Nu vreau să plec de la Fata Ta,
nu vreau ca lacrima să mă inunde.
Vreau linistea inimii, ea,
din clipele blande

ce oricum vor zbura –
boabe rotunde si catifea –
ca o apă calmă care pătrunde
în inima pietrei afunde

în chipul clar din văi de vesnicie
să mă înscrie.

Atâta pot: s-adun de prin tufisuri,
cu mâini murdare, spini pentru coroana
ce-si tot înfige aprig lighioana
durerii fără satz si ocolisuri
în fruntea sfântă care m-a creat…
Atâta pot, o, Doamne, ne-ncetat!

Si nu e zi să nu se ducă-n noapte
cu lacrimile mele după ea…
Adorm gândind cu umbre viata mea
si cad în somn cu zbor de mere coapte.
Atâta pot, mai mult as vrea, dar nu-s
decât tăcere – de la gând în sus!

Îti multumesc asa cum face catargul
ce-si desfăsoară velele pe mări
să multumească apei pentru largul
adăncilor îndepărtări.

Si trec asa cum el pe orizonturi
îsi desenează iute lunecarea.
Să nu uit, Doamne, -n multele fiorduri
să-mi pun suflarea

fierbinte-a rugii si-a ingenunchierii…
Nu doar în uragane si de teamă
că trec prin ape mucede materii,
ci fiindcă glasul Tău mă cheamă

din zorii serii!

Când clipele în mine cresc,
Îti multumesc!

Ia loc, Doamne!
Inima mea îsi deschide tâtânile.
Vom împărtăsi despre dragoste
cu vorbele, cu umerii, cu mâinile.

Ia loc, Doamne!
La aceeasi masă a cinei vom răsuci,
ca un tată cu fiu regăsit