Site designed and created by Razvan Paraianu.

© Created in January 2001, Last revised: January 3, 2004

Rostul acestei publicaţiuni.

«Lasă cerneala să ţi se usuce'n pană! — mi-a zis, răpus de amărăciune, unul dintre copiii mei. Nu e vrednic de scrisa ta publicul, care nu s'a resvrătit citind ocările ce ţi-au fost adresate până chiar şi prin coloanele unor ziare înfiripate cu ajutorul tău.»

 

Aşa ar trebui să şi fac, dacă ar fi vorba numai de mine.

Sunt om de şase zeci şi doi de ani, dintre care patru zeci au fost petrecuţi în lucrare pentru ridicarea nivelului moral şi intelectual al neamului românesc, şi, dacă prin lucrarea ce-am săvârşit în timp atât de îndelungat ca scrietor, ca dascăl, ca ziarist şi ca luptător politic nu am putut să-mi asigurez nici măcar cruţarea cuvenită vârstei mele, nu-mi remâne decât să mă'npac cu gândul, că în zadar am ostenit, să sufăr şi să rabd retras într'un colţ.

Publicul sunt înse fel de fel de oameni, dintre care cei mai mulţi, căntând fiecare de treburile sale, nu au răgaz să-şi deie seamă, dacă o ori nu adevărat ceeace li se spune fie'n pripă ori în lipsă de pricepere, fie cu gând ascuns ori din răutate, şi astfel uşor li se'ntâmplă să fie amăgiţi.

Nu dar din propriul meu îndemn, nici din neastâmpăr, nici ca să mă apăr ori ca să, sprijinesc pe alţii am luat pana'n mână, ci strâmtorat de împrejurări şi silit de oameni, ca să spun adevărul şi să luminez pe cei amăgiţi.

Eu sunt un singur om, care poate să peară strivit de nevoile vieţii şi acoperit de ocările celor cu apucături rele, iar copiii mei, scârbiţi de cele ce văd, pot să-şi peardă toate ilusiunile; mi-e destul ca azi câţiva şi mâne iar alţi câţiva să se pătrundă de convingerea, că este în interesul neamului românesc, ca publicul român să nu fie amăgit şi ca să n'o mai pată şi alţi ca mine.

Să'mplinesc patru-zeci de ani de când am publicat în Convorbiri Literare studiul «Noi şi Maghiarii»; în care am desfăşurat vederi, pe care le am şi azi, şi de atunci şi până acum am publicat mult şi multe, am luat parte la mişcările noastre culturale şi la cele politice şi m'am făcut încetul cu încetul tuturora cunoscut ca om, care cunoaşte oamenii şi împrejurările, e dumirit asupra trecutului şi ştie să spună ceeace simte ori gândeşte. Cei nevoiţi a mă ocărî nu puteau deci să mă presente drept om lipsit de pricepere, pe spusele căruia nu se poate pune temeiu. Mi-au găsit dar un singur păcat: că sunt sărac—acum la vreme de bâtrâneţe.

Mărturisesc fără, de sfială, că ei au dreptate, când spun, că mă lupt cu nevoi de tot grele, ba, dacă e cineva, căruia îi face lucrul acesta plăcere, îl încredinţez, că nevoile sunt cu mult mai grele de cum şi le poate închipui.

Cei ce au citit însă, scrierile mele, foştii mei elevi şi fostele mele eleve, cei ce s'au încălzit citind articolele scrise de mine, cei ce s'au însoţit cu mine în lucrări culturale ori în lupte politice, colegii mei de tot felul şi oamenii cu inima curată trebue să'ntrebe: Cum se face, că Ioan Slavici n'a fost în stare să-şi agonisească avere şi are să trăiască dimpreună cu şase copii din o pensiune de 95 lei pe lună?¹⁾.

A fost el un om molatec, care şi-a petrecut viaţa'n trândăvie? Nu s'a priceput el la nimic? A fost el, cum adese-ori se'ntâmplá, om uşuratic, desfrânat ori risipitor? L'a văzut cineva făcând chefuri, desfundând sticle de şampanie ori petrecând cu femei? Îl ştie cineva dând la casa lui mese ori soarele, făcând lux în mobilă şi'n îmbrăcăminte, ducându-şi familia pe la teatre, pe la concerte, pe la baluri ori în călătorii?

Aceasta nu e o cestiune personală, ci una din notele caracteristice ale timpului, în care trăim.

Am spus-o'n multe rânduri şi o spun cu atât mai vârtos acum, că, eu nu din râvnă naţională, ci din iubire de oameni am susţinut şi susţin causa poporului român. Am ostenit, am luptat şi am adus jertfe. — nu pentru-că îmi sunt fraţi de sânge Românii, ci pentru-că, iau parte la durerile lor. Ceeace m'a răzvrătit şi m'a mânat înainte sunt marile nedreptăţi ce li se fac. Nedreptăţi însă nu le fac Românilor numai Maghhiarii, Nemţii, Ruşii, Rutenii, Sârbii şi Grecii, ci totodată şi mulţi dintre cei ce se socotesc şi ei Români.

Dacă m'am îmbărbătat deci să lovesc fără de cruţare în Maghiari şi'n cei uniţi cu dânşii, trebuia să am cu atât mai vârtos bărbăţia de a înfruntá urgia acelora dintre Români, care profită de nepriceperea fraţilor săi ori de strâmtorările lor, ca să-i amăgească, şi-i asupresc, sug măduva din oasele lor ori le otravesc sufletele propagând demoralisarea în mijlocul lor.

În luptă cu aceştia am fost răpus.

Simţindu-se jigniţi de lucrarea mea, Maghiarii m'au tras în judecată, m'au osândit şi m'au aruncat în temniţă, dar au lăsat, neatinsă onorabilitatea mea personală, m'au tratat cu cruţare şi au fost cu deosebire binevoitori faţă cu familia mea.

Duşmanii români ai neamului românesc n'au îndrăznit să mă. tragă'n judecată, ci m'au osândit în taină, şi-au dat silinţa să mă despoaie pitiş şi pe şoptite de onorabilitatea mea personală, mi-au insultat şi prigonit soţia şi copiii şi-au născocit fel de fel de apucături, ca să mă ruineze şi să-mi facă vieţuirea peste putinţă.

N'o spun aceasta, ca să mă plâng, ci pentru-ca cititorii mei să se pătrundă, de convingerea, că sunt săraci cu duhul cei ce le-au spus, că miseria m'a împins să mă lepăd de convingerile mele şi să-mi vând neamul.

N'aşi fi avut decât să mă dau după păr ori să tac, făcându-mă că nu văd, nu aud şi nu ştiu nimic — pentru-ca să-mi asigurez o posiţiune şi să-mi agonisesc avere.

Sunt acum atăţi şi atâţi ani i-am făcut lui Mihail Eminescu propunerea, ca să vie dela Iaşi la Bucureşti şi să lucrăm împreuna în redacţiunea ziarului «Timpul».

El mi-a dat următorul răspuns:

 

Iaşi, 12 Octomvrie, 877.

DRAGĂ IENI,

Dacă m'ar hotărî cineva să vin la Bucureşti, ai fi tocmai tu. A-ţi spune pe larg câte împrejurări contribue a-mi face Iaşii nesuferiţi, ar însemna a scrie volume; destul că-i Krähwinkel, unde toată lumea se ocupă de un om, ori cât de călugăr ar fi, ori cum mi-ar semăná mie. Unaustehlich!

Dar n'am cu ce veni. Asta m'a făcut să-mi ţin gura păn' acuma. — .100 de fr. am pe lună; din ce dracu să plec? Am şi bagajie: cărţi, manuscripte, cioboate vechi, lăzi cu şoareci şi molii, populate la încheieturi cu deosebite naţionalităţi de ploşniţe. Cu ce să transport aceste roiuri de avere, mobilă în sens larg al cuvântului. În acest sens îi scriu şi maistrului nostru:

A nu muncí şi a nu avea — just.

A nu muncí şi a avea — superb!

A muncí ca mine şi a nu aveá — deplorabil!

A muncí şi a avea — just.

 

Prin urmare dejá considerentul din urmă m'ar face să vin la Bucureşti pe aripele lui Aiolos,— (Eol hochpoetisch).

Aşa dar bani de drum şi vin.

 

Al tău sumo cum amore.

M. eminescu ²⁾.

 

Nu mai încape nici o îndoială, că era mare miseria, în care trăia Eminescu. Numai unui om lipsit de judecată şi de firescul simţěmênt de pietate ar putea însă să-i treacă prin minte gândul, că, făcând propunerea, eu am fost samsar, care face vânătoare de suflete, iar Eminescu, primind-o, şi-a vândut condeiul şi-a intrat în simbria cui-va. El a primit propunerea fiind-că erá convins, că va puteá să lucreze cum îl mână firea lui. Dacă l'ar fi vărsat cineva de sus până jos în aur, el tot n'ar fi intrat în redacţiunea ziarului «Românul», ca să lucreze alăturea cu sectarul «Gedem», ori cu «dolichodactilul» Costinescu. Ştim cu toţii, că li s'a făcut multora urgisit şi a trăit şi mai departe 'n miserie, dar a rămas stăpân pe condeiul său câtă vreme a fost în stare să-l poarte.

Sunt câţiva ani în urmă, când mă aflam la Sibiiu, am primit dela Coşbuc atunci încă tânărul Gheorghe Coşbuc următoarea scrisoare: