*******

..A fost o data ca niciodata, intr-o tara idnepartata la capatul Lumii un print care traia intr-un Palat de Cristal...
toata viata lui a trait in Palatul de Cristal , nu a iesit niciodata din Palat desi de multe ori trecea prin fata portilor mari si grele ferecate de lacate mari si ruginite, intrebindu-se ce se gasete dincolo de porti....Auzise in copilaria lui despre Iubire, dar nu stia ce insemana, pentru ca Imparatul a dat porunca sa nu-i fie dezvaluita ...
Mereu in serile de vara se urca in turnul cel mai Inalt, si privea cerul instelat si numara stelele, constelatiile si privea inspre orizonturi unde auzise ca exista Mari Albastre si Munti Inzapeziti si Codrii Adinci...
...Micul Print crescuse , devinse barbat deja, isi luase potrivit obiceiului, prin casatorie o Printesa si avuse la rindul lui copii...dar tot nu gasise raspunsul indoielilor sale ...ce este Iubirea...
....insa intr-o Nopate cind adormind in Gradina Palatului , a avut Un Vis....si-n Visul lui se deschisera portile Palatului de Cristal larg si o fata imbracata intr-un voal alb, cu ochi mari si verzi, l-a luat de mina si zimbindu-i l-a indemnat sa o urmeze....au alergat prin Codrii Negri, ascultind Adierea Vintului si Fosnetul Frunzelor, au dansat pe Iarba Uda de roua Diminetii, s-au asezat in mijlocul cimpului cu flori albe si au privit alaturi Cerul Albastru, s-au plimbat pe malul Marii, desculti, prin nisipul fierbinte si valurile le mingiiau gleznele, au privit indelung orizontul unde marea se ingemana cu cerul, au privit figurile hidoase ale norilor si au ris strengareste , au urcat Muntii acoperiti de Albul zapezilor si au privit departarile Lumii....au numarat constelatiile Noptilor fara sa gaseasca Sfirsitul......
de multe ori ea isi aseza capul pe pieptul Lui, isi inchidea Ochii, Visind ..Printul de fiecare data era patrund de o dulce si calda adiere, de o toropeala fierbinte si nemaintilnita...
...era fascinat de Liberatea privirilor ei, o privea Uimit cum dansa calcind pe iarba proaspata...de Sopatele ei ... de Adierea ei....
... ea i-a spus intr-un tirziu privindu-l adinc si trist in ochi, privindu-l ca si cum ar fi pentru ultima oara :"aceasta este IUBIREA : TE IUBESC , printe " daruindu-i un trandafir...si fara grai fara s-a indepartat dintr-o data parca zburind inspre cer, si el,el printul strigind de disperare se trezi din Somn , din Vis....in jurul lui privea uimit servitorii ingrijorati, fara sa-i mai cunoasca pe nici unul....nu se mai cunostea pe sine...mereu in fara ochilor ii revenea Visul!....Visul!....
...si-a lasat imparatia si a poruncit deschiderea portilor si singur , trist, a plecat inspre Visul lui... a cutreierat Munti, Ape, Codri, a cautat Drumuri, intreba mereu de Visul lui si toti rideau de el....
..spunindu-i ca Un Vis nu poate fi gasit aici pe Pamint, si ca un Vis este doar un Vis...
...nu se mai stie mare lucru de Micul Print, dar se stie ca si acum isi cauta peste tot Visul...in adierea Copacilor, In susurul Izvoarelor, in Linistea Noptii, In Fosenetul Frunzelor, In Adierea Vintului, In Valurile Marii, In Cerul Albastru...
si se mai stie ca oricit de mult si-a dorit Micul Print , de atunci nu am mai reusit sa doarma niciodata , de si in fiecare seara se aseaza cu fata spre Cerul Instelat, cu ochii larg deschisi, cerindu-i Unui Zeu Mut si Nestiut (pentru a cita oara) sa adoarma sa-si traiasca macar o data VISUL ....

*******
Povestea zeului albastru

A fost odata o insula albastra īn mijlocul unui ocean. O insula pe care un zeu albastru poposea din cānd īn cānd purtānd pasari albastre pe umeri. Si marea īsi trimitea valurile īnspumate sa sarute gleznele zeului mare si bun.
Īntr-o zi, zeul albastru īntālnise o femeie, una din acele fiinte de lut care apartineau pamāntului pentru ca nu puteau sa zboare. Zeul īi īntinsese māna si ea se asezase lānga el pe stānca albastra de lānga mare. Nu īsi vorbisera ; īsi leganasera numai picioarele īn valurile marii privindu-se īn tacere.
Zeul descoperea ceva ce nu ceva ce nu mai simtise pāna atunci, ceva ce se nastea din īmpletirea privirilor lor si din soapta celeilalte inimi batānd alaturi de a lui. Era un sentiment necunoscut pāna si fiintei sale divine. Dar exista, iar tot ce exista trebuie sa aiba si un nume. Iar zeul nu putea sa-l cheme cu nici unul dintre numele lucrurilor cunoscute. Trebuia sa-i gaseasca un nume care sa nu semene cu nici un altul, un nume unic asa cum merita acea minunata simtire. Atunci auzise pamāntul pentru prima oara cuvāntul Iubire.
Dupa un timp zeul a fost nevoit sa plece. Trebuia sa se īntoarca la ai lui ca sa le daruiasca si lor binecuvāntarea nectarului sublim pe care īl descoperise. Trebuia sa īi īnvete si pe ei iubirea, singurul lucru mai nemuritor decāt īnsasi esenta lor divina.
Īnsa īn ziua cānd plecase, iubita lui nu venise la locul lor de īntālnire. Zeul trebuise sa plece fara sa-si ia ramas bun, ducāndu-i deja dorul, caci stia ca, īn cele cāteva clipe cāt avea sa lipseasca, īn lumea ei avea sa se faca tārziu. Spera doar sa o mai poata gasi cānd avea sa se īntoarca.
Se īntorsese īntr-o zi trista de iarna. Cerul era acoperit de nori plumburii, iar marea urla lovindu-se de stānci. Zeul o asteptase la locul lor de īntālnire de pe stānca albastra Dar nimeni nu venise.
Īn lumea pamānteasca trecusera ani. Si totusi, stānca albastra mai pastra, ca o delicata amintire, aproape stearsa, urma trupului ei. Semn ca ea continuase sa vina acolo, īnca mult timp dupa plecarea lui. Poate īl mai iubise īnca sau poate īl urāse fiindca o parasise. Poate īl strigase de acolo de pe stānca implorānd zarile sa i-l aduca īnapoi, sau poate īl uitase. Poate plānsese sau poate īl blestemase. Nu avea sa afle niciodata. Si iarba albastra fosnea ca dintr-o amintire sub vāntul aspru al iernii.
Zeul albastru o cautase īnca multa vreme. Īntrebase despre ea cerul si pamāntul, vietuitoarele padurii si ale marii, dar nimeni nu stia nimic despre ea. Poate plecase sau poate murise. Nimeni nu si-o mai amintea, iar zeul se īntorcea mereu pe stānca lor, īmpovarat de tristete si ramānea acolo pāna tārziu, privind marea, parānd el īnsusi o stānca īmpovarata de toate amintirile pamāntului. Si marea capata, spre asfintit, divina nuanta albastra a lacrimilor zeului ce īsi plāngea iubirea pierduta.
Poate ca mai apoi plecase pentru totdeauna, pentru ca nimeni nu-l mai vazuse vreodata. Nici marea nu mai devenea, spre asfintit, albastra, nici iarba albastra de pe stānca nu mai pastra forma melancolica a trupului sau. Legenda spune īnsa ca īn fiecare an, īn ziua cānd a cunoscut-o, coboara din ceruri ca sa arunce, de pe stānca iubirii lor, flori albastre īn mare.