Site designed and created by Razvan Paraianu.

© Created in January 2001, Last revised: January 3, 2004

Reculegerea

«Tribuna» din Sibiu şi «Foaea Poporului» au fost înfiinţate şi susţinute în luptă grea nu numai cu guvernul ungar şi cu societatea maghiară, ci şi cu o insemnată, parte din societatea cultă română. Cu toate aceste ele nu numai au răzbit, ci au avut tot odată o înrâurire hotărîtoare în viaţa culturală şi 'n cea politică a Românilor.

Acest succes netăgăduit n'a fost obţinut numai în virtutea spiritului de jertfă a celor ce le-au înfiinţat şi susţinut şi a destoiniciei celor ce le-au redactat. Zadarnice ar fi rămas şi jertfele, şi ostănelile şi destoiniciile noastre, dacă n'am fi ţinut în toată sinceritatea să spunem adevărul şi numai adevărul asupra simţěmântului comun al poporului român. Românii au citit cu mulţumire «Tribuna» şi «Foaea Poporului» şi le-au îmbrăţişat pentru-că în coloanele lor erau date pe faţă gândirile şi simţemintele lor.

Cei ce s'au făcut stăpâni pe «Tribuna» şi pe «Foaea Poporului» n'au înţeles lucrul acesta. Închipuindu-şi, că e destul ,să scrii, să, ai cerneală, tipografie şi hârtie şi să dispui de abonaţi pentru-ca să duci înainte o lucrare publicistică, ei au voit să «prelucreze» publicul potrivit cu intenţiunile lor. Au fost dar încetul cu încetul părăsiţi de publicul cititor, pe care noi îl creaserăm lucrând cu inima curată, şi la 1895 erá de prevăzut, că «Tribuna» nu va mai putea să se susţie. Aderenţii sinceri ai programului naţional au luat dar hotărârea de a continuá lucrarea dela Arad, unde s'a înfiinţat «Tribuna Poporului» sub conducerea reposatului Ioan Rusu-Şirianu, care fusese isgonit din redacţiunea «Tribunei» dela Sibiu.

Acesstă noua acţiune de reculegere a fost condusă de unul ditre cei mai încercaţi luptători, Părintele Vasile Mangra, care încă dela 1870, ca redactor al unei foi bisericeşti şi şcolare din Arad, erá un zelos propagator al aşa zisei «noue direcţiuni» în viaţa culturală a Românilor, în urmă, ca profesor şi apoi ca director seminarial, a îndrumat tinerimea în acelaş spirit, ear după înfiinţarea «Tribunei» din Sibiu fusese suspendat din oficiu pentru hotărârea, cu care răspândea «Foaea Poporului» şi biblioteca poporală a, «Tribunei».

Mai ales el a condus mişcarea în timpul cât membrii comitetului central au stat în temniţă, în urma stăruinţelor lui s'a întrunit la Budapesta congresul naţionalităţilor şi prin el s'a creat la Arad un centru de viaţa culturală română.

Nu erá între Românii din regatul ungar nimeni atât de aproape chemat a continuá lacrarea începută la 1884 şi întreruptă când cu isgonirea din redacţiunea «Tribunei» a răposatului Ioan Rusu-Şirianu.

Condusă în acelaş spirit ca cea dela Sibiu, «Tribuna» din Arad în curând a străbătut, i-a îmbărbătat ear pe Români şi după câţi-va ani Ioan Rusu-Şirianu şi Părintele Vasile Mangra au putut să pornească mişcarea pentru intrarea Românilor în acţiune parlamentară, pe care poporul, mai ales în părţile Aradului, o cerea cu multă stăruinţă.

E cestiune de bună credinţă să mărturisesc, că eu în deosebi nu am sprijinit mişcarea aceasta, deşi atât la 1882, cât şi la 1884 şi la 1887 stăruisem contra politicei de resistenţă passivă.

La 1848 şi după 1848 până la 1868, când s'a creat legea pentru egala îndreptăţire, Românii s'au luptat contra lui Ludovic Kossuth şi contra închinătorilor lui, care, voind să desfacă Ungaria de Austria, le ziceau «Uniţivă voi şi fraţii voştri de peste hotare cu noi contra Austriei şi vă vom face, traiu bun în statul ungar independent».

După 1868 lupta s'a urmat contra guvernelor ungare, care, strîmtorate de închinătorii lui Kossuth, le amărau Românilor viaţa pentruca ei să peardă nădejdea în Împărat şi 'n împărăţie şi să se 'mpace în cele din urmă cu gândul, că numai într'o Ungarie independentă vor puteá să aibă traiu tignit.

Puşi astfel între «naţiune» şi coroana, care susţine unitatea monarchiei, Românii nu pot să aibă în dieta ungară decât rostul de sprijinitori ai guvernului fireşte chemat a apărá drepturile Coroanei.

În înţelesul acesta a stăruit Şaguna, ca Românii să-şi trimită representanţi în dieta ungară pentru-ca să sprijinească guvernul atunci şi numai atunci, când sunt în joc interese generale ale monarchiei şi în deosebi drepturile Coroanei.

Această politică raţională nu mai avea însă nici un rost după ce Ungaria aveá guverne, care nu ţineau să fie sprijinite de Români. Din ziua, în care generalul Traian Doda, omul de încredere al Împăratului, a fost nevoit să iasă din dieta ungară şi a trebuit să se prezente în faţa curţii cu juraţi, erá învederat, că nu mai au Românii ce să caute în dieta ungară.

Combâtând guvernul cu orice preţ, ei îi slăbiau poziţiunea şi le făceau servicii închinătorilor lui Kossuth, iar sprijinindu-l se făceau slugi ale unui stăpân, care n'aveá neveie de dânşii.

Intrarea în acţiune a Românilor, aveá rost numai după ce Coroana, ieşind biruitoare din lupta cu «naţiunea», însarcina cu conducerea afacerilor publice ale regatului ungar oameni cumpeniţi, care, având nevoie şi de sprijinul Românilor, «caută pentru regularea relaţiunilor o formă statornică, prin care li se inspiră tuturora cea mai deplină încredere în viitor».

Nefiind conduse afacerile publice de asemenea oameni, intrarea în acţiune putea să fie o satisfacţiune pentru poporul doritor de lupte, dar nu pubeá să aibă nici un rezultat practic.

Aceasta erá părerea mea atunci, şi n'am să cercetez, dacă faptele petrecute de atunci şi până astăzi mi-au dat ori nu dreptate, ci mă mărginesc a constatá, că atunci, când guvernul combătut şi de Români a fost pus în minoritate, obştia românească a dat de bună voie şi contingentul de recruţi, şi impozitele, pe care majoritatea dietei le refuzase.

Atât fapta aceasta, cât şi avântul, cu care alegătorii români au intrat în luptă sunt dovezi neîndoioase, că se inspirau din simţěmântul comun al poporului român cei ce stăruiseră pentru părăsirea politicei de resistenţă passivă. Tot atât de neîndoios e însă, că lupta, pe care o vreau alegătorii români, nu e îndreptată contra Coroanei, nici contra statului ungar în deosebi, ci contra celor ce refuză contingente militare şi impozite, pentru-ca să siluiască guvernul ţării lor.

Stărui deci şi azi în gândul, că o asemenea luptă nu are nici un rost câtă vreme Ungaria nu are un guvern, pe care pot să-l sprijinească şi Românii.

După îndelungate şi îndârjite lupte între «naţiune» şi Coroană vine, în sfârşit, Comitele Khuen şi, se prezentă în faţa ţării — nu ca şef al unui partid, ci ca om de încredere al Majestăţii Sale imperiale şi regale apostolice şi declară, că e însărcinat să 'nabuşe «spiritul revoluţionar», să adune la un loc pe toţi cei ce susţin legăturile dintre cele două părţi ale monarchiei şi prerogativele Coroanei, să restabilească ordinea legală, să facă o reformă electorală dreaptă şi să ţie seamă de cererile legitime ale tuturora.

El se adresează în deosebi şi la oamenii de încredere ai Românilor şi le zice «Ajutaţi-mă şi voi în lupta ce am să port pentru înăbuşirea spiritului revoluţionar propagat de închinătorii lui Kossut!?»

Ce trebuiau să facă Românii?

Vorba erá să se voteze impozitele, contingentul militar, cheltuelile făcute cu anexarea celor două provincii, legea privitoare la această anexare, creditele pentru armata comună, prelungirea privilegiului băncii naţionale şi convenţiunea cu România.

Nu are nimeni să spună, că Românii nu erau gata să le voteze toate aceste fără de nici o discuţiune.

D-l Octavian Goga şi d-l Schiopu, D-l dr. Iuliu

Maniu şi d-l Soricu, d-l dr. Branişte şi d-l Bocu ori alţi tineri levenţi, care nu-şi pun în joc decât propriile căciuli, puteau să spună, că nu pun nici un temeiu pe vorbele rostite de omul de încredere al Împăratului şi ţin să meargă înainte cu mai interesanta lor opoziţiune.

Oamenii cu rost făcut puteau să se retragă într'un colţ şi să zică «Nu mă bag, — nu mă amestec!» În faţa amărăciunii adunate în suflete după lupte grele şi 'ndelungate erá mai comod să-şi menajeze popularitatea scăldând-o 'n trei ape.

Aceia însă, care se inspiră din simţěmântul comun şi au să apere nu numai poziţiuni, ci şi interese generale, nu puteau să nu deá noului guvern sprijinirea, pe care acesta o cereá.

S'a vorbit mult despre lipsa de pricepere po-litică a «fruntaşilor» care la începutul anului trecut, în ajunul alegerilor, n'au ştiut să profite de situaţiunea atunci favorabilă pentru Români.

Aceasta nu pot nici s'o zică, nici s'o creadă decât cei ce sunt superficial informaţi asupra celor ce se petrec în Ardeal.

Atunci, ca mai înainte şi ca astăzi, simţământul general erá, că nu pot Românii să facă cauză comună cu adversarii guvernului, nici cu Andrassz, nici cu Iusth, nici cu Kossuth; şi că nu le rămâne decât să dea guvernului sprijinire pentru restabilirea ordinei legale.

Erau puţini, cum puţini sunt şi azi, cei ce nu împărtăşiau acest fel de a vedeă.

Cei mai stăruitori dintre dânşii erau oamenii cu educaţiune maghiară, cărora li s'a încuibat în minte gândul, că «Neamţul» e totdeauna mişel şi că pe urma vicleniei lui sufăr Românii toate relele.

Aceştia erau sprijiniţi de tinerii cu temperament năvalnic, care s'ar simţi nemângâiaţi şi n'ar mai aveá nici un rost în viaţa politică, dacă nu s'ar continuá «până în pânzele albe» lupta.

Şi unii, şi alţii erau îmbărbătaţi de oameni cu

bun simţ practic, care cereau, ca guvernul să dea oarecare compensaţiiuni în schimbul sprijinului, pe care-l cere.

«Fruntaşii» ar fi ştiut să profite de situaţiune, dar n'au putut profitá pentru-că nu aveá nici unul dintre dânşii destulă autoritate, ca să ţie în frâu pe neastâmpăraţii, care făceau unitatea de vederi şi disciplina peste putinţă şi siliseră pe susţinătorii mai cumpeniţi ai cauzei să stea la o parte. La 1893, aflânduse 'n temniţa dela Seghedin, răposatul Ioan Rusu-Şirianu publică sub titlul «Crăciunul nostru» un articol dedicat «Amicului dr. Ştefan C. Pop».

«Iubirea!?—zice el — ea se găseşte lângă vatra caldă a casei părinteşti. Visători nebuni după părerea unora, sublimi — după părerea altora, — umblă însă, ca să o sădească şi între popoare. Greu! Eu m'aşi mulţumi, dacă ea ne-ar strânge laolaltă într'un puternic mănunchiu cel puţin pe noi, coborâtorii din aceaşi tulpină de ne-am mare. Între fraţi să mi se mai găsească astfel de haini, nici fapte de ale lui Iuda să nu întârzie ziua sfintei învieri naţionale».

După ce s'a 'ntors din temniţă, acest propagator al iubirii a fost isgonit ca om urgisit dela Sibiu, unde vrajba sădită de duşmani îi înhăimise pe «fraţi». Vrajba n'a încetat nici până astăzi, şi după şase-spre-zece ani Ioan Rusu-Şirianu a fost isgonit şi dela Arad şi a părăsit plângând redacţiunea «Tribunei» pentru-că acelaşi «amic dr. Stefan C. Pop ameninţá cu o ruptură în partid, dacă nu va fi sacrificat «visătorul nebun», care vrea să sădească iubirea «şi între popoare».

Amicii mei din Arad au crezut, că vor puteá să servească causa sacrificând pe unul dintre cei mai devotaţi susţiitori ai ei. În curând li s'au cerut. însă alte jertfe şi iar altele li se vor mai cere.

Aceaşi învrăjbire ca la Arad erá în toate centrele româneşti, deci şi în comitetul partidului, care, terorizat de elementele turbulente, nu mai erá 'n stare să iee vre-o hotărâre, să pornească vre-o acţiune ori să primească vre-o răspundere şi numai nofăcând nimic puteá să salveze aparenţele autorităţii sale⁸⁾.

Numai puţini dintre fruntaşii Românilor din regatul ungar au avut bărbăţia de a înfruntrá şi furoarea teroriştilor români cum au înfruntat mânia guvernelor ungare şi de a-şi da adevăratul gând pe faţă.

Unul dintre aceştia a fost şi Părintele Vasilie Mangra, acum vicar episcopesc şi membru al Academiei Române, unul dintre cei mai devotaţi susţiitori ai causei române, om, pe care Românii erau deprinşi a-l vedea totdeauna în fruntea mişcărilor naţionale.

Tocmai de aceea furia teroriştilor s'a îndreptat, înainte de toate, contra acestui om independent, care era gata să meargă şi numai el singur pe calea, pe care o credea potrivită cu interesele generale şi cu întregul său trecut.

______________________

⁸⁾ În urmă ruptura tot s'a produs, şi amicii mei din Arad s'au încredinţat, că zadarnice li-au fost toate jertfele.