|
Ce parfumat ti-e sufletul ingere-de-lumina ! Mireasma lui, doar mie cunoscuta, imi inconjoara de pretutindeni gindul plin de vina si speriat ca o ciuta. Rabdarea si prea-dulcea ta mustrare imi umezeste-n ochi irisii-de-floare. Imi intinzi palma - plina de rani de la spinii pe care mi-i smulgi dintre ginduri : " ia,si gusta !" - eu ma straduiesc s-o iau pe cararea cea mai ingusta, pasind usor printre visele asezate cuminti in rinduri, sa nu simta cumva cit ma dor culorile lor alungite de sfinti. Ce placut parfumat e sufletul tau ingere ! Eu ma rog si-n gind si tare si n-aud decit o plingere. Nu mai ramasese nimic nespus intre noi; totul - necuvinte, taceri, acelasi si aceeasi, si patima, mai ales acea patima si o indirjire muta. Iata infernul: nu flacari, nu ceilalti, ci noi - noi insine, privindu-ne din afara, merreu din afara, tocmai noi, monada, noi, perechea, noi -fara de noi. Iata infernul: gesturile noastre, nu, nu cele nefacute, ci tocmai cele facute, prea multe, prea imbelsugate, prea pustietoare, acum, pentru omul golit in care ma regasesc. Ce nemiloasa pedeapsa: sa nu mai poti striga, deoarece strigatul l-ai dat deja. Rece. Sentimentul departarii tale -dincolo de tristete, dincolo de tragic, dincolo de poem. Rece: departarea ta, cuvintul care ingheata. Tu intelegeai. Si, de aceea, taceai, dar nu precum tac ceilalti; tacerea ta era mai presus de lucruri, mai presus de intimplari, necuvintele tale erau mult mai aproape de Cuvint, decit vorbele celorlalti. De multe ori te visai pasare pura si aspra, in locul omului impur si fragil care erai; dar, acum, intelegi ca era invers -teama unei pasari aspre si pure, de a se trezi fragil si impur om. Lipsa tacerii tale, petrecerea mea catre neant infinit si nespus de simplu. Inima, biata rana a unui cuvint. Falsa povara, trecutul. Trecutul, adica doar un zimbet. Insuportabilul prezent. Prezentul, adica permanenta lui tu devenit doar amintirea lui tu. ...imi spuneai, zimbind, oare cum de le tii tu minte, totdeauna, pe toate, atit de precis. Fericiti cei binecuvintati cu Uitarea. Mai intii, sentimentul tainuirii, sentimentul pastrarii pentru sine: nerostirea numelui tau -magie neagra, devenind magie stravezie. Apoi, dezgustul, pe care altii il numesc resemnare: tristetea cotidiana, ridicolul unei tristeti ceremonioase. Apoi, explozia: farimitarea iremediabila, in infricosatoarea tacere a absentei tale. Partir c'est mourir un peu, dar, atunci, oare, rester - serait-ce beaucoup mourir ? Netemeinicia cuvintelor: tristetea personala devenind impersonala prin cuvint. Refulare, arta a distrugerii sentimentelor, infricosator masochism intelectual. Noaptea cenusii tale. Am devenit surd, precum Acela; creez, dar ceilalti nu inteleg si continua sa admire, sa deteste sau sa treaca indiferenti. Iar eu, am mereu imaginea cutremuratorului final, in care este intors, cu forta, sa vada aplauzele publicului -ce cautau ei acolo ? omul, de mult nu mai exista; ramasesera doar retragerea, puterea si resemnarea de a-i lasa pe ceilalti sa te atinga. Nenatural: Prefacuta compasiune a celorlalti, care acorda vane mingiieri celor care suporta si partea lor de oribil. Requiem, adica regasirea linistii pierdute. Dar, ce este de facut atunci cind linistea este detestabila, comuna, plata, sufocanta ? Ce iti mai ramine de facut, atunci cind pierzi unicul motiv de neliniste ? Nu te insela: amintirile se sterg, se confunda, se mistifica. Substanta tradatoare, amintirile, isi creeaza propriul lor domeniu interzis, in perpetua transformare. Ceea ce apasa, ceea ce este imuabil: -Trecutul. Ingrozitoare temere: lamentarile fara sfirsit sint fie rodul unei prostii incurabile, fie rodul unei uri, la fel de incurabile. Dureros si straniu paradox: desi nu mai sint acelasi, desi nu mai gindesc la fel, de ce simt, oare, tot ca atunci ? Tragismul si ridicolul marilor cuvinte: pentru totdeauna, niciodata, poate, cindva. Stingace minciuna a mintii, prefacuta intelegere a inimii. Nu Timpul ma infioara, ci despicarea sa implacabila: inainte si dupa tine. Personaj ridicol, lamentindu-si tristeti prea lirice pentru a fi sentimentale. De fapt, nu este decit oroarea ingerului caruia, intr-o zi, ii este luat darul zborului. ...si totusi, ceva era nenatural: era prea intens, era prea aparte, era prea fara vreun sfirsit vizibil. Deoarece, desigur, cu ceilalti, traim in lumea vizibila. In cea care nu se vede, am ramas doar eu, indoindu-ma tot mai mult de faptul ca va putea fi si ceea ce n-a fost. Ce mult as vrea sa pot spune: te port cu mine clipa de clipa, nu ma parasesti niciodata, chiar daca tu esti departe, atit de departe, intr-o asemenea departare, pe care si cuvintului ii este teama sa o numeasca. Ce mult as vrea sa pot spune: te voi astepta oricit, chiar daca timpul se va macina pe sine. Ce mult as vrea sa spun: nimic nu s-a schimbat, la fel ca atunci e totul. Dar, cel mai mult, as vrea sa nu fi fost nevoit sa doresc a spune aceste lucruri. Cuvintele mele, palide umbre ale amintirilor noastre. Oare tu stii ce inseamna "a te regasi" acea dureroasa bucurie de a te recunoaste, tu cel de atunci, neschimbat, in cel de acum ? Rarele clipe ale inocentei... Si ce stingher te simti, fara acea cotidiana figura, pe care o porti mai mult din aparare, decit din obisnuinta, si ce pur te simti, deodata, cind credeai ca totul a apus, demult... De aceea, aproape zimbind, ma intreb: oare tu stii ce inseamna "a te regasi" ? Cind, la ora doua din noapte, cinti Patetica, simtindu-te, cumva, usurat, sa fie, oare, semnul transcendent al eliberarii sau, dimpotriva, al iremediabilei legari ?... Ridicole implorari ale celui care doar crede a cunoaste durerea. Durerea, care este tocmai ingrozitoarea putere de a suporta in continuare. |