Geto - dacii sunt una si aceeasi populatie, considerată de lumea antică ramura nordică a marelui neam al tracilor, care locuia pe actualul teritoriu al României. Denumirea de geti, folosită cu predilectie de scriitorii greci, desemnează în ansamblu populatia geto-dacilor, dar are în vedere mai ales triburile si uniunile de triburi de pe malurile Istrului, de la Carpati si până la Balcani. Cealaltă denumire, de daci, preferată de autorii latini, se referă la populatia din regiunile intracarpatice si de vest ale Daciei. Vorbind despre marea expeditie a lui Darius împotriva scitilor, Herodot (Istorii, IV, 90-94) spune că regele persilor, înainte de a ajunge la Istru, birui mai întâi pe geti. Acestia se cred nemuritori si sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci.
Pentru aceeasi perioadă se mai întâlnesc unele stiri succinte si generale la Hecateu, Sofocle si Tucidide (Istoirii, II, 96, 1 ). Izvoarele îi pomenesc mai frecvent pe geto-daci începând cu a doua jumătate a sec.IV î.e.n.. Istoricul roman Trogus Pompeius (la Iustin, Istoria lui Filip, IX, 2) vorbeste de un rex histrianorum, probabil un conducător al getilor de la Dunărea de Jos. În anul 335 î.e.n., Alexandru cel Mare, după cum ne povesteste istoricul grec Adrian (Expeditia lui Alexandru, I,5), ajungând la Dunăre, întâmpină rezistenta getilor din stânga fluviului. O puternică fortă getică avea să distrugă armata macedoneană si pe comandantul ei Zopyrion în anul 326 î.e.n., undeva în zona gurilor Dunării, la întoarcerea acesteia din expeditia contra scitilor (Trogus Pompeius, la Iustin: Istoria lui Filip, XII, 2,16 si Curtius Rufus, Istoria lui Alexandru cel Mare, X, 1, 44). Pe la 300 î.e.n. îi întâlnim pe getii din câmpia munteană uniti într-o mare si puternică uniune de triburi. Scriitorul antic Diodor din Sicilia (Biblioteca istorică, XXI, 11,12), relatează că getii condusi de regele Dromichete reusesc să înfrângă cele două expeditii ale lui Lysimach, întreprinse la nord de Dunăre si să facă prizonieri, mai intâi pe Agatocles, fiul acestuia, apoi pe însusi Lysimach, regele Traciei, care este dus în cetatea Helis, resedinta căpeteniei gete, situată undeva în câmpia Dunării. Plin de întelepciune si mărinimie, Dromichete crută viata lui Lysimach, după ce mai înainte l-a încărcat de daruri pe fiul acestuia, si-l eliberează din captivitate. El primeste în schimb prietenia regelui trac, teritoriile ocupate si chiar pe fiica acestuia de sotie. Pentru a doua jumătate a sec.III si începutul sec.II î.e.n., două documente epigrafice descoperite la Histria, atestă prezenta la Dunărea de Jos, mai precis prin părtile de sud ale Moldovei si nord-estului Munteniei, a doi regi (basilei) de origine getică, pe nume Zalmodegikos si Rhemaxos. Aproximativ în aceeasi vreme, după cum spune Trogus Pompeius (la Iustin , Istoria lui Filip, XXXII, 3, 16), regele geto-dac Oroles, ce stăpânea prin părtile Moldovei, poate si în estul Transilvaniei, pedepseste pe supusii săi, pentru motivul că nu au luptat cu succes împotriva bastarnilor (neam germanic). De la acelasi scriitor antic mai aflăm că puterea dacilor creste pe vremea regului Robobostes. Secolele I î.e.n. înseamnă, pe plan economic, politic si cultural, apogeul puterii geto-dacilor. Această perioadă este dominată de cei doi mari regi ai Daciei, Burebista si Decebal. Primul care domneste aproximativ între anii 80-44 î.e.n. este denumit într-o inscriptie grecească din Dionysopolis (Balcic) cel dintâi si cel mai puternic dintre toti regii care au domnit vreodată
peste Tracia. Din informatiile scriitorilor antici (Geografia, VII,
3, 11) - contemporan cu marele rege dac - si Jordanes (Getica) rezultă că Burebista a realizat unificarea triburilor geto-dace ajutat de marele preot Deceneu. În jurul anului 60 î.e.n., el distruge puterea celtilor boii, până în Slovacia, apoi cucereste orasele grecesti de pe coasta de vest si de nord a Mării Negre, de la Apollonia si până la Olbia. Într-un timp relativ scurt, cuprins aproximativ între anii 60-48 î.e.n., Burebista reusesete să întemeieze un mare regat, care se întindea spre vest si nord-vest până la Dunărea de Mijloc si Morava spre nord
până la Carpatii Padurosi si spre est până la Nistru si Marea Neagra iar spre sud, peste Dobrogra până la Balcani. Stăpân pe o Dacie mare si puternică, Burebista intervine în politica Romei, luând partea lui Pompei în disputa acestuia cu Cezar. Toate acestea sunt confirmate de relatările lui Strabon: Ajungând în fruntea neamului său, getul Burebista l-a înăltat atât de mult prin exercitii, abtinere de la vin si ascultare fată de porunci încât în câtiva ani a făcut un stat puternic si a supus getilor cea mai mare parte din populatiile vecine. Ba, încă a ajuns să fie temut si de romani. După disparitia de pe arena politică a marelui rege geto-dac, pe la mijlocul celui de-al saselea deceniu al sec.I î.e.n. (45-44), izvoarele literare mentionează o serie de regi geto-daci, printre care se remarcă Scorilo, Dicomes, Cotiso, Comosicus, Diuras, Diurpaneus si, în Dobrogra, Roles, Dapyx si Zyraxes. O altă figură proeminentă a geto-dacilor, marele Decebal, care va reface unitatea Daciei, este prezentat de Dio Cassius (Istoria romană, LXVII,6,1) ca un rege priceput în ale răzbiului, iscusit la faptă, mester în a întinde curse si viteaz în luptă. Decebal, ultimul rege al Daciei libere, se remarcă în mod deosebit prin războaiele purtate împotriva romanilor, primele confruntări având loc în timpul împăratului Domitian. Războaiele daco-romane din anii
101-102 si 105-106, soldate cu înfrângerea si supunerea geto-dacilor, au însemnat si sfârsitul lui Decebal, tara fiind transformată în provincie romană. În toiul luptelor cu romanii, ca si de-a lungul întregii sale existente, Decebal s-a dovedit un mare conducător, priceput si abil în arta răzbiului si în politică, rămânând un exemplu măret de dăruire totală pentru binele si libertatea neamului său. O imagine mai completă a ceea ce a însemnat istoria si civilizatia geto-dacilor în cadrul lumii antice rezultă din cercetările arheologice. Gratie acestor investigatii se cunosc acum numeroase asezări si cetăti geto-dacice. Situate pe terasele râurilor, pe boturi de dealuri si coline subcarpatice, cele mai multe asezări apar ca centre întărite, prevăzute cu santuri si valuri de apărare si cu pante abrupte. Uneori valurile sunt întărite cu ziduri de piatră (Cotnari-Moldova), alteori cu bârne si vălături de chirpici ars (popesti-Ilfov, Orbeasca de Sus - Teleorman, Mărgăritesti si Morungeav-Olt). Printre acestea au fost identificate si unele din davaele lui Ptolomeu; Piroboridava-Poiana, Tamasidava-Răcătău si Zargidava-Brad (Moldova), Argedava-Popesti (Muntenia), Buridava-Ocnita (Oltenia) si Ziridava-Pecica (Banat). De la Burebista la Decebal geto-dacii au ridicat, în zonele de dealuri subcarpatice si pe coline de munte, cetăti cu ziduri durate în piatră după moda grecească. Asemenea cetăti au fost identificate si cercetate în muntii din zona Orăstiei, la Grădistea Muncelului, unde se afla Sarmizegetusa, capitala Daciei, Costesti, Blidaru si Piatra Rosie, la care se adaugă Piatra Craivi (jud.Alba), Bănita la vest de bazinul Jiului, Tilisca (Sibiu), Polovragi (Oltenia) si Bâtca Doamnei (Piatra Neamt). În multe din aceste cetăti s-au ridicat, pe lângă locuinte si ateliere, sanctuarea mărete asemănătoare templelor antice greco-romane. Cultura geto-dacilor, corespunzătoare celei de-a doua vârste a fierului (epoca Latene), cunoaste o evolutie în timp ce poate fi urmărită începând cu a doua jumătate a sec.V î.e.n.. Având ca fond principal traditiile si mostenirile locale anterioare, ea s-a constituit cu contributia si a unor elemente de influentă grecească si celtică. În sec.III-I î.e.n. si sec.I e.n., cultura geto-dacilor se generalizează, devenind unitară pentru întreaga Dacie. Dintre componentele culturii geto-dacice, ceramica este elementul cel mai răspândit si cel mai caracteristic. Geto-dacii au utilizat ceramica lucrată atât cu mâna, cât i cu roata. Getii din zona Dunării se dovedesc a fi mesteri priceputi în prelucrarea argintului si în realizarea unor adevărate opere de artă. Tezaurele de obiecte de argint, uneori aurite, descoperite la Agighiol (Dobrogra), Peretu, Găvanu (Muntenia),Craiova (Oltenia), alcătuite din coifuri, vase, piese de harnasament etc., se remarcă prin executia tehnică si prin ornamentatia lor deosebită. În sec.I. î.e.n., geto-dacii dovedesc o ă deosebită în confectionarea unor obiecte de podoabă si vase-cupelucrate într-un stil propriu, cum sunt cupele ornamentate, lăntisoare, fibule, brătări si alte podoabe din tezaurele de la Sâncrăieni, Cerbăl, Surcea, Şeica Mică (Transilvania), Herăstrău, Merii Goala, Coada Malului, Poiana Gori si tifesti din Dacia extracarpatică. În mod cu totul deosebit , geto-dacii evidentiază prin monetăriile lor proprii. Ei emit o gamă variată de monede de argint folosind tehnica grecească si preluând unele prototipuri macedonene. Toate acestea sunt emisiuni ale unor triburi si uniuni de triburi din sec.III-î.e.n.. În vremea lui Burebista se trece la o monetărieunică de tipul denarilor romani republicani. Numeroasele unelte de fier descoperite în asezările si cetătile geto-dacilor sunt o dovadă a nivelului la care se situa mestesugul prelucrării fierului, tâmplăria, agricultura, cioplitul pietrii, constructia de locuinte s.a. Tezaurele de monede, obiecte de podoabă si diferite alte produse de factură, greco-romană, venite pe calea schimburilor indică raporturile permanente ale geto-dacilor cu lumea exterioară. O serie de elemente de cultură geto-dacică continuă să supravietuiască mult timp după cucerirea Daciei de către romani, atât în cadrul provinciei, cât si în afara acesteia. Ele vor contribui la sinteza culturală daco-romană, servind ca argument la netăgătuit al continuitătii geto-dacilor până la topirea lor în populatia romanică de mai târziu. MARI PERSONALITATI ALE TRACILOR DE NORD ÎNAINTE DE BUREBISTA Numeroasele triburi trace din antichitate, care locuiau pe o întinsăparte din sud-estul Europei, de la nord de Carpati ână în Asia Mică si din Panonia si Iliria până în tinuturile de stepă din răsăritul scitic, se grupau în două ramuri principale, despărtite prin lantul Balcanilor (Haemus). Erau de o parte tracii de nord, care ocupau întreaga Românie de azi, precum si largi spatii în jur, iar de alta tracii de sud, care locuiau în cuprinsul Bulgariei actuale, precum si pe coasta de nord a Mării Egee cu Strâmtorile si partea de nord-vest a Anatoliei. Cele două grupări trace au avut o evoluţie diferită, ceea ce a dus la deosebiri regionale importante între ele;chiar influentele comune pe care le-au primit în decursul veacurilor-ca cele scitice, anatolice, grecesti, celtice, romane- s-au concretizat în orientări cu efecte divergente. Pe când Tracia de Sud avea să devină, până la urmă, din punct de vedere cultural un focar de elenism, continuându-si dezvoltarea în această directie chiar în îndelungata ei situatie de provincie romană, regiunile geto-dacice de la nord de Balcani, formând provinciile Moesia si Dacia, vor sfârsi prin a fi cu desăvârsire romanizate, cu toate că si în cuprinsul lor influentele civilizatiei elene se manifestaseră din vechi timpuri si cu o intensitate neântreruptă. Primul dintre conducătorii cunoscuti ai unei populatii din Dacia antică este Spargapeithes, pe care Herodot îl pomeneste pe la începutul sec.V î.e.n., ca rege al agatirsilor “Părintele istoriei” ne lasă a întelege că acest personaj a fost oarecum înrudit cu regii sciti, ceea ce, de altfel, se confirmă si prin aspectul iranian al numelui său. Se stie că scitii, ca toate popoarele nomade din nordul Mării Negre si de dincolo de Caspica si ca medo-persii si partii, făceau parte din marele grup lingvistic al popoarelor numite conventional “iranieni”. Dar, pe agatirisi (Agathyrsoi), pe care îi localizează pe râul Maris (Mures), deci în Dacia, istoricul grec îi distinge de sciti, caracterizându-I ca apropiati de traci si arătându-i ca “foarte ferchesi, gătiti cu podoabe de aur”, ceea ce corespunde renumelui de tară auriferă al Daciei. Această diferentiere reiese si din atitudinea ostilă a agatirsilor fată de sciti, ca a unui popor sedentar de munte fată de incursiunile unui popor nomad stepă. Herodot ne mai informează că Spargapeithes, regele agatirs, l-a ucis pe regele scit Ariapeithes, întinzându-i o cursă probabil cu prilejul unui război. si tot de la istoricul grec aflăm că, putin mai înainte, pe vremea marii expeditii persane a lui Darius I împotriva scitilor, de prin anul 512 î.e.n., agatisii au refuzat să le dea ajutor acestora, mentinându-se neutri. Iar când, în retragerea lor strategică, scitii au căutat să se apropie de Carpati pentru a-I atrage pe persi într-acolo si a-I pune în conflict cu agatirsii, acestia s-au arătat gata de a-I respinge cu armele si pe unii si pe ceilalti. Din stirile pe care ni le oferă Herodot reiese că agatirsii trebuie să fi fost la origine o populatie iraniană, diferită întrucâtva de sciti, care, invadând în scole mai vechi interiorul Transilvaniei, s-a statornicit acolo ca o clasă dominantă peste tracii nordici locali si a sfârsit prin a fi asimilată de către acestia. Mai este, însă, foarte probabil ca numele de agatirsi, pe care numai Herodot îl pomeneste (căci autorii ulteriori nu fac decât să-l împrumute de la el), să reprezinte doar o poreclă dată de sciti tracilor carpatici, care pe limba lor se vor fi chemat totdeauna daci. Fapt este că istoricul grec si-a procurat informatiile despre regiunile noastre din mediul scitic de la Ilbia si că, după el, nimeni nu-I mai atestă, pe agatirsi în Dacia. Arheologia, după cum a aratat Vasile Pârvan în Getica si după cum s-a precizat prin întinsele cercetări mai recente. (Al.Vulpte în Memoria antiquitatis, II, 1970), la confirmat pe Herodot dovedind existenţa în acea vreme a unei asociatii de forme iraniene si trace în cultura locuitorilor din mijlocul Transilvaniei. În lumina acestor fapte, personalitatea lui Spargapeithes apare ca a unui dac localnic, a cărui obârsie scito-iraniană, deja îndepărtată nu l-a împiedicat să-si apere cu dârzenie patria tracă împotriva scitilor. Au existat si alti conducători ai getilor care s-au distins în luptele pentru apărarea pământului lor, dar al căror nume, din păcate, nu este cunoscut. Nu s-a păstrat numele personalitătilor care a condus viteaza rezistentă a getilor împotriva lui Darius în Dobrogra, singurii locuitori de la sud de Dunăre care s-au încumetat să-l înfrunte pe puternicul cuceritor persan, meritând caracterizarea admirabilă a lui Herodot, de cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci. De asemenea, nu stim cum se va fi numit acel, “rege al dunărenilor” (Histrianorum rex) care, aproape două secole mai târziu, s-a opus cu eficacitate pătrunderii scitilor lui Atheas în tările din dreapta Dunării si care, indicat de izvorul respectiv (Trogus-Iustinus) numai rpin titlul mentionat, a fost un conducător al getilor de pe Istros (Dunăre). Tot, astfel, nu stim cine îi va fi condus pe getii din părtile Teleormanului de azi care, ajutându-I pe tribalii regelui Syrmos, împotriva lui Alexandru Macedon, l-au silit pe ilustrul cuceritor să-I ameninte trecând Dunărea demonstrativ, fără a îndrăzni, totusi - după cum relatează istoricul Arrianus- să-I urmărească în stepele lor. Nu ne este cunoscut nici numele căpeteniei getilor, prin stepa Bugeacului, au zdrobit oastea macedoneană a lui Zopyrion, generalul aceluiasi Alexandru cel Mare, într-o bătălie în care trufasul general a plătit cu viata veleitatea de a se impune unei tări getice (Trogus-Iustinus). În schimb nu mult timp după Alexandru istoria a răsunat de numele lui Dromichete (Dromichaites), regele getilor din Câmpia Română, de azi, personalitate vestită atât prin însusirile sale militare, cât si prin întelepciunea politică si generozitatea dovedite cu prilejul unei victorii memorabile obtinute asupra macedoneanului Lisimah (Lysimachos), amic din copilărie al lui Alexandru si unul dintre cei mai buni generali ai săi, devenit după moartea acestuia rege al Traciei balcanice. Căutând să fixeze granita regatului său pe Dunăre, Lisimah s-a izbit de împotrivirea getilor lui Dromichete. În 291 î.e.n., Lisimah a trecut Dunărea în fruntea unei mari osti. Încumetându-se să înainteze mult în Câmpia Bărăganului, în dorinta de a-si asigura un succes fulger, a nimerit în mrejele tacticii getilor, care se ăgeau necontenit, obosindu-l pe adversar si atrăgându-l în părtile cele mai singuratice ale stepei, lipsite de apă si de hrană. Când pastea lui Lisimah, frântă de osteneală si stinsă de sete, se afla departe de baza sa de plecare, s-a văzut deodată încercuită de fortele superioare ale getilor, lovită de pâlcurile lor de arcasi călări si amenintată cu un măcel îngrozitor, fără putintă de retragere, nici de rezintentă. Lisimah a fost nevoit să depună armele cu toti ai săi si să se lase la voia învingătorilor. Asa a căzut prozonier unul dintre cei mai străluciti monarhi elenistici, care participase la toate gloriaosele campanii ale lui Alexandru cel Mare din Asia. Se povesteste că, numaidecât după capitulare, sorbind cu nesat apa oferită de biruitorul get, Lisimah ar fi exclamat cu tristete:”Pentru cât de mică plăcere am ajuns rob din rege ce eram!”. Numerosii captivi au fost dusi în cetatea de resedintă a lui Dromichete, numită Helis, încă neidentificată. Acolo, oastea getică, reprezentând însusi poporul, potrivit stadiului de democratie militară de atunci, a cerut moartea prizonierilor.Dar chibzuitul Dromichete, cugetând să tragă cât mai multe foloase din succesul obtinut, s-a împotrivit acestei porniri. Aducând argumente întelepte, a izbutit să potolească furia războinicilor îmbătatti de biruintă si să-I convingă că, în loc de o răzbunare sângeroasă, care n-ar avea drept urmare decât alte războaie, poate nu tot atât de norocoase pentru ei, era mai cuminte să se arate omenosi si să-I crute pe dusmanii prinsi, câstingându-si recunostinta lor si obtinând de la ei o pace cât mai favorabilă, cu recăpătarea posesiunilor getice din dreapta Dunării. Cuvântul regelui a fost ascultat si, după cum povesteste istoricul antic Diodor, a urmat un ospăt de împăcare, cu două mese, una foarte cumpătată si sărăcăcioasă pentru geti, alta deosebit de luxoasă pentru regele captiv si pentru tovarăsii săi. Ridicând paharul său din corn de vită, Dromichete l-a îndreptat spre cupa de aur a lui Lisimah, întrebându-l care dintre cele două mese I se părea mai demnă de un rege. La răspunsul acestuia:”Fireste, a macedonenilor”, regele get i-ar fi făcut cu blândete o mustrare ironică:”Atunci de ce ai lăsat acasă la tine un trai atât de plăcut si de strălucit si te-ai apucat să vii la niste barbari cu viata aspră, într-o tară fără roade îngrijite, bătută iarna de geruri si de crivăt, unde nici o oaste strănă nu poate scăpa teafără?” Lisimah ar fi declarat că îi pare ră de nesocotinta sa, dar că, recunoscător pentru bunăvointa cu care a fost tratat, va rămâne totdeauna prietenul getilor. Fgapt este că pacea a fost încheiată solemn, cu acceptarea conditiilor lui Dromichete si că, în semn de consacrare a aliantei, acesta a luat-o în căsătorie pe fata lui Lisimah, cara a fost eliberat cu toti ai săi. Prin această înrudire dinastică, uniunea triburilor getice de la Dunărea de Jos a intrat sub auspiciile cele mai prielnice, într-un contact si mai strâns cu lumea elenistică, ceea ce, între altele, a înlesnit intensificarea pătrunderii civilizatiei grecesti la nord de Dunăre, si ca reflex, accelerarea progreselor culturii geto-dace, al cărei avânt este constatat de arheologi tocmai cu începere din această vreme.
|
