Slabiciune

de Klara Losonczy

(sorry, but I didn't have time to translate my texts into English... Maybe in the near future, I will attach the English version too! This text was written 3 years ago, but still represents me... most of it, actually ^_-)

De ce? Pentru ca plang. De ce? Pentru ca tremur. De ce din nou? Pentru ca ma simt din nou foarte, foarte singura. Da, stiu ca am fost, sunt si voi fi mereu singura, ca omul este prin excelenta o fiinta singura, chiar daca incearca sa se amageasca inchipuindu-si ca se integreaza unei societati. Stiu toate acestea de mult, mult timp. Si totusi nu pot sa nu ma intristez de fiecare data cand ma gandesc la ele. De ce singuratate? De ce sa nu existe acolo, undeva; atunci, candva; el, cineva??? De ce sa raman singura, inconjurata de solitudine? Uneori mi se pare atat, atat de nedrept si-mi creste in sange dorinta la rebeliune. Dar apoi imediat redevin constienta –a dracului constiinta!- ca asa ceva eu nu voi putea face niciodata.

Şi atunci imediat nostalgia mă ineacă, mă sugrumă lent, dar atat de agonios! Imi amintesc cat sunt de bătrană, şi totuşi cat de multe mai am de invăţat şi nu pot să-mi reţin lacrimile. Mi se pare că plang de o veşnicie şi că sunt mai absurdă ca niciodată. De ce să plang? Nu am nici un motiv intemeiat, ştiu asta! Şi cu toate aceste plang in continuare. Ca şi cum plansul ar fi un drog…

Sunt depresivă? Un coleg cam scrantit mi-a spus că sunt! Nu, nu sunt depresivă. Nu plang decăt rareori şi chiar şi atunci cand plang, mi-aş dori să nu o fac. Şi totuşi o fac! Plang. Plang şi lacrimi reci imi coboară pe obraji, iar privirea obosită mă ustură ingrozitor. Dar nu, nu mă opresc. Continui să plang şi nu găsesc alinare. Maine am olimpiadă, iar ceasul este deja 23.00. Dar ce contează? Eu plang.

De ce fac aici filosofie? Nimeni nu se interesează de astfel de scrieri patetice, de doi bani. De ce nu scriu o nuvelă fantastică? De ce nu-mi deşert amarul intr-o poezie amară? Pentru că aş vrea ca peste timp, să revăd aceste ganduri şi să-mi amintesc că la 16 ani eu plangeam. Da, şi atunci voi surade şi voi duce dorul acestor ani pe care acum ii petrec plangand. Nu plang mereu, plang doar cand am acea senzaţie ciudată, ca şi cum cineva mi-ar implanta un pumnal in stern, iar eu incerc degeaba să il scot sau, in ultimă instanţă, să il implant şi mai adanc, pentru ca agonia să aibă totuşi un sfarşit. Dar nu, ea nu se poate sfarşi. Ea trebuie să facă parte din viaţa mea de zi cu zi, la fel ca şi extazul. Agonie şi extaz!

Da, uneori imi doresc să pot fi ca Michelangelo, dar nu voi fi niciodată. Mai demult mă amăgeam că voi putea fi ca Dumas, dar ce sunt acum? Ceva banal, material, simplu, monoton, plictisitor şi carnal. Nu pot străpunge invelişul carnal pentru a transcende mai departe. El imi este inchisoare, aşa cum le este tuturor de fapt. Numai că ei nu realizează. Ei işi trăiesc viaţa intr-o perpetuă fericire şi inconştienţă. De multe ori ii invidiez, şi apoi ii compătimesc pentru naivitatea şi starea lor de relativă fericire…

Şi ce este fericirea? Ea, ca şi perfecţiunea sau Divinitatea există doar pentru a nu fi atinse. Iar viaţa nu este decat o continuă amăgire. Da, ne amăgim voit că o cunoaştem, că o trăim, dar nu trăim, nu cunoaştem nimic. Şi ce am putea noi cunoaşte? Nu suntem decat nişte fiinţe atat de limitate!.. Da, dar nişte fiinţe atat de frumoase in esenţa lor. O esenţă pe care din păcate mulţi o ignoră şi o inăbuşă. Eu incerc să mi-o salvez pe a mea, dar uneori nu reuşesc şi, ca acum de exemplu, o las să devină ordinară, ca ale celorlalţi. Am spus că eu nu sunt capabilă de ură, nici chiar atunci cand sunt foarte supărată pe mine insămi! Dar poate că am minţit. In momente ca acestea, in care mă găsesc plangand stupid, imi doresc să nu mă fi născut creştină…

Dar devin parcă din ce in ce mai absurdă, acum căzand in cealaltă extremă. Uneori oamenii sunt atat de absurzi! Iar eu sunt la fel ca oricare dintre ei, degeaba imi doresc să cred că sunt altfel. ‘Altfel’… Nu, mă zbat doar mai mult şi sufăr mai mult din cauza acestei zbateri continue de a transcede! Unde? Intr-o lume mai bună? Există aşa ceva? Poate că de fapt lumea aceasta e prea bună pentru noi, iar noi suntem cei care o murdărim prin ordinaritatea noastră.

Da, slabă. Slabă, foarte slabă, pentru că nu pot rezista ispitelor ce mă fac să fiu atat de comună şi simplă, SLABĂ. Dar intotdeauna după o perioadă de slăbiciune urmează redresarea!

Măcar de aş avea pe cineva căruia să ii pot vorbi despre toate aceste banalităţi şi ganduri de adolescent. Dar eu sunt singură…