor iar tu sa întrebi plictisit oare azi cât e ora? * între mine si tine stau îndoiala speranta visul bucuria tristetea lacrimile primavara vara toamna iarna mierla brazii veveritele padurea zâmbetul ploaia vântul curcubeul soarele norii luna stelele dar astea toate poarta un singur nume: Iubirea care este Dumnezeu * uite ca am coborât asa adânc, asa departe ca nu mai stiu sa ma întorc cu fata la stele iar tu ai urcat asa de mult ca uiti cum pamântul e plin de flori înstelate si totusi ceva ne-a adus în acelasi punct de unde izvorasc toate izvoarele lumii hai sa bem din apa vie si sa nu întrebam încotro zboara cocorii eu stiu de unde au aripi si tu ti-ai amintit acum: sunt ale noastre * floarea înflorita pe buza ta se ofileste fara frunza care palpita în ochiul meu steaua rasarita în inima mea se înnegreste fara privirea ta peste care trec patinând fara griji anotimpurile am febra când te încrunti tremur când pleci spre nori hohotesc când iei vântul cu tine si ma închid într-un copac desfrunzit de atâta disperare astfel astept sa vii tu cu toata primavara visului sa ma iei în tine si sa colind râzând fara spaima de toate spaimele lumii acesteia * curg toate lacrimile si toate izvoarele lumii peste inima mea iar tu te uiti mirat si întrebi senin: iar faci dus? * palma mea suprapusa peste palma ta inima ta adâncita în inima mea joc rosu-negru al vântului ascuns printre crengi gonim fara preget spre ceva care nu stim cum se cheama dar pe care din obisnuinta îi spunem jocul de-a viata * lasa-mi mie cântecul si îti las zâmbetul ca sta mai bine pe chipul tau lasa-mi mie toamna ca se asorteaza parului meu si îti las toate primaverile lasa-mi mie marea ca e schimbatoare ca mine si eu o sa îti dau muntele ca e stabil ca tine lasa-mi mie pamântul sa îl modelez si îtiramâne cerul sa îl înstelezi dupa voie numai ca nu stiu la cine va ramâne suferinta chinul lacrimile tristetea probabil ca le împartim frateste apoi stergem totul cu iubire si o luam de la capat * sa pornim înspre soare fara teama ca ne-ar arde si încet vom redescoperi ca nu am uitat zborul cu a lui fericita coloana infinit torsionata încolacita blând între inimile noastre care pulseaza haotic de atâta iubire nesatula de ea însasi |