|
MARI PERSONALITATI ALE TRACILOR DE NORD ÎNAINTE DE BUREBISTA Numeroasele triburi trace din antichitate, care locuiau pe o întinsăparte din sud-estul Europei, de la nord de Carpati ână în Asia Mică si din Panonia si Iliria până în tinuturile de stepă din răsăritul scitic, se grupau în două ramuri principale, despărtite prin lantul Balcanilor (Haemus). Erau de o parte tracii de nord, care ocupau întreaga Românie de azi, precum si largi spatii în jur, iar de alta tracii de sud, care locuiau în cuprinsul Bulgariei actuale, precum si pe coasta de nord a Mării Egee cu Strâmtorile si partea de nord-vest a Anatoliei. Cele două grupări trace au avut o evolutie diferită, ceea ce a dus la deosebiri regionale importante între ele;chiar influentele comune pe care le-au primit în decursul veacurilor-ca cele scitice, anatolice, grecesti, celtice, romane- s-au concretizat în orientări cu efecte divergente. Pe când Tracia de Sud avea să devină, până la urmă, din punct de vedere cultural un focar de elenism, continuându-si dezvoltarea în această directie chiar în îndelungata ei situatie de provincie romană, regiunile geto-dacice de la nord de Balcani, formând provinciile Moesia si Dacia, vor sfârsi prin a fi cu desăvârsire romanizate, cu toate că si în cuprinsul lor influentele civilizatiei elene se manifestaseră din vechi timpuri si cu o intensitate neântreruptă. Primul dintre conducătorii cunoscuti ai unei populatii din Dacia antică este Spargapeithes, pe care Herodot îl pomeneste pe la începutul sec.V î.e.n., ca rege al agatirsilor “Părintele istoriei” ne lasă a întelege că acest personaj a fost oarecum înrudit cu regii sciti, ceea ce, de altfel, se confirmă si prin aspectul iranian al numelui său. Se stie că scitii, ca toate popoarele nomade din nordul Mării Negre si de dincolo de Caspica si ca medo-persii si partii, făceau parte din marele grup lingvistic al popoarelor numite conventional “iraniei”. Dar, pe agatirisi (Agathyrsoi), pe care îi localizează pe râul Maris (Mures), deci în Dacia, istoricul grec îi distinge de sciti, caracterizându-I ca apropiati de traci si arătându-i ca “foarte ferchesi, gătiti cu podoabe de aur”, ceea ce corespunde renumelui de tară auriferă al Daciei. Această diferentiere reiese si din atitudinea ostilă a agatirsilor fată de sciti, ca a unui popor sedentar de munte fată de incursiunile unui popor nomad stepă. Herodot ne mai informează că Spargapeithes, regele agatirs, l-a ucis pe regele scit Ariapeithes, întinzându-I o cursă probabil cu prilejul unui război. Şi tot de la istoricul grec aflăm că, putin mai înainte, pe vremea marii expeditii persane a lui Darius I împotriva scitilor, de prin anul 512 î.e.n., agatisii au refuzat să le dea ajutor acestora, mentinându-se neutri. Iar când, în retragerea lor strategică, scitii au căutat să se apropie de Carpati pentru a-I atrage pe persi într-acolo si a-I pune în conflict cu agatirsii, acestia s-au arătat gata de a-I respinge cu armele si pe unii si pe ceilalti. Din stirile pe care ni le oferă Herodot reiese că agatirsii trebuie să fi fost la origine o populatie iraniană, diferită întrucâtva de sciti, care, invadând în scole mai vechi interiorul Transilvaniei, s-a statornicit acolo ca o clasă dominantă peste tracii nordici locali si a sfârsit prin a fi asimilată de către acestia. Mai este, însă, foarte probabil ca numele de agatirsi, pe care numai Herodot îl pomeneste (căci autorii ulteriori nu fac decât să-l împrumute de la el), să reprezinte doar o poreclă dată de sciti tracilor carpatici, care pe limba lor se vor fi chemat totdeauna daci. Fapt este că istoricul grec si-a procurat informatiile despre regiunile noastre din mediul scitic de la Ilbia si că, după el, nimeni nu-I mai atestă, pe agatirsi în Dacia. Arheologia, după cum a aratat Vasile Pârvan în Getica si după cum s-a precizat prin întinsele cercetări mai recente. (Al.Vulpte în Memoria antiquitatis, II, 1970), la confirmat pe Herodot dovedind existenta în acea vreme a unei asociatii de forme iraniene si trace în cultura locuitorilor din mijlocul Transilvaniei. În lumina acestor fapte, personalitatea lui Spargapeithes apare ca a unui dac localnic, a cărui obârsie scito-iraniană, deja îndepărtată nu l-a împiedicat să-si apere cu dârzenie patria tracă împotriva scitilor. Au existat si alti conducători ai getilor care s-au distins în luptele pentru apărarea pământului lor, dar al căror nume, din păcate, nu este cunoscut. Nu s-a păstrat numele personalitătilor care a condus viteaza rezistentă a getilor împotriva lui Darius în Dobrogra, singurii locuitori de la sud de Dunăre care s-au încumetat să-l înfrunte pe puternicul cuceritor persan, meritând caracterizarea admirabilă a lui Herodot, de cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci. De asemenea, nu stim cum se va fi numit acel, “rege al dunărenilor” (Histrianorum rex) care, aproape două secole mai târziu, s-a opus cu eficacitate pătrunderii scitilor lui Atheas în tările din dreapta Dunării si care, indicat de izvorul respectiv (Trogus-Iustinus) numai rpin titlul mentionat, a fost un conducător al getilor de pe Istros (Dunăre). Tot, astfel, nu stim cine îi va fi condus pe getii din părtile Teleormanului de azi care, ajutându-I pe tribalii regelui Syrmos, împotriva lui Alexandru Macedon, l-au silit pe ilustrul cuceritor să-I ameninte trecând Dunărea demonstrativ, fără a îndrăzni, totusi - după cum relatează istoricul Arrianus- să-I urmărească în stepele lor. Nu ne este cunoscut nici numele căpeteniei getilor, prin stepa Bugeacului, au zdrobit oastea macedoneană a lui Zopyrion, generalul aceluiasi Alexandru cel Mare, într-o bătălie în care trufasul general a plătit cu viata veleitatea de a se impune unei tări getice (Trogus-Iustinus). În schimb nu mult timp după Alexandru istoria a răsunat de numele lui Dromichete (Dromichaites), regele getilor din Câmpia Română, de azi, personalitate vestită atât prin însusirile sale militare, cât si prin întelepciunea politică si generozitatea dovedite cu prilejul unei victorii memorabile obtinute asupra macedoneanului Lisimah (Lysimachos), amic din copilărie al lui Alexandru si unul dintre cei mai buni generali ai săi, devenit după moartea acestuia rege al Traciei balcanice. Căutând să fixeze granita regatului său pe Dunăre, Lisimah s-a izbit de împotrivirea getilor lui Dromichete. În 291 î.e.n., Lisimah a trecut Dunărea în fruntea unei mari osti. Încumetându-se s\ă înainteze mult în Câmpia Bărăganului, în dorinta de a--şi asigura un succes fulger, a nimerit în mrejele tacticii getilor, care se ăgeau necontenit, obosindu-l pe adversar ssi atrăgându-l în părtile cele mai singuratice ale stepei, lipsite de apă si de hrană. Când pastea lui Lisimah, frântă de osteneală si stinsă de sete, se afla departe de baza sa de plecare, s-a văzut deodată încercuită de fortele superioare ale getilor, lovită de pâlcurile lor de arcasi călări si amenintată cu un măcel îngrozitor, fără putintă de retragere, nici de rezintentă. Lisimah a fost nevoit să depună armele cu toti ai săi si să se lase la voia învingătorilor. Asa a căzut prozonier unul dintre cei mai străluciti monarhi elenistici, care participase la toate gloriaosele campanii ale lui Alexandru cel Mare din Asia. Se povesteste că, numaidecât după capitulare, sorbind cu nesat apa oferită de biruitorul get, Lisimah ar fi exclamat cu tristete:”Pentru cât de mică plăcere am ajuns rob din rege ce eram!”. Numerosii captivi au fost dusi în cetatea de resedintă a lui Dromichete, numită Helis, încă neidentificată. Acolo, oastea getică, reprezentând însusi poporul, potrivit stadiului de democratie militară de atunci, a cerut moartea prizonierilor.Dar chibzuitul Dromichete, cugetând să tragă cât mai multe foloase din succesul obtinut, s-a împotrivit acestei porniri. Aducând argumente întelepte, a izbutit să potolească furia războinicilor îmbătatti de biruintă si să-I convingă că, în loc de o răzbunare sângeroasă, care n-ar avea drept urmare decât alte războaie, poate nu tot atât de norocoase pentru ei, era mai cuminte să se arate omenosi si să-I crute pe dusmanii prinsi, câstingându-si recunostinta lor si obtinând de la ei o pace cât mai favorabilă, cu recăpătarea posesiunilor getice din dreapta Dunării. Cuvântul regelui a fost ascultat si, după cum povesteste istoricul antic Diodor, a urmat un ospăt de împăcare, cu două mese, una foarte cumpătată si sărăcăcioasă pentru geti, alta deosebit de luxoasă pentru regele captiv si pentru tovarăsii săi. Ridicând paharul său din corn de vită, Dromichete l-a îndreptat spre cupa de aur a lui Lisimah, întrebându-l care dintre cele două mese I se părea mai demnă de un rege. La răspunsul acestuia:”Fireste, a macedonenilor”, regele get i-ar fi făcut cu blândete o mustrare ironică:”Atunci de ce ai lăsat acasă la tine un trai atât de plăcut si de strălucit si te-ai apucat să vii la niste barbari cu viata aspră, într-o tară fără roade îngrijite, bătută iarna de geruri si de crivăt, unde nici o oaste strănă nu poate scăpa teafără?” Lisimah ar fi declarat că îi pare ră de nesocotinta sa, dar că, recunoscător pentru bunăvointa cu care a fost tratat, va rămâne totdeauna prietenul getilor. Fgapt este că pacea a fost încheiată solemn, cu acceptarea conditiilor lui Dromichete si că, în semn de consacrare a aliantei, acesta a luat-o în căsătorie pe fata lui Lisimah, cara a fost eliberat cu toti ai săi. Prin această înrudire dinastică, uniunea triburilor getice de la Dunărea de Jos a intrat sub auspiciile cele mai prielnice, într-un contact si mai strâns cu lumea elenistică, ceea ce, între altele, a înlesnit intensificarea pătrunderii civilizatiei grecesti la nord de Dunăre, si ca reflex, accelerarea progreselor culturii geto-dace, al cărei avânt este constatat de arheologi tocmai cu începere din această vreme.
|
