Site designed and created by Razvan Paraianu.

© Created in January 2001, Last revised: January 3, 2004

Incheere.

Nu din propriul meu îndemn, nici din neastâmpăr, nu ca să mă apăr ori ca să susţin pe alţii răspunzând la născocirile amăgitorilor de profesiune, nici mai ales ca să fac propagandă pentru anumite idei, ci silit de oameni şi călcându-mi pe inimă, am luat pana în mână, ca să luminez pe cei ce ţin să fie luminaţi.

Pe mine nu m'a întrebat şi nici nu are să mă întrebe nimeni, care îmi sunt părerile în ceea ce priveşte resolvarea conflictului dintre Romârii şi Maghiari. Dacă m'ar întreba însă cineva, ar trebui să mă gândesc mult mai înainte de a mă fi dumirit în mine însu-mi, ce este şi ce nu este cu putinţă în actualele împrejurări.

De-ocamdată pot numai să spun, ce n'are să să se facă, dacă e vorba ca Românii din regatul ungar să nu mai fie nevoiţi a-şi mistui cele mai bune puteri într'o luptă fără sorţi de izbândă.

Atât marile mase ale poporului, cât şi partea covîrşitoare a clasei culte compuse mai ales din preoţi şi învăţători au intrat în lupta aceasta numai de nevoie, în urma multelor jigniri, pe care le sufěr, ca să-şi apere fiecare interesele şi libertatea de lucrare. Pentru toţi cei ce sîmt greul vieţii e deci ademenitor gândul, că în urma unei apropieri către guvern li s'ar uşurá posiţiunea, ar înceta jignirile şi nu ar mai fi nevoe de continuarea luptei.

«Tribuna» din Sibiu, şi în urmă cea din Arad au avut înrâurire covârşitoare pentrucă au stăruit totdeauna auspra acestui gând în adevăr popular şi au combătut cu toată hotărîrea nu numai pe cei ce renunţau la luptă, ci şi pe cei ce stăruiau, ca ea să fie continuată cu îndârjire din ce în ce mai mare.

Vorba e deci şi azi, ce are guvemul ungar să facă pentru-ca masele mari ale poporului şi partea covârşitoare a clasei culte române să nu mai aibă nevoe să intre în luptă.

N'am ajuns încă să-mi pot da seama, dacă ştie ori nu guvernul ungar, ce are să facă, dar am din ce în ce mai multe cuvinte de a crede, ca el puţine poate.

Sunt între Maghiari foarte mulţi oamenii, pentru care continuarea luptei e chestuine de conservare individuală şi aceştia dispun de multe mijloace, ca să zădărnicească silinţele de împăcare ale guvernului.

Acestora le vin într'ajutor zurbagiii ce au creat în viaţa noastră comună atmosfera înăbuşitoare, în care libera exprimare a opiniunilor nu mai e cu putinţă.

D-l Petre Carp, într'un discurs rostit la sfârşitul anului trecut în Cameră, a zis că România are să observe o atitudine neutrală în faţa luptei dintre Maghiari şi concetăţenii lor români.

Cam acelaş lucru l-au zis şi adversarii politici ai d-lui Petre Carp făcând mărturisirea, că «cămaşa li-e mai aproape decât surtucul».

Lucrul acesta nu e adevărat, căci e împotriva firii.

Una e România, dacă Românii din regatul ungar se sbat mereu, ca să-şi apere fiinţa, şi alta, dacă ei se simt bine în ţara lor, trăiesc în bună înţelegere cu concetăţenii săi şi se desvoltă în toată libertatea.

Cu toate enunciaţiunile înţelepte dar atât partizani, cât şi adversari de-ai d-lui P. Carp îşi dau pe întrecute silinţa de a agitá «chestiunea naţională» şi de a-şi câştigá aderenţi între «fraţi», căci nemulţumirea Românilor din regatul ungar e, ce-i drept, un izvor de greutăţi pentru guvernul român şi un fel de calamitate elementară pentru România, dar tot odată şi un minunat cal de bătae pentru «politicianii» impulsivi şi pentru «gazetarii» însetaţi de senzaţiuni.

S'a făcut deci şi se mai face abuz de suferinţele Românilor din regatul ungar, şi «şoviniştii» maghiari n'au mai bun ajutător decât «politicianii» şi «gazetarii», care prin faptele lor produc aparenţele unei primejdioase mişcări naţionale române, care nu s'a ivit ca reacţiune firească contra politicei greşite a guvernelor ungare şi nu are în vedere restabilirea păcii, ci e pornită şi susţinută din Bucureşti.

O cauză câştigată în felul acesta la Bucureşti e fără doar şi poate pierdută nu numai la Budapesta, ci şi la Viena, ba chiar şi aiurea.

Nu se cere nici multă, pricepere, nici câtuşi de puţină bărbăţie, ca să insulţi în public ori să ocăreşti fie prin întruniri, fie prin coloanele ziarelor pe un vicar episcopesc, care a avut bărbăţia de a da pe faţă obsteşcul dor de pace şi de a sprijiní pe cei ce vor s'o facă.

Încă mai puţină pricepere şi bărbăţie se cere, ca să scoţi morţi pe nişte oameni, care s'au mărginit a mărturisi, că nu pot să desaprobe o faptă după părerea lor impusă de împrejurări şi să arate în toată liniştea cuvintele, pentru care noi Românii suntem interesaţi a face tot ceea ce ne stă prin putinţă, ca să mi se poată zice, că noi am zădărnicit bunele silinţe ale guvernului ungar.

Care e rezultatul firesc al acestei furii desfăşurate în lipsă de pricepere şi de bărbăţie!?

De oare ce la noi, ca pretutindeni, sunt puţini oamenii, care se expun să fie scuipaţi în public, Archierei ridicaţi prin încrederea publică în scaunele lor, oameni îmbătrâniţi muncind pentru binele obştesc şi luptători încercaţi în învălmăşeli grele stau retraşi prin colţuri şi nu se mai încumětă să-şi dea pe faţă părerile, iar poporul stă buimăcit în faţa scuipătorilor ce ne fac de batjocură.

Suntem noi Românii oameni destul de chibzuiţi, ca să ne dăm seamă, că asemenea frivolităţi nu pot să fie decât păgubitoare pentru poporul român.

În timpul petrecerii la Sinaia a Alteţii Sale Imperiale Archiducelui Francisc Ferdinand aceia dintre Românii din regatul ungar, care în urma prigonirilor politice au fost nevoiţi să-şi părăsească, patria şi să caute adăpost în România, au ţinut să-şi exprime într'o adresă prezentată de o deputaţiune sentimentele de lealitate faţă cu monarchia habsburgică şi devotamentul faţă cu monarchul părinţilor şi al fraţilor săi.

Eu ştiu mai bine decât ori şi cine, cum a fost pus la cale acest act, de devotament, şi că el erá dorit de întreaga obştie românească.

A fost o mângâiere pentru toţi Românii, că Alteţa Sa imperială şi regală, primind cu o particulară bunăvoinţă deputaţiunea, a mărturisit în faţa lumii, că ne socoteşte oameni leali şi pe noi cei ce am fost nevoiţi să ne părăsim vetrele părinteşti, rudele şi prietenii din copilărie.

O mângâiere au fost pentru Români şi declaraţiunile Contelui Khuen ca om de încredere al Majestăţii Sale Împăratul şi Regele apostolic Francisc Josif I, şi numai oameni lipsiţi de judecată, ori orbiţi de patimi au putut să-şi piardă bunul cumpăt când Comitele Ştefan Tisza, care azi are autoritate covârşitoare în Ungaria, a mărturisit, că e în interesul statului ungar, ca Românii să se simtă în mijlocul lui acasă la ei, şi că în urma unei norocoase coincidenţe a împrejurărilor sitiuaţiunea e priincioasă pentru restabilirea bunei înţelegeri între Români şi Maghiari.

În ciuda tuturor opintirilor făcute spre a înăbuşi libera exprimare a opiniunilor, dacă nu azi, mâne ori poimâne se va da pe faţă adevăratul simţěmâut, al Românilor din regatul ungar şi oamenii cumpeniţii se vor îmbărbătá, vor înţelege glasul timpului, se vor organizá în toată seriositatea şi vor creá factorul cu antoritate de toţi recunoscută, care azi lipseşte.

Ce are să urmeze mnai departe, aceasta nu poate azi nimeni s'o prevadă.

Vorba nu e nici într'un caz, ce vrea cutare ori cutare comitet, cutare ori cutare fruntaş, cutare ori cutare «trădător infam», ci ce are să se facă pemtru-ca, Românii din regatul ungar să nu se mai sîmtă stăini în ţara lor.

Iar lucrul acesta, dacă e vorba să fie făcut, nu se poate face de azi până mâne, ci va rezultá dintr'o lucrare urmată timp mai îndelungat în grea luptă cu cei ce asmuţă fie pe Maghiari împotriva Românilor, fie pe Români împotriva maghiarilor.

În faţa acestora ne aflăm Părintele Mangra şi noi celialţi, care suntem gata să ostenim şi să aducem jertfe pentru ca să fie curmată, dacă se poate, cât mai curând lupta, în care Românii din regatul ungar îşi sleiesc puterile.

Nu vor fi având dreptate ceia ce iau declaraţiunile făcute de Comitele Khuen drept un fel de răspuns la «Memorandul», pentru care membrii comitetului central al partidului naţional român au trebuit să stea în temniţá. Nu au însă dreptate nici cei ce pun la îndoială buna credinţă a Comitelui Khuen ori a Comitelui Ştefen Tisza. Cu putinţă e numai, că nu sunt nici Comitele Khuen, nici Comitele Ştefan Tisza pe din destul dumiriţi asupra măsurilor ce au să fie luate spre a pune capăt nemulţumirii legitime a Românilor ori că ei nu au destulă autoritare spre a lua aceste măsuri.

acum şi n'au să se lupte nici de-ací înainte, ca să-şi apere existenţa, ci ca să-şi asigureze libertatea de desvoltare firească, şi pacea va fi cu putinţă numai după ce Maghiarii se vor fi deprins cu gândul, că este în interesul statului ungar, ca concetăţenii lor Români să nu fie jigniţi în desvoltarea lor şi să-şi poată crea centrul vieţii lor culturale în patria lor.

Aceasta e ceea ce vor ei şi numai aceasta, şi dacă li se asigură libertatea de desvoltare, ei susţin cu toată hotărîrea legăturile stabilite prin pactul dela 1867 între cele două părţi ale monarchiei şi prerogativele întemeiate pe sancţiunea pragmatică ale Coroanei, nu mai stăruie asupra autonomiei ai naţiunii politice ungare şi susţin statul ungar în toată sinceritatea.

Cei ce vorbesc altfel nu spun adevărul.

Neadevăr grăesc şi aceia, care, profitând de lipsă de tact politic a câtorvá diletanţi, îşi dau silinţa de a face, ca lumea să creadă, că Românii resping pacea oferită de guvernul ungar.

Când vorba e de restabilirea bunei înţelegeri, n'are guvernul ungar, decât să vrea pentru-ca să găsescă pretutindenea printre Români sprijinitori.

Înverşunarea, cu care oamenii uşuratici ori rău porniţi au purtat azi, ca la 1893 şi ca alte dăţi, campanii de nimicire şi lipsa de bun simţ a câtorvá politiciani năvalnici pot să producă o zăpăceală trecătoare în capetele celor nedumiriţi, dar nu pot să zădărniceescă bunele silinţe, dacă ele în adevăr există.