Site designed and created by Razvan Paraianu.

© Created in January 2001, Last revised: January 3, 2004

Politica „tribunistă”.

 

«Tribuna» din Sibiiu n'a fost înfiinţată de pomanagii, care bat la toate uşile, ci de oameni cu râvnă, care au adunat din roadele muncii lor un capital de 40.000 florini, bani număraţi pe masă. N'am să arăt, care anume au fost aceşti oameni, ci stărui numai în afirmarea, că fapta lor e dovadă despre convingeri tari.

În faţa greutăţilor, cu care aveam să ne luptăm, capitalul adunat era prea mic, căci din el aveau să iasă şi cauţiunea ziarului, şi amenzile, şi cheltuelile proceselor de presă. Chiar la sfârşitul primului an dar capitalul era scăzut la jumătate şi în vîrtutea codului comercial întreprinderea urma să fie lichidată. — Pentru-ca lucrarea să poată fi continuată, tot oamenii, care adunaseră capitalul, nu numai au dat colaborare gratuită, ci trăgeau pânea dela gura copiilor, ca să cumpere hârtia, pe care se tipărea ziarul, şi mărcile postale pontru expediarea lui.

Noi înşi-ne prin noi voiam s'o facem. Reproduc aici⁴⁾ socoteala, pe care reposatul Dr. Aurel Brote, care purtá gratuit sarcina de administrator, mi-a prezentat-o după ieşirea mea din temniţă.

Din socoteala aceasta poate ori-şi-cine să-şi facă o idee lămurită despre situaţiunea, în care mă aflam şi despre nevoile ce 'n timpul petrecut în temniţă m'au silit să fac un împrumut de 2000 lei cu 18%.

Martor îmi este amicul meu Ioan Manliu care mi-a girat poliţa, că abia în timp de trei ani am ajuns să achit încetul cu încetul acea datorie — din roadele muncii mele ca profesor.

Aşa am înţeles noi toţi lucrurile, şi erau între noi oameni cu familie grea, care jertviau a opta parte din onorarul lor destul de mic.

Dupăce lichidarea a trebuit cu toate aceste să se facă, unul dintre noi, d-l Eugen Brote, care nu avea copii, şi-a desfăcut gospodăria, şi-a dat moşioara moştenită dela părinţi în arendă, a renunţat la cariera sa, a cumpărat ziarul şi a luat asupra sa conducerea întreprinderii riscate.

Prin muncă stăruitoare nu numai „Tribuna” a, ajuns acum la 3000 abonaţi, dar a mai fost înfiinţată şi «Foia Poporului», care în curând a ajuns să fie tipărită în 8000 exemplare, şi o viuă mişcare culturală şi politică s'a pornitbla Românii din regatul ungar.

Stăruinţa aceasta ar fi fost peste putinţă, dacă cei ce au pornit mişcarea n'ar fi fost pătrunşi de convingeri tari şi nestrămutate şi dacă marea mulţime a Românilor n'ar fi împărtăşit şi ea aceste convingeri.

S'a zis adese-ori, că prin lucrarea «Tribunei» s'a produs la Românii din regatul ungar o nouă viaţă. Nu! — S'a dat pe faţă viaţa cea adevărată.

Totdeauna Românii din regatul ungar au fost stăpâniţi de simţămentul, că ei trebue să-şi caute în propria lor patrie aliaţi şi ajutători, şi din simţământul acesta a pornit întreaga politică a aşá numiţilor «tribunişti».

În primul număr al «Tribunei», cu data de 25 Aprilie 1882, lămurind programul ziarului, redacţiunea zice:

«Nu vom cerceta acum, dacă este ori nu. întemeiată nemulţumirea Românilor: destul, că ea există în mod netăgăduit, ca un fel de calamitate elementară». «Este un mare interes public de a se pune capăt cât mai curând acestei nemulţumiri prin stabilirea unui modus vivendi suportabil atât pentru noi, cât şi pentru concetăţenii noştri de altă naţionalitate. Noi o dorim aceasta cu tot dinadinsul pentru-ca să avem putinţa de a nu mai renunţa şi mai departe la foloasele, de care ne lipsim prin retragerea noastră din viaţa publică, iar factorii puterii publice trebue să o dorească pentruca, autoritatea lor să se stabilească şi într noi unde ea azi nu are nici un razăm moral». «Lăsaţi de Dumnezeu pe acea-şi bucată de pământ, împreunaţi într'un singur stat, strâns legaţi prin interese zilnice şi puşi sub povaţa aceluia-şi cap, mai curând ori mai târziu va trebui să înţelegem, că, suntem avisaţi în mod fatal unii la

 alţii şi să curmăm lupta, din care, nu poate să rezulte decât sleirea patriei noastre».

«Şi dacă avem încredere în trăinicia patriei noastre, trebue să alungăm dela noi gândul de a ne ajuta cu şiretlicuri, temporisând de azi pe mâne, şi să căutăm pentru regularea relaţiunilor noastre o formă statornică, prin care să ni se inspire tuturora cea mai deplină încredere în viitor».

Noi, aceia dintre «tribunişti», care mai trăim, subscriem şi azi aceste enunciaţiuni făcute după 26 ani cu aproape acele-aşi vorbe de comitele Ştefan Tisza în mult discutatul său discurs şi ţinem să constatăm, că aveam atunci în vedere nu numai interesele naţionale române, ci mai presus de toate interesele patriei comune, ale tuturor concetăţenilor noştri, autoritatea puterii publice şi ţineam să luăm parte la viaţa comună a regatului ungar. — în înţelesul acesta ceream, «forma statornică».

«Iar punctul de plecare pentru aflarea acestei forme, — urmam noi,—nu poate fi decât recunoaşterea unui adevăr simţit de toţii: există în ţările supuse coroanei sfântului Ştefan un element român, aproape trei milioane de suflete, oameni strânşi la un loc, umăr la umăr».

«Vor fi având Românii în mintea altora drept la această existenţă, nu vor fi având: destul că ei există, urmează a exista şi nu arată câtu-şi de puţină disposiţiune de a renunţa la existenţa lor ca element».

«Prin atitudinea lor ei au dovedit, că se simt jigniţi în desvoltarea lor firească şi că sunt tari în credinţa, că mai curând ori mai târziu le va fi garantată această desvoltare: au stat la o parte fiindcă nu pot renunţa, şi îndelung au răbdat fiindcă sperează».

«Această speranţă a ceea ce ţine în Români viiu simţământul identitaţii de interese cu cele-lalte elemente ale patriei lor, această speranţă e şi punctul de plecare al programului nostru».

«E o desvoltare naţională românească în ţările supuse coroanei sf. Ştefan cu putinţă: acesta e principiul, dela care nimeni nu se poate abate fără ca să intre în conflict cu simţământul comun al Românilor şi să alunece pe un teren primejdios atât pentru patrie, cât şi pentru naţiunea noastră».

«Programul nostru cuprinde dar următorul principiu, pe care-l credem admis de toţi concetăţenii noştri:

Cel mai de căpetenie interes al poporului român este de a fi socotit drept ceea ce în adevăr este, un element de ordine şi de cultura la hotarele orientale ale monarchiei şi un zid de apărare faţă cu ori-şi-ce primejdie ce-ar fi ameninţând patria noastră din această parte: ne vom da, prin urmare, toată silinţa să cultivăm în poporul nostru tradiţionala alipire către tron şi supunerea către legi şi vom combate ori-şi-ce tendenţă, care ar puteá să compromită reputaţiunea poporului român ca element de ordine».

E învederat, că acest punct din programul nostru nu ar fi avut nici atunci, nici mai târziu nici un rost, dacă nu ar fi fost nicăiri oameni, pe care eram nevoiţi să-i combatem pentru-că compromiteau reputaţiunea poporului român făcând propagandă contra «tradiţionalei alipiri» şi contra «supunerii către legi».

Cei ce ţin să ştie, care anume erau acei oameni şi unde se aflau ei, de ce mijloace se folosiau şi treburile care le făceau, n'au decât să citească «Tribuna».

De interes actual e să se ştie, că 'n jocul uneltirilor de partid şi noi «tribuniştii», deşi oameni leali şi propagatori ai spiritului de ordine, am fost denunţaţi drept agenţi primejdioşi şi'n urmă prigoniţii ca atari şi nevoiţi a ne lua lumea 'n cap.

Temându-ne de aceasta, am zis încă atunci, la 25 Aprilie 1884, şi următoarele :

«Împinşi în mod fatal spre desvoltare şi jigniţi la tot pasul în mersul lor, concetăţenii noştri români stăruie, ca să le fie susţinută causa cu energie, cu violenţă chiar, şi dacă stările de lucruri nu se vor schimba, mai curând ori mai târziu moderaţiunea care nu vom înceta niciodată a o recomanda, va trebui să fie luată drept servilism: nu a noastră va fi dar vina, dacă, propagând spiritul de moderaţiune, vom rămânea în cele din urmă isolaţi şi ne vom retrage lăsând terenul de luptă pentru cei ce cred că numai prin violenţă se poate restabili echilibriul în viaţa publică a patriei noastre».

Nu am fi putut să le zicem aceste la 1884, dacă nu ar fi fost şi atunci, cum sunt azi, oameni, care iau moderaţiunea drept servilism şi-şi dau silinţa să ne isoleze, ca să, lăsăm terenul de luptă pentru cei ce cred, ca numai prin violenţă se poate restabili echilibriul în viaţa publică a regatului ungar.

Noi nu exprimăm însă în acest prim articol din primul număr al «Tribunei», vederile noastre, ci sâmţământul comun al tuturor acelora dintre Românii din regatul ungar, care iau în serios viaţa publică, şi ne împliniam chemarea mergând în ciuda tuturor greutăţilor înainte.

Chiar dintru început aveam legături cu concetăţenii noştri germani şi îndeosebi şi cu Saşii. în curând am căutat apoi să intrăm în legatură cu concetăţenii noşti slavi şi mai târziu am stabilit legăturile cu creştinii sociali din Austria. Era lucru firesc şi potrivit cu simţământul comun al Românilor să căutăm şi între Maghiari oameni, care înţeleg «marele interes public» de a stabili un «modus vivendi» pentru toţi suportabil şi de a căuta o «formă statornică», care le inspiră tuturora încredere. Nu a noastră e vina, dacă nu am putut să-i găsim.

În dieta ungară dela 1860—1868, care a înarticulat legile organice ale statului ungar reconstituit pe temeiul pactului dualist, Românii au fost representaţi prin 38 deputaţi aleşi din mijlocul lor, dintre care 14 din Ardeal. Cei mai mulţi dintre alegătorii din Ardeal făcuseră însă declaraţiunea, că merg la urne pentrucă monarchul îi chiamă şi nu vor să se poată spune, că au denegat domnitorului lor ascultarea şi omagiala supunere, cu care îi sunt datori.

În virtutea acestei declaraţiuni fruntaşii întruniţi mai întâiu la 1869 apoi la 1881 în conferenţă la Sibiiu au decretat politica de resistenţă passivă, au luat o atitudine reservată faţă cu organisaţiunea dualistă a monarchiei şi au stăruit asupra autonomiei Ardealului.

Politica înaugurată prin aceasta era riscată nu numai pentru-că în adevăr marile masse ale poporului primiau organisaţiunea dualistă a monarchiei ca fapt împlinit, nu ţineau la autonomia Ardealului şi nu persistau în resistenţa passivă, care era o denegare a «omagialei supuneri,» ci şi pentrucă prin ea se rumpeau tradiţionalele legături cu Curtea din Viena şi li se dedea adversarilor putinţa de a-i presenta pe Români drept nişte răsvrătitori împotriva ordinei stabilite prin legi.

Tot în vîrtutea declaraţiunii făcute la 1866 s'a luat deci şi hotărârea, ca partidul să exprime într'un memorand adresat Împăratului «omagiala supunere» şi tradiţionala alipire către Împărat şi împărăţie şi să expună cuvintele, pentru care Românii sunt nevoiţi a persista în resistenţa passivă.

Faptele petrecute 'n urmă au dovedit, că ma[ni]festaţiunea aceasta era potrivită cu simţământul comun al Românilor, care ţineau să nu le fie pusă lealitatea la îndoială şi nu se îndoiau, că Împăratul, dumirit asupra adevărului, va profita mai curând ori mai târziu de împrejurări priincioase, ca să cheme la conducerea afacerilor publice ale regatului ungar oameni mai cumpeniţi, care-şi vor da silinţa să le facă tuturora dreptate.

Deşi însă acesta era simţământul comun, unii dintre oamenii politici ai Românilor îşi dedeau mai pe faţă, mai prin ascuns silinţă de a face peste putinţă punerea la cale a memorandului. Erau în deosebi nu numai între Maghiari, ci şi între Români oameni, care ţineau, ca Românii să pară primejdioşi şi să nu mai pună nici un temeiu pe Împărat şi pe împărăţie.

Numai după grea şi indelungată luptă cu aceştia, abia la 1892, a ajuns deci partidul să trimită la Viena deputaţiunea însărcinată a presenta memorandul.

Citind primul articol publicat în primul număr al «Tribunei», articolele, pentru care, «Tribuna» a avut procese de presă, şi memorandul adresat Împăratului, ori-şi-ce om cu judecată trebue să rămâie pătruns de convingerea, că noi «tribuniştii» am stăruit totdeauna în calea ce ni-am croit la 1884 şi nu am încetat niciodată a crede, că mai curând ori mai târziu vor urma împrejurari, în care Împăratul va putea să cheme la conducerea afacerilor publice ale regatului ungar oameni mai cumpeniti, care vor face ceeace se cuvine, ca «autoritatea lor să se stabilească şi între noi, unde ea azi nu are nici un razăm moral.»

Împăratul şi Regele Apostolic Francisc Iosif I., deşi deopotrivă binevoitor faţă, cu toate popoarele ce trăiesc sub ocrotirea casei sale, nu a putut, precum ştim, să primească după formele constituţionale deputaţiunea trimisă, la Viena, ca să-i presente memorandul Românilor. Aceia dar, pentru care moderaţiunea e servilism, s'au resvrătit, deşi guvernul ungar, lipsit şi el de moderaţiune, a tras în judecată pe membrii comitetului central al partidului naţional român, nu însă pentru-că a stabilit textul memorandului, nici pentru-că s'a presentat la Viena în fruntea deputaţiunii, ci pentru-că a dat publicităţii memorandul, căci numai aşa putea să-i ducă în faţa curţii cu juraţi din Cluj, care n'avea să-i judece, ci să-i osândească.

Hotărârea de a pune la cale acest act de răsbunare politică era şi ea singura destulă dovadă, că acţiunea Românilor era bine chibzuită şi a produs efectul intenţionat de cei ce o puseseră la cale.

Era, la urma urmelor, indiferent, dacă va primi ori nu Împăratul deputaţiunea. Lucru hotărâtor era, ca deputaţiunea să, se presente 'n faţa lumii întregi la Viena, ca să se găsească acolo cine-va, care-i face primire simpatică şi trage luarea aminte a tuturora asupra causei representate de dânsa şi ca cercurile politice din Europa să fie încredinţate, că mint cei ce îi presentă pe Români drept nişte răsvrătitori, care conspiră cu fraţii lor de peste hotare contra dinastiei şi contra monarchiei, şi să iee cunoştinţă, despre nedreptăţile ce li se fac.

Obţinut odată rezultatul acesta, celelalte trebuiau să urmeze şi ele la timpul potrivit.

În discursul ţinut astă vară în faţa alegătorilor săi din Budapesta Comitele Khuen a stăruit asupra

spiritului revoluţionar, care timp atât de îndelungat a ţinut Ungaria în continuă sbuciumare.

Procesul de presă pornit de guvern era şi el în ultima analisă pornit din acest spirit revoluţionar, un act, prin care li se ziceá Românilor: Nu are Împăratul vostru aici nici o putere, el nu poate să vă ocrotească, de el numai prin mijlocirea guvernului ungar puteţi să vă apropiaţi, şi dacă voiţi ceva, nu la el aveţi să vă adresaţi, ci fie la guvern, fie la dieta aleasă de acesta.

Era acela-şi spirit revoluţionar, care s'a dat pe faţa în întreaga luptă, dintre «naţiune», şi Coroană, şi urmările practice ale memorandului nu le puteam aştepta decât dupăce coroana, ieşită, biruitoare din lupta aceasta, va putea să iee după toate formele constituţionale măsurile cuvenite pentru restabilirea ordinei legale în regatul ungar.

Cu toate acestea a;a numiţii «antimemorandişti» au pornit şi ei o luptă înverşunată împotriva celor ce stăruiseră pentru presentarea memorandului scoţându-i vinovaţi de a fi compromis causa prin o acţiune nerăuşită.

În adevăr nici că putea încă să fie vorba de reuşită. Scopul precisat în primul articol din primul număr al «Tribunei», pregătirea unei apropieri între Români şi Maghiari, nu putea să fie ajuns decât dacă acţiunea se urma cu toată hotărârea. Simţământul general era deci, că membrii comitetului n'au să se presente în faţa curţii cu juraţi din Cluj, căci cpndamnarea lor nu putea decât să înăsprească lupta şi să le dee arme celor ce ţin, ca ea să fie continuată.

Am în faţa mea o mulţime de scrisori, care aruncă lumină viuă asupra acestei fase hotărîtoare din viaţa noastră comună. Mă voi folosi de unele din ele, ca să-i dumiresc pe cititori reamintindu-le lucruri atunci de toţi ştiute, dar azi date uitării.

Unul dintre cei mai expuşi luptători era atunci d-l Eugen Brote, proprietarul şi directorul «Tribunei» şi al «Foii Poporului», editorul «Replicei» şi al «memorandului», vice-preşedintele comitetului central. Mai ales în urma stăruinţelor lui fusese hotărâtă presentarea memorandului, şi el pusese la cale primirea simpatică, ce i s'a făcut deputaţiunii la Viena, el întreţinea legăturile cu Germanii din regatul ungar, cu Slovacii, cu Sârbii şi cu Croaţii, el conducea campania în presa din străinătate. Deşi însă întreaga acţiune avea în vedere înduplecarea guvernului ungar de a lua iniţiativa pentru o apropiere între Români şi Maghiari, era tras în judecată nu numai pentru «Replică» şi pentru «memorand», ci mai avea şi alte vre-o şapte procese de presă.

Istovit de frământări, el a plecat în urma stăruinţelor medicului său, pela sfârşitul lunei Iunie 1893, cu voia procurorului, la Biaritz, ca să-şi caute de sănătate.

La 17 Iunie el primeşte dela unul dintre soţii săi de luptă o scrisoare, în care, între altele, se zice:

«Sunt de părere, că nu vă rămâne decât să părăsiţi în ajunul pertractării finale teritoriul ungar, dând unuia singur d. ex. d-lui Albini, însărcinarea de a se duce la Cluj, dar nu ca să se apere, ci ca să protesteze în numele întregului comitet, şi făcând ca 'n ziua pertractării să se adune mulţi români la Cluj şi să primească însărcinatul comitetului multe adrese de aderenţă şi de protestăre.

Părăsind teritoriul Ungariei, v'aţi risipí prin toate statele Europei, iar mai 'nainte de a vă fi risipit v'aţi întruni fie la Viena, fie la Berlin, fie la Roma, şi a-ţi adresá Românilor o proclamaţiune, prin care a-ţi stărui, ca ei să aştepte în linişte, iar Împăratului o petiţiune sprijinită şi de celelalte naţionalităţi, prin care aţi cere, ca procesul să fie sistat prin graţie monarhică pentru-ca să vă puteţi întoarce cât mai curând acasă».

Neţiind seamă de aceste propuneri, d-l Eugen Brote se 'ntoarce acasă, dar e oprit la Veneţia, unde trage la hotelul «Luna.» Aici se întâlneşte cu d-l Aurel Popovici, care, osândit în procesul «Replicei», se expatriase, şi cu d-l Dr. V. Branişte, omul de încredere al comitetului tras în judecată. Amândoi aceştia şi dau silinţa să-l înduplece a nu se întoarce acasă, dar nu reuşesc.

În timpul lunilor de vară se generalisase însă idea, ca membrii comitetului central tras în judecată să nu se presente în faţa Curţii cu juraţi, ci să părăsească teritoriul ungar, dar să nu se stabilească nici la Viena, nici la Berlin, nici la Roma, ci la Bucureşti.

Vorba erá, ca guvernul României să fie înduplecat a-şi oferi bunele servicii pentru pregătirea unei apropieri între Români şi Maghiari.

A sosit deci la hotelul «Luna» şi răposatul Cesar Colescu-Vartic, care veniá trimis de d-l D. Sturdza ca să-i prezente d-lui Eugen Brote procesul-verbal încheiat de comitetul dirigent al partidului naţional-liberal, ca cei traşi în judecată să fie învitaţi în toată forma a se stabili la Bucureşti.

În faţa acestui act scris de mâna d-lui D. Sturdza, şi subscris de unii dintre fruntaşii României d-l Eugen Brote nu puteá să stăruie în atitudinea sa de mai 'nainte. Întrebarea erá însă, dacă d-l D. Sturdza şi partisanii săi vor fi ori nu în stare să înduplece pe guvernul ţării lor a primí sarcina de mijlocitor pentru restabilirea bunei înţelegeri între Români şi Maghiari. Având oare-care îndoeli în privinţa aceasta, d-l Eugen Brote nu şi-a mai continuat, ce-i drept, drumul spre casă, dar nici la Bucureşti n'a venit, ci s'a stabilit dimpreună cu d-l Aurel Popovici la Zürich.

Aici a primit dela un alt om de încredere al d-lui Dimitrie A. Sturdza, o scrisoare, în care i se fac din Bucureşti, la 31 August v., între altele, împărtăşiri despre o convorbire avută la Cluj cu unul dintre cei traşi în judecată.

«Se uneşte şi el,—aşa se zice în scrisoare,— cu ideia, că dacă se va vedeá, că furia nu se poate înlăturá, toţi să plece aici şi apoi să sguduim tot ce vom puteá. El crede însă, că această deciziune trebue puţin amânată, ca să se vadă, cum se croiesc lucrurile. Mi-a spus, că contra d-tale au fost date ordine de arestare ori şi unde şi că el, aflând despre aceasta, s'a dus la autorităţi (procurorul suprem) şi a întrebat, cum se poate acest lucru când d-ta ai plecat cu autorizare şi când nu ai fost nici înştiinţat, nici citat. În urmă ordinile de arestare s'au retras.»

În aceaşi scrisoare se mai spune dela Bucureşti.

«de aici să stăruie tare, ca colegii d-tale să plece. Aici la ai noştri am găsit convingerea tare, că numai dacă comitetul sau cel puţin cei 13 ameninţaţi cu temniţă grea vor părăsí ţara de sub stăpânirea ungurească şi apoi vor vení aici se poate ridicá lupta la însemnătate europeană şi vor fi siliţi Ungurii să capituleze prin greutăţile mari internaţionale, care se vor face prin lucrarea de aici şi numai de aici, iar nu de unde sunteţi. Spre a convinge de aceasta pe cei dela Sibiu a mers acolo ieri unul bun de aici.»

Acel «unul bun» eram eu, care plecasem la Sibiu cu o scrisoare, prin care d-l. D. Sturdza mă însărcină să stărni în numele d-sale, ca d-l Dr. Ioan Raţiu să vie dimpreună cu soţii săi de luptă la Bucureşti. Fiindu-mi scrisoarea adresată mie, i-am arătat-o răposatului, dar nu i-am lăsat-o.

În urmă a fost trimis din partea comitetului dirigent altul, d-l. Barbu Ştefănescu Delavrancea cu o scrisoare, pe care Dr. Ioan Raţiu a dat-o mai târziu publicităţii.

Din scrisoarea dela 31 August se 'nvederează, că d-l Eugen Brote tot mai stăruia în gândul de a nu vení la Bucureşti şi că ceilalţi membrii ai comitetului steteau şi ei la îndoială.

Într'o scrisoare dela 6 Septemvrie acelaşi om de încredere al d-lui D. Sturdza zice:

«După nouele ştiri adunate de pe sus, de pe departe, şi de pe aproape se socoteşte, că absolut trebue făcut aşa, cum s'a spus la «Luna», căci această învârtitura, nu poate să nu producă un efect atât de puternic, încât să nu ducă iute la soluţiunea lucrului.»

Înca mai stăruitor e omul de încredere într'o scrisoare dela ⁸/₂₀ Septemvrie, în care zice:

«Cum vede el şi altul lucrurile, ar fi de cea mai mare importanţă, că ideia dela «Luna», propusă de S. mult înainte, să se pregătească cât mai este vreme şi să se poată executá cu toată străşnicia.⁵⁾ — Aici mi se dau încredinţări — şi încă 'n urma călătoriei sub Buceci — că aceasta este de făcut. La ai noştrii dela Sibiu lucrul le vine grozav şi de spaimă, dar este hiper-probabil, că depărtarea nu ar aveá decât o scurtă relativ-durată, căci ar vení presiuni atât de mari şi de tari, încât ar fi necesitate absolută să se facă o grabnică îndreptare.»

Aceste trebue neapărat să producă în mintea tuturor oamenilor cu judecată convingerea, că erau la mijloc cele mai bune şi mai curate intenţiuni. Pentru-ca «îndreptarea grabnică» să se poată însă face, mai erá nevoie şi de o deplină înţelegere între «fraţi», iar aceasta lipsia.

Pe când unii strigau «Veniţi!», alţii şoptiau «Rămâneţi» !» — şi s'a pornit din Bucureşti o agitaţiune, care i-a pus pe Românii din regatul ungar pe gânduri şi a slăbit în ei încrederea.

La 16 Septembrie bătrânul Dr. Ioan Raţiu trimite d-lui Eugen Brote, tot la Zürich, următoarea scrisoare, pe care o reproduc, ca act istoric de importanţă hotărîtoare, în fac-simile.