NEAMURI dacice

CROBIZII
Judecând după mărturiile lui Herodot, Pseudo-Skymnos, Hecateu, Ptolomeu, Athenaios si ale autorului, rămas necunoscut, al Periplului Pontului Euxincrobizii sunt un neam tracic care locuia la sud de Dunăre (Heca teu), fie între Tomis si Callatis (Strabon) fie lângă Dionysopolis (Pseudo-Skymnos). Această localizarea îi face pe învătatii moderni să -I considere geti, locuitorii principali ai tinutului dintre muntii Carpati si Haemus. V. Besevliev, renumit lingvist bulgar, consideră că toponimele terminate din dina (Adina, Amlaidina - astăzi probabil localitatea 23 August din Constanta si Mangalia - si Asbolodina - mentionată în teritoriul callatian) pot fi atribuite crobizilor, ceea ce, după cum se vede, ar coincide cu localizarea acestora de către Strabon. Despre istoria acestora nu stim decât că au avut un conducător, Isanthes renumit pentru frumusetea, puterea si bogătia lui (mărturia se găseste la istoricul Phylarchos si la Athenalos). Lexicograful bizantin Suidas le atribuia credintă în nemurirea sufletului, larg răspândită la neamurile getice.
SACII
Tribul sacilor este mentionat de istoricul Aurelius Victor. Despre localizarea lor s-a pronuntat Vasile Pârvan, care, în monumentala sa lucrare Getica, propune ca origine a acestora zona din jurul orasului de pe Dunăre, Sacidava (azi punctul Muzait, comuna Dunăreni), la sud de Axiopolis (azi Cernavodă). Mentionată în Nititia Digniâatum Orientis ca sediu al unui cuneus equitum scutariorum (formatiune militară), localitatea amintită a făcut în ultima vreme obiectul unor intense cercetări datorate arheologului C.Scorpan,ale căror rezultate sunt publicate în revista constănteană Pontica. De aici rezultă că în preajma unei asezări indigene- care trebuie să fi purtat numele de Sacidava - s-a instalat, pe la începutul sec.II e.n., un castru a cărui viată durează până în primele decenii ale sec.VII e.n.. De evolutia acestor două unităti castru si asezarea indigenă - trebuie legată istoria sacilor în epoca romană, care, în aceste conditii, pot fi de asemenea, considerati un neam getic.
TERIZII
Neamul traco-getic al terizilor este pomenit de istoricul Hellanicos din Lesbos si apoi de lexicografii bizantini Photios si Suidas. Istoriografia modernă îi consideră de asemenea geti, din moment ce - ne-o spune Suidas- cred si ei în nemurirea sufletului. În legătură cu localizarea lor, istoricii leagă numele terizilor de capul Tirizis, la est de Balcic (Dionysopolis), mentionat de mai multi autori antici, printre care Strabon, Ptolomeu, Arrian si denumit azi capul Caliacra (numele actual se găseste în izvoarele bizantine începând din sec.XIV e.n.). Din istoria asezării de pe promontoriul Tirizis, încă în curs de cercetare, se cunoaste, doar faptul că ea a servit ca scunzătoare a tezaurului lui Lisimah, urmasul lui Alexandru cel Mare si stăpânul părtii europene a regatului acestuia (323-281 î.e.n.). Tot aici s-a găsit o inscriptie dedicată lui Rhoemetalces, regele odrisilor (16 î.e.n.-14 e.n.). Mai târziu, pormontoriul a servit ca loc de refugiu pentru rebelii condusi de Vitallianus (514 e.n.), comendantul bizantin care s-a răsculat împotriva lui Anastasius I, împăratul Imperiului roman de răsărit.
TINII
Trib tracic mentionat încă de Herodot printre neamurile din Asia Mică asupra cărora îsi întinsese stăpânirea Cresus (sec.VI î.e.n.), ultimul rege al Lidiei. Strabon îi aminteste printre triburile trace care “au părăsit cu desăvârsire Europa”, fenomen ce s-a produs în două etape, prima în sec.XII, a doua în sec.VII î.e.n. Această informatie, pe care o găsim si la Pliniu cel Bătrân se vădeste în parte falsă, pentru că în veacurile următoare tinii au fost prezenti încă în număr mare în sudul Traciei europene, la nord de Bizant. Într-adevăr, pe teritoriul lor s-a desfăsurat actiunea militară din anii 400-399 î.e.n., prin care Seuthes II (cca.405-391) principe din familia domnitoare odrisă, a întemeiat, cu ajutorul grecilor comandanti de enofon, un regat în sudul Traciei, unde domnise si tatăl său, Maisades, răsturnat de supusii săi, cu câtiva ani înainte. Medokos, regele odrisilor, fusese de acord cu această actiune, ceea ce arată că populatiile din regiunea respectivă scăpau deseori de sub controlul puterii centrale a odrisilor. Faptul este confirmat de relatările lui Xenofon despre un alt cârmuitor odris Teres, care desi adunase o armată numeroasă, pierduse multi oameni în aceast tinut, unde tinii îi luaseră până si lucrurile”. Tinii erau considerati între traci ca “cei mai buni luptători, mai ales în timpul noptii”. Satele din câmpia tinilor erau bogate, asa cum reiese din episodul în care se relatează că într-o singură luptă, grecii aliati cu Seuthes au capturat de la ei 1.000 prizonieri, 2.000 boi, si 10.000 alte capete de vite. Casele lor erau înconjurate de garduri înalte. Din cauza iernilor friguroase, tinii, ca si alti traci, purtau pe cap piei de vulpe, care le protejau si urechile, si se îmbrăcau în tunici care le acopereau pieptul si coapsele.Călăretii purtau în plus mantii ce le atârnau până la picioare. Pe coasta tracă se afla o regiune pustie si stâncoasă, din care făceau parte promontoriul Thynias si orasul Thynia (azi Iniada în Turcia). tinutul apartinea coloniei grecesti Apollonia, asa cum ne informează Strabon, dar afirmatia acesteia pare să fi fost mai mult nominală. Regiunea se bucura de un prost renume în antichitate, ea fiind una din zonele de actiune predilecte ale piratilor traci (vezi la Asti). Xenofon în “Anabaxis”, ne relatează chiar că “tracii ce locuiau în aceste locuri înfipseseră stâlpi de demarcatie si fiecare trib jefuia corăbiile ajunse în portiunea lui “căci înainte de introducerea acestui sistem avuseseră loc ciocniri sângeroase pentru împărtirea prăzii. De notat că în enumerarea obiectelor găsite de grecii lui Xenofon la fata locului, se află cea mai veche indicatie despre comertul de carte: foi de papirus scrise, care se transportau în butoaie de lemn.
TYNTENII
Cu câtiva ani în urmă, între Iordania si Siria, a fost descoperită, într-un important tezaur monetar, o octodrahmă de argint, în greutate de 29,83 g. cu legenda TYN. Moneda, emisă cam la hotarul veacuriloe VI - V î.e.n., are pe vers un personaj în picioare alături de doi boi, iar pe revers o roată într-un pătrat adâncit. Alte monede purtând inscriptia TYNTENON, sugerează ipoteza că octodrahma a fost emisă de tribul tyntenilor. tinând seama de iconografia ei, similară ca cea de pe monedele altor triburi tracice din zona muntelui Pangeu, acest trib s-ar situa cam în aceeasi regiune. Pe de altă parte, începutul de nume TYN ne-ar permite să ne gândim si la tribul tracic al tinilor, destul de bine cunoscut din izvoarele literare, dar asezarea lui geografică face putin probabilă această eventualitate. Dacă facem abstractie de legătura TYN-TYNTENON, ar trebui totusi, să avem în vedere un trib din celebra zonă minieră, al cărui nume ar urma atunci să facă obiectul unor cercetări viitoare.
AUSDECESIII (usdecensii)
Puternic trib tracic, care a locuit la nord de muntii Haemus (Balcani), între râurile Utus (Vit) si Asamus (Osem) afluenti ai Dunării. Prin secolele I-II e.n. romanii I-au colonizat si împroprietărit pe ausdecensi la sud de Adamclisi si în alte părti ale Dobrogei, în mijlocul populatiei geto-dacice, ostilă stăpânirii romane. Se întelegecă asemenea împroprietăriri au dat nastere unor ascutite lupte pentru pământ între geto-dacii autohtoni si tracii balcanici, deveniti instrumente ale dominatiei romane la Dunăre. În urmă cu 75 de ani, istoricul Gr.G.Tocilescu a descoperit în satul Cetatea din judetul Constanta un stâlp de piatră gravat cu o inscriptie în limba latină si în care este vorba despre astfel de împroprietăriri. În traducere, texul acestei inscriptii care, la vremea respectivă, a fost publicat cu mult lacune de lectură si pe care am izbutit să-l definitivez, sună astfel:”S-au asezat stâlpii de hotar al teritoriului comunitătii ausdecensilor, înspre daci. Caius Vexarus a delimitat hotarele, în conformitate cu actele de proprietate ale comunitătii. Dacii sunt obligati să iasă dincolo (de aceste semne). Stâlpii de hotărnicie ai teritoriului comunitătii să fie respectati. Messalla Pieror (?) a înfipt (în pământ) stâlpii de hotar ai teritoriului. Ordinul fiind dat de către Helvius Pertinax, guvernatorul de rang consular (al provinciei Moesia Inferior), s-a executat de Anternius Antonius, comandantul cohortei I de cilicieni”. Este deci vorba despre un litigiu de propietate între geto-dacii si tribul tracic al ausdecensilor. Inscriptia datează din anii 177-179 e.n., perioadă în care, după aflăm din alte documente, Pertinax cumula functiile de guvernator al provinciilor Moesia Inferior, Moesia Superior si al celor trei Dacii. Din textul mentionat rezultă că tracul C.Vexarus, un fel de inginer hotarnic, ajutat de un alt trac. Messalla Pieror (?), a redelimitat teritoriul, asezând din loc în loc, stâlpi de hotărnicie. Pentru ca în timpul acestei actiuni să nu se producă încăierări între părtile în litigiu, prudentul guvernator Pertinax a ordonat tribunului Anternius Antonius, care comanda cohorta I de cilieni, cu garnizoana la Tomis (Constanta), să fie prezent la fata locului cu soldatii săi. Inscriptia este categorică fată de daci, cărora li se ordonăsă “iasă” din teritoriul acordat ausdecensilor si, pe viitor, să le “respecte” pământul . În Dobrogra s-au găsit si alti stâlpi de hotărnicie, care reflectă o aprigă luptă pentru pământ între băstinasii geto-daci si colonistii de tot felul, veniti o dată cu acvilele Romei. Doar poetul Ovidiu, în exilul său tomitan, a manifestat simpatie fată de acesti autohtoni dârji, exploatati în vremea stăpânirii romane pentru că se opuseseră legiunilor imperiale, atunci ând acestea pătrunseseră între Dunăre si mare. Asa se explică de ce, în momentele de criză ale Imperiului roman (năvala costobocilor din anul 170 e.n., războaiele cu marcomanii si sarmatii ale împăratului Marcus Aureliu s.a.) geto-dacii din această parte a Moesiei au căutat să reintre în posesia pământurilor ce le fuseseră răpite. Ei n-au constituit o minoritate de daci alungati de peste Dunăre de către Traian, cum grsit afirmă istoricul. A.Alföldi, ci s-au aflat aici încă din vremea expeditiei lui Darius I (514 î.e.n.)opunându-se invaziei persane, fiind “cei mai bravi si mai drepti dintre traci”, după aprecierea lui Herodot.

Pagina:[ 1 ]|[ 2 ]|[3]|[ 4 ]|[ 5 ]|[ 6 ]|[ 7 ]|[ 8 ]|[ 9 ]|[ 10 ]