Site designed and created by Razvan Paraianu.

© Created in January 2001, Last revised: January 3, 2004

Postscripta.

Nu are nimeni să-i iubească pe Ardeleni, dacă ei înşi-şi nu se vor iubí unii pe alţii!

Aşá am zis sunt acum vre-o treizeci de ani, într'o dare de seamă asupra biografiei lui Şaguna, care şi-a'nchis ochii rostind vorbele: «Nu vă certaţi!»

În timpul celor din urmă câte-va luni s'a petrecut aproape'n fiecare zi câte o faptă, care mi-a dat dreptate.

Ce făceau Românii din regatul ungar în ajunul alegerilor din anul trecut?

Se certau între dânşii.

Ce făceau în timpul alegerilor?

Se certau între dânşii.

Ce făceau după alegeri?

Se certau întrec dânşii.

Ce făceau când în dieta ungară se urmau discuţiunile asupra unor cestiuni de cea mai mare importanţă?

Se certau între dânşii şi ocăriau pe cei ce-şi dăduseră silinţa de a-i face să înţeleagă, că, certându-se între dânşii, le fac duşmanilor neamului românesc cele mai bune servicii.

Părintele vicar Vasilie Mangra se děduse încă de mult la o parte pentru-că primise convingerea dureroasă, că e peste putinţă să lucreze împreună cu oameni, care nu sunt în stare să i-a o hotărâre, căci mereu se ceartă între dânşii.

Ioan Rusu-Şirianu, care întemeiase «Tribuna» din Arad şi o ridicase, a trebuit să plece fiindcă nu mai erá în stare să înăbuşe certurile dintre soţii sei de luptă şi vrajba dintre «Tribuna» şi «Lupta» înfiinţată anume spre a «omorî» «Tribuna». El şi-a petrecut, cele din urmă zile a vieţii colaborând la «Lupta» şi a dictat pe patul de moarte un articol pentru «Lupta», în care stăruia pentru buna înţelegere între fraţi.

Eu, când am fost invitat de d. Dr. Vlad să colaborez la «Lupta», am declarat, că după a mea părere înfiinţarea unui ziar românesc la Budapesta e o greşeală, dar am colaborat şi la «Tribuna», şi la «Lupta», ba'n cele din urmă numai la «Lupta». Văzând apoi, că'n ajunul alegerilor certurile se'nteţesc, am plecat la Budapesta şi la Arad, ca să fac încercarca de a restabilí buna înţelegere. În cercările mele au rămas însă zadarnice fiind-că nu deosebiri de vederi, ci animosităţi personale, simpatii şi antipatii, lucruri mici şi adese-ori urâte îi făceau pe oameni să se certe.

Scârbiţi de aceste certuri, o mulţime de oameni s'au dat la o parte, ca să nu fie ocărâţi azi de unii, mâne de alţii, şi rândurile luptătorilor s'au rărit, din ce în ce mai mult.

Văzând dar, că unul dintre cei retraşi, d. Dr. Ioan Mihu, ia asupra sa sarcina de a face şi d-sa o'ncercare pentru restabilirea bunei înţelegeri, Părintele Mangra şi-a impus în faţa furiei deslănţuite împotriva sa cea mai deplină reservă, d-l Eugen Brote a stăruit să suspendăm «Corespondenţa Română», iară eu mi-am călcat pe inimă şi am consimţit să nu public deocamdată «broşura», despre care se şi spuseseră o mulţime de minciuni prin coloanele ziarelor totdeauna bine informate.

De ce folos a fost această amânare?

Acum cei ce se năpustiseră asupra noastră s'au încăierat întrc dânşii şi în scurt timp a ieşit la iveală, că minţiau cei ce ziceau, că noi am voit să surpăm autoritatea comitetului, «reprezentantul legal» al Românilor din regatul ungar.

S'a putut convinge ori-şi-cine, că acest «representant legal» nu dispune de nici unul dintre organele de publicitate ale partidului, nu e în stare să eie hotărâri şi nu poate să pornească nici o acţiune, căci nu ţine nimeni seamă de dânsul.

În urma unei vechi şi urâte neînţelegeri dintre membrii comitetului «Lupta» din Budapesta a «refusat supunerea» şi a fost «boicotată» de soţii «generoşi». Furia s'a deslănţuit acum împotriva d-lui Birăuţ, care nu e în adevăr decât jertfa unora dintre membrii comitetului, care l'au amăgit.

Puţin timp în urmă s'a pornit în coloanele «Tribunei» o campanie învierşunată împotriva unora dintre membrii comitetului şi s'a deslănţuit lupta dintre tinerii «oţăriţi» şi bătrânii imbecili. A fost «boicotată» şi «Tribuna» pentru-ca să se adeverească ceea ce am zis eu astă-vară.

Spre a mai amăgi lumea, s'a ţinut la Budapesta o şedinţă, în care s'a luat cu unanimitate hotărîrea de a nu hotărî nimic în ceea ce priveşte atitudinea în viitor a partidului şi au fost desavuate cele două ziare, în coloanele cărora fuseserăm ocărâţi.

Are să se înfiinţeze un nou organ de publicitate pus sub conducerea unor oameni, care mâne se vor certa între dânşii şi nu sunt nici altfel în stare să poarte sarcina, pe care azi luat-o asupra lor.

După-ce au fost aduse jertfe mari pentru înfiinţarea şi susţinerea «Luptei» şi după-ce palatul «Tribunei» a fost inaugurat cu mare pompă şi cu mult zgomot, tot cei ce au cerut jertfele şi au pus la cale banchete de triumf decretează desfiinţarea celor două organe de publicitate, care nu de mult erau cele mai «valoroase», fala neamului.

E învederat, că în mijlocul acestei învălmăşeli, d. Dr. Ioan Mihu a ostenit şi d-sa în zadar, căci Clomitetul poate să spuie numai ce nu vreau cei mai colţoşi dintre membrii lui.

E tristă afară din cale starea, la care sunt ajunşi Românii din regatul ungar astă-zi, când li se zice: Profitaţi de ocaziune, căci nu poate nimeni să ştie, dacă şi când va mai vení o situaţiune ca cea de azi!

Ce zic massele mari ale poporului, ce zice lumea, care ne vede, în faţa silinţelor noastre de a nimicí tot ceea ce înşi-ne am făcut şi de a ne omorî noi între noi!?

Sunt mai ales trei oameni mie deopotrivă simpatici, cărora le pun întrebarea aceasta: d. Octavian Goga, d. Dr. Iuliu Maniu şi d. Aurel Popovici.

Românul adevărat, dacă'ntâlneşte pe stradă un popă beat, nu-şi bate joc de el, ci-l ia frumuşel şi-l ascunde, căci ruşinea nu e numai a omului, ci totodată şi a neamului.

Chiar şi dac'ar fi adevărat, că'n strâmtorarea, la care nu din vina mea am ajuns, m'am vândut duşmanilor, ori m'am însoţit cu «trădători», ori-şi-care Român cu durere de neam ar avea cuvinte de a nu striga'n gura mare, ci de a arunca vălul asupra păcatului meu, iar aceasta nu pentru-că pe urma faptelor bune ce-am săvârşit în viaţa mea mi s'ar fi cuviind oare-care cruţare, ci pentru-că exemplul dat de mine să nu ispitească pe cei tineri ori slabi de înger.

Nu mă iartă însă firea să presupun, că fie d. Oct. Goga, fie d. Dr. Iuliu Maniu, fie mai ales d. Aurel Popovici cred, că eu am intrat în sâmbria cuiva, că sunt în stare să iau vre-un angagiament contra convingerilor mele ori că aceia, cu care m'am însoţit, nu sunt oameni de bună credinţă şi susţiitori sinceri ai causei române.

«Un homme est á peu prés dans le fond ce qu'il pense des autres» — zice Faber, şi eu nu am încă destule cuvinte de a nu socoti pe d-nii O. Goga, Dr. I. Maniu şi A. Popovici cum pe mine însu-mi nu mă ştiu.

De ce s'au pus atunci în rând cu defăimătorii? Ce i-a făcut să piardă din vedere, că, certându-se între dânşii, oamenii ca noi nu pot decât să compromită causa, pe care au s'o servească!?

Numai deosebiri de vederi nu pot să fie la mijloc.

Ori-şi-cât de greşite ar fi părerile mele şi ale acelora, cu care m'am însoţit, poate să rămâie cine-va om cum se cade şi vrednic de toată stima şi fără ca să fie de aceaşi părere cu d. O. Goga, cu d. Dr. Iuliu Maniu ori cu d. A. Popovici, care nu sunt nici ei de aceaşi părere, şi dacă respectăm noi părerile lor, au să ne ierte şi ei când nu le împărtăşim.

Aceasta mai ales când nu e vorba numai de noi.

D. Octavian Goga, «intransigent», nu stă de vorbă cu nimeni, care nu e gata să-i deie autonomia Ardealului; d. Dr. Iuliu Maniu, om cu vederi mai largi, nu stă de vorbă cu nimeni, care nu-i reorganizează statul ungar; d. Aurel Popovici, om cu concepţiuni de tot mari, nu stă de vorbă cu nimeni, care nu-i dă marea Austrie unită ţşi puternică: Arhiereii români însă, preoţimea şi dăscălimea română, oamenii, care au rost ori ocupă posiţiuni în statul ungar, precum şi massele mari ale poporului român sunt gata să steie de vorbă cu ori-şi-cine, care poate să le deie oare-care garanţii, că în viitor nu vor mai suferi ca în trecut ci vor putea să-şi urmeze fiecare'n toată libertatea lucrarea.

Părerea noastră e, ca hotărîtoare pentru cei ce iau parte la viaţa comună, a Românilor o aceasta obştească pornire spre bună înţelegere cu ori-şi-cine, care vrea să curme suferinţele de până acum, şi că nu avem nici unii, nici alţii să sădim vrajba între fraţii noştri puind în discuţiune chestiuni, care nu sunt azi şi nu vor fi, poate, nici mâne actuale, şi lămurind probleme, pe care nu noi Românii avem să le rezolvăm.

În deosebi d. Aurel Popovici a fost rău sugestionat, şi nu i-a făcut nimănuia nici un bine reproducând şi'n coloanele «Epocei» din Bucureşti lungul articol, pe care nici în coloanele «Gazetei» din Braşov nu trebuia să-l publice.

Eu îi sunt fără îndoială recunoscător pentru silinţa ce-şi dă, ca să producă în cititorii săi din Ardeal şi din România convingerea, că noi tribuniştii de baştină totdeauna am fost gata să intrăm la învoială cu ori-şi-cine, care vrea să găsească «forma statornică», despre care am vorbit fără de nici un încunjur în primul număr al «Tribunei» şi de atunci încoace totdeauna. Lucrul acesta e adevărat şi e bine să se ştie, că adevărat este. Tot atât de adevărat e însă, că în timpul celor diu urmă aproape trei-zeci de ani nu a crezut nimeni de cuviinţă să steie de vorbă fie cu noi, fie cu alţii dintre Români în vederea stabilirii unei înţelegeri. D. Aurel Popovici e chiar ridicol când se pune'n rând cu d. Scurtu şi vorbeşte şi azi despre încercări de apropiere făcute de Baronul Desideriu Bánffy. Lasă că nu va fi ţinut să le facă, dar îi era mai comod să spună, că nu are cu cine să se înţeleagă, căci, multumită tactului politic al unora, între care şi d-lui Aurel Popovici, Românii erau şi atunci, ca astăzi, încăieraţi intre dânşii.

N'a salvat d. Aurel Popovici nimic, căci nu erá nimic de salvat, şi la fer mai neopotrivit timp a vorbit despre greşelile, spre care l'a împins firea sa impulivă.

În faţa actualei situaţiuni cel mai invederat interes al neamului românesc e, ca Românii din regatul ungar să se presente bine închegaţi şi gata de a primí mâna ce li se oferă pentru ca să nu poată zice şi comitele Khuen, că nu are cu cine să se înţeleagă.

Tocmai noi cei ce ne-am expus în luptă cu guvernele prigonitoare şi am suferit şi răbdat îndelung, tocmai noi cei mai nedreptăţiţi suntem în primul rând chemaţi a da dovezi de vîrtute civică şi de abnegaţiune, sprijinind pe ori-şi-cine, care vreá să curme suferinţele fraţilor noştri.

Acum e timpul să iasă la iveală, că fie lipsiţi de pricepere, fie orbiţi de patimă au fost cei ce ne-au prigonit şi că totdeauna numai restabilirea ordinei legale am voit-o.

Pătrunşi de gândul acesta, nu numai ne-am expus, ci am adus totodată şi jertfe pentru noi grele în interesul restabilirii bunei înţelegeri între fraţii noştri şi concetăţenii lor.

Aceia, pe care fie amorul propriu, fie ambiţiunea, fie mânia încă nepotolită, fie convingerile lor nu-i iartă, să facă asemenea act de abnegaţiune, să aibă cel puţin bunul cumpăt de a nu sădí vrajba.

Ceea ce a fost la începutul anului 1910 — a fost şi a trecut, şi nu ştim, ce are să aducă ziua de mâne, daca Românii din regatul ungar nu-şi vor fi venit în fire mai nainte de a se fi realizat reforma electorală şi cea administrativă, care numai pentru cetăţenii actualului regat ungar se fac.