GETO-DACII
Sunt una si aceeasi populatie, considerată de lumea
antică ramura nordică a marelui neam al tracilor, care
locuia pe actualul teritoriu al României. Denumirea de
geti, folosită cu predilectie de scriitorii greci,
desemnează în ansamblu populatia geto-dacilor, dar are
în vedere mai ales triburile si uniunile de triburi de
pe malurile Istrului, de la Carpati si până la
Balcani. Cealaltă denumire, de daci, preferată de
autorii latini, se referă la populatia din regiunile
intracarpatice si de vest ale Daciei.
Vorbind despre marea expeditie a lui Darius împotriva
scitilor, Herodot (Istorii, IV, 90-94) spune că regele
persilor, înainte de a ajunge la Istru, “birui mai
întâi pe geti”. Acestia se cred nemuritori si sunt cei
mai viteji si mai drepti dintre traci. Pentru aceeasi
perioadă se mai întâlnesc unei stiri succinte si
generale la Hecateu, Sofocle si Tucidide (Istoirii,
II, 96, 1 ). Izvoarele îi pomenesc mai frecvent pe
geto-daci începând cu a doua jumătate a sec.IV î.e.n..
Istoricul roman Trogus Pompeius (la Iustin, Istoria
lui Filip, IX, 2) vorbeste de un rex histrianorum,
probabil un conducător al getilor de la Dunărea de
Jos. În anul 335 î.e.n., Alexandru cel Mare, după cum
ne povesteste istoricul grec Adrian (Expeditia lui
Alexandru, I,5), ajungând la Dunăre, întâmpină
rezistenta getilor din stânga fluviului. O puternică
fortă getică avea să distrugă armata macedoneană si pe
comandantul ei Zopyrion în anul 326 î.e.n., undeva în
zona gurilor Dunării, la întoarcerea acesteia din
expeditia contra scitilor (Trogus Pompeius, la Iustin:
Istoria lui Filip, XII, 2,16 si Curtius Rufus, Istoria
lui Alexandru cel Mare, X, 1, 44).
Pe la 300 î.e.n. îi întâlnim pe getii din câmpia
munteană uniti într-o mare si puternică uniune de
triburi. Scriitorul antic Diodor din Sicilia
(Biblioteca istorică, XXI, 11,12), relatează că getii
condusi de regele Dromichete reusesc să înfrângă cele
două expeditii ale lui Lysimach, întreprinse la nord
de Dunăre si să facă prizonieri, mai âi pe Agatocles,
fiul acestuia, apoi pe însusi Lysimach, regele
Traciei, care este dus în cetatea Helis, resedinta
căpeteniei gete, situată undeva în câmpia Dunării.
Plin de întelepciune si mărinimie, Dromichete crută
viata lui Lysimach, după ce mai înainte l-a încărcat
de daruri pe fiul acestuia, si-l eliberează din
captivitate. El primeste în schimb prietenia regelui
trac, teritoriile ocupate si chiar pe fiica acestuia
de sotie.
Pentru a doua jumătate a sec.III si începutul sec.II
î.e.n., două documente epigrafice descoperite la
Histria, atestă prezenta la Dunărea de Jos, mai precis
prin părtile de sud ale Moldovei si nord-estului
Munteniei, a doi regi (basilei) de origine getică, pe
nume Zalmodegikos si Rhemaxos. Aproximativ în aceeasi
vreme, după cum spune Trogus Popmpius (la Iustin ,
Istoria lui Filip, XXXII, 3, 16), regele geto-dac
Oroles, ce stăpânea prin părtile Moldovei, poate si în
estul Transilvaniei, pedepseste pe supusii săi, pentru
motivul că nu au luptat cu succes împotriva
bastarnilor (neam germanic). De la acelasi scriitor
antic mai aflăm că puterea dacilor creste pe vremea
regului Robobostes.
Secolele I î.e.n. înseamnă, pe plan economic, politic
si cultural, apogeul puterii geto-dacilor. Această
perioadă este dominată de cei doi mari regi ai Daciei,
Burebista si Decebal. Primul care domneste aproximativ
între anii 80-44 î.e.n. este denumit într-o inscriptie
grecească din Dionysopolis (Balcic) “cel dintâi si cel
mai puternic dintre toti regii care au domnit vreodată
peste Tracia”.
Din informatiile scriitorilor antici (Geografia, VII,
3, 11) - contemporan cu marele rege dac - si Jordanes
(Getica) rezultă că Burebista a realizat unificarea
triburilor geto-dace ajutat de marele preot Deceneu.
În jurul anului 60 î.e.n., el distruge puterea
celtilor boii, până în Slovacia, apoi cucereste
orasele grecesti de pe coasta de vest si de nord a
Mării Negre, de la Apollonia si până la Olbia. Într-un
timp relativ scurt, cuprins aproximativ între anii
60-48 î.e.n., Burebista reusesete să întemeieze un
mare regat, care se întindea spre vest si nord-vest
până la Dunărea de Mijloc si Morava spre nord până la
Carpatii Pădurosi si spre est până la Nistru si Marea
Neagră, iar spre sud, peste Dobrogra până la Balcani.
Stăpân pe o Dacie mare si puternică, Burebista
intervine în politica Romei, luând partea lui Pompei
în disputa acestuia cu Cezar. Toate acestea sunt
confirmate de relatările lui Strabon:”Ajungând în
fruntea neamului său, getul Burebista l-a înăltat atât
de mult prin exercitii, abtinere de la vin si
ascultare fată de porunci încât în câtiva ani a făcut
un stat puternic si a supus getilor cea mai mare parte
din populatiile vecine. Ba, încă a ajuns să fie temut
si de romani”. După disparitia de pe arena politică a
marelui rege geto-dac, pe la mijlocul celui de-al
saselea deceniu al sec.I î.e.n. (45-44), izvoarele
literare mentionează o serie de regi geto-daci,
printre care se remarcă Scorilo, Dicomes, Cotiso,
Comosicus, Diuras, Diurpaneus si, în Dobrogra, Roles,
Dapyx si Zyraxes.
O altă figură proeminentă a geto-dacilor, marele
Decebal, care va reface unitatea Daciei, este
prezentat de Dio Cassius (Istoria romană, LXVII,6,1)
ca un rege priceput în ale răzbiului, iscusit la
faptă, mester în a întinde curse si viteaz în luptă.
Decebal, ultimul rege al Daciei libere, se remarcă în
mod deosebit prin războaiele purtate împotriva
romanilor, primele confruntări având loc în timpul
împăratului Domitian. Războaiele daco-romane din anii
101-102 si 105-106, soldate cu înfrângerea si
supunerea geto-dacilor, au însemnat si sfârsitul lui
Decebal, tara fiind transformată în provincie romană.
În toiul luptelor cu romanii, ca si de-a lungul
întregii sale existente, Decebal s-a dovedit un mare
conducător, priceput si abil în arta răzbiului si în
politică, rămânând un exemplu măret de dăruire totală
pentru binele si libertatea neamului său.
O imagine mai completă a ceea ce a însemnat istoria
si civilizatia geto-dacilor în cadrul lumii antice
rezultă din cercetările arheologice. Gratie acestor
investigatii se cunosc acum numeroase asezări si
cetăti geto-dacice. Situate pe terasele râurilor, pe
boturi de dealuri si coline subcarpatice, cele mai
multe asezări apar ca centre întărite, prevăzute cu
santuri si valuri de apărare si cu pante abrupte.
Uneori valurile sunt întărite cu ziduri de piatră
(Cotnari-Moldova), alteori cu bârne si vălături de
chirpici ars (popesti-Ilfov, Orbeasca de Sus -
Teleorman, Mărg2ritesti si Morungeav-Olt). Printre
acestea au fost identificate si unele din davaele lui
Ptolomeu; Piroboridava-Poiana, Tamasidava-Răcătău si
Zargidava-Brad (Moldova), Argedava-Popesti (Muntenia),
Buridava-Ocnita (Oltenia) si Ziridava-Pecica (Banat).
De la Burebista la Decebal geto-dacii au ridicat, în
zonele de dealuri subcarpatice si pe coline de munte,
cetăti cu ziduri durate în piatră după moda grecească.
Asemenea cetăti au fost identificate si cercetate în
muntii din zona Orăstiei, la Grădistea Muncelului,
unde se afla Sarmizegetusa, capitala Daciei,
Costesati, Blidaru si Piatra Rosie, la care se adaugă
Piatra Craivi (jud.Alba), Bănita la vest de bazinul
Jiului, Tilisca (Sibiu), Polovragi (Oltenia) si Bâtca
Doamnei (Piatra Neamt). În multe din aceste cetăti
s-au ridicat, pe lângă locuinte si ateliere,
sanctuarea mărete asemănătoare templelor antice
greco-romane.
Cultura geto-dacilor, corespunzătoare celei de-a doua
vârste a fierului (epoca Latene), cunoaste o evolutie
în timp ce poate fi urmărită începând cu a doua
jumătate a sec.V î.e.n.. Având ca fond principal
traditiile si mostenirile locale anterioare, ea s-a
constituit cu contributia si a unor elemente de
influentă grecească si celtică. În sec.III-I î.e.n. si
sec.I e.n., cultura geto-dacilor se generalizează,
devenind unitară pentru întreaga Dacie. Dintre
componentele culturii geto-dacice, ceramica este
elementul cel mai răspândit si cel mai caracteristic.
Geto-dacii au utilizat ceramica lucrată atât cu mâna,
cât si cu roata. Getii din zona Dunării se dovedesc a
fi mesteri priceputi în prelucrarea argintului si în
realizarea unor adevărate opere de artă. Tezaurele de
obiecte de argint, uneori aurite, descoperite la
Agighiol (Dobrogra), Peretu, Găvanu (Muntenia),Craiova
(Oltenia), alcătuite din coifuri, vase, piese de
harnasament etc., se remarcă prin executia tehnică si
prin ornamentatia lor deosebită. În sec.I. î.e.n.,
geto-dacii dovedesc o ă deosebită în confectionarea
unor obiecte de podoabă si vase-cupelucrate într-un
stil propriu, cum sunt cupele ornamentate, lăntisoare,
fibule, brătări si alte podoabe din tezaurele de la
Sâncrăieni, Cerbăl, Surcea, Şeica Mică (Transilvania),
Herăstrău, Merii Goala, Coada Malului, Poiana Gori si
tifesti din Dacia extracarpatică.
În mod cu totul deosebit , geto-dacii evidentiază
prin monetăriile lor proprii. Ei emit o gamă variată
de monede de argint folosind tehnica grecească si
preluând unele prototipuri macedonene. Toate acestea
sunt emisiuni ale unor triburi si uniuni de triburi
din sec.III-î.e.n.. În vremea lui Burebista se trece
la o monetărieunică de tipul denarilor romani
republicani.
Numeroasele unelte de fier descoperite în asezările
si cetătile geto-dacilor sunt o dovadă a nivelului la
care se situa mestesugul prelucrării fierului,
tâmplăria, agricultura, cioplitul pietrii, constructia
de locuinte s.a.
Tezaurele de monede, obiecte de podoabă si diferite
alte produse de factură, greco-romană, venite pe calea
schimburilor indică raporturile permanente ale
geto-dacilor cu lumea exterioară.
O serie de elemente de cultură geto-dacică continuă
să supravietuiască mult timp după cucerirea Daciei de
către romani, atât în cadrul provinciei, cât si în
afara acesteia.
Ele vor contribui la sinteza culturală daco-romană,
servind ca argument la netăgătuit al continuitătii
geto-dacilor până la topirea lor în populatia romanică
de mai târziu.
|
